Umberto Eco n

87

Ipoteza indo-europeană
De-acum, ebraica a pierdut bătălia. în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea îşi croieşte drum ideea că în cursul diferenţierii istorice s-au petrecut asemenea fenomene de variere şi de corupere, încît - chiar dacă ar fi existat - este deja imposibil să se ajungă la o limbă primitivă, devenită intangibilă. Mai curînd se va cuveni să se realizeze o tipologie a limbilor existente, să se descopere familii şi descendenţe. începe o istorie care nu mai are nimic de-a face cu a noastră.

în 1786, în Journal of the Asiatik Society din Bombay, Sir William Jones anunţă că

...limba sanscrită, oricare i-ar fi vechimea, are o structură miraculoasă, mai desăvîrşită decît greaca, mai bogată decît latina şi mult mai rafinată decît amîndouă, aflîndu-se cu ambele într-un raport de afinitate, în ce priveşte atît rădăcinile verbelor, cît şi formele gramaticale [...]. Nici un filolog nu le-ar putea examina pe toate trei fără a se convinge că ele s-au ivit dintr-o rădăcină comună, care poate că nu mai există („On the Hindus", în The works of Sir William Jones, voi. III, London, 1807 : 34-35).

Jones avansa ipoteza că, de asemenea, celtica, gotica şi chiar persana veche se înrudeau cu sanscrita. Se va observa că el nu vorbeşte numai de rădăcinile verbelor, ci şi de structuri gramaticale. Se iese din căutarea unor analogii nomenclaturale şi începe să se vorbească de asemănări sintactice şi de afinităţi fonetice.

John Wallis (Grammatica linguae anglicanae, 1653) îşi pusese deja problema modului în care se putea stabili un raport între seria franceză guerre - garant - gard - gardien - garderobe - guise şi seria engleză warre - warrant - ward - warden - wardrobe - wise, identificînd un schimb constant între g şi w. Mai tîrziu, în secolul al XlX-lea, unii savanţi germani precum Friedrich şi Wilhelm von Schlegel şi Franz Bopp vor aprofunda raporturile dintre sanscrită, greacă, latină, persană şi germană. Se descoperă corespondenţe între paradigme ale verbului „a fi" în diferite limbi, ajungîndu-se treptat la ipoteza că nu sanscrita ar fi limba originară sau Ursprache, ci că o întreagă familie de limbi, inclusiv sanscrita, ar proveni dintr-o protolimbă care nu mai există, dar poate fi reconstituită ideal. Aceasta a fost cercetarea care a dus la ipoteza indo-europenei.

O dată cu lucrarea lui Jakob Grimm (Deutsche Grammatik, 1818) se elaborează aceste criterii ştiinţifice. Acum se porneşte în căutarea unor „rotiri de sunete"¹ (Lautverschiebungen), pentru a evidenţia, de pildă, cum dintr-un [p] sanscrit provin pous-podos în greacă, pes-pedis în latină, fotus în gotică şifoot în engleză.

Ce s-a schimbat în mod definitiv faţă de utopia limbii lui Adam ? Trei lucruri. în primul rînd, caracterul ştiinţific al criteriilor. în al doilea rînd, ideea că limba originară ar fi o piesă arheologică ce trebuie dezgropată; indo-europeana rămîne un parametru ideal. Şi, în sfîrşit,

1. Sau, mai modern, „translaţii consonantice" (n.t.).

88 ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

nu are pretenţia că este limba-mamă a omenirii, ci se prezintă ca fiind străbuna unei singure familii de limbi, şi anume a celor ariene.

Putem spune însă cu adevărat că, o dată cu naşterea ştiinţei lingvistice moderne, dispare fantasma ebraicei ca limbă sfîntă? Pur şi simplu, ea se reconfigurează ca o alteritate neliniştitoare.

A se vedea în Olender (1989, 1993) cum, în secolul al XlX-lea, se profilează o schimbare de mituri. Nu mai există mitul primatului unei limbi, ci acela al primatului unei culturi sau al unei rase; împotriva imaginii civilizaţiei şi a limbii ebraice se ridică fantasma civilizaţiei şi a limbilor din trunchiul arian.

Pusă în faţa prezenţei (virtuale, însă persistente) a indo-europenei, cultura europeană situează ebraica într-o perspectivă meta-istorică. Se merge de la celebrările lui Herder, care, cu sentimentul său fundamental al pluralismului cultural, o transformă într-o limbă esenţial poetică (însă, procedînd astfel, adînceşte prăpastia existentă între o cultură a intuiţiei şi o cultură a raţionalităţii), la ambiguele acumulări retorice ale lui Renan, care, încercînd să stabilească o opoziţie între spiritul limbii ebraice (limba deşertului şi a monoteismului) şi acela al limbilor europene (cu vocaţie politeistă), ajunge la nişte contrapuneri care, recitite după o vreme, sună pur şi simplu comic: limbile semitice sînt incapabile să gîndească multiplicitatea şi refractare la abstracţie, de aceea cultura ebraică ar fi străină de gîndirea ştiinţifică şi de simţul umorului.

Din nefericire, nu este vorba numai de o ingenuitate ştiinţifică. Mitul culturii ariene a avut, după cum ştim, consecinţe politice mult mai tragice. De bună seamă, nu urmărim să le punem în cîrcă cercetă­torilor oneşti ai indo-europenei lagărele de exterminare, printre altele pentru că, p*e plan lingvistic, aveau dreptate. însă, în cursul istorisirii noastre, am căutat în mod constant să arătăm şi efectele colaterale. Iar la unele „efecte colaterale" sîntem siliţi să ne gîndim atunci cînd Olender reproduce cîteva pasaje din marele lingvist Adolphe Pictet, care, în Les origines indo-europeennes ou les Aryas primitifs (1859-l863), înalţă un imn culturii ariene:

într-o epocă anterioară oricărei mărturii istorice, care se pierde în noaptea vremurilor, o rasă hărăzită de providenţă să domnească într-o bună zi asupra întregii lumi creştea puţin cîte puţin în leagănul primordial ce era un preludiu la strălucitorul său viitor. Privilegiată peste toate celelalte prin nobleţea sîngelui şi darurile inteligenţei, în sînul unei naturi grandioase şi severe, care îşi ceda comorile fără a face din ele nişte daruri uşuratice, această rasă a fost de la bun început chemată să cucerească [...]. O limbă în

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ

89

care veneau să se oglindească în mod spontan toate impresiile sale, simţirile sale blînde, mirările sale ingenue, dar şi elanurile sale către o lume superioară; o limbă plină de imagini şi de idei intuitive, care purta în germen toate bogăţiile viitoare ale unei magnifice expansiuni a celei mai elevate poezii şi a celei mai profunde gîndiri (I: 7-8) [...]. Nu este oare curios să-i vedem pe aceşti aryas din Europa, după o despărţire de patru sau cinci mii de ani, întîlnindu-şi, după un imens circuit, fraţii necunoscuţi din India, dominîndu-i şi aducîndu-le elementele unei civilizaţii superioare, şi găsind printre ei vechile titluri ale unei „origini comune" ? (III: 537 ; cit. în Olender 1989: 130-l39).

La capătul unei milenare călătorii ideale către Orient pentru a-şi descoperi propriile rădăcini, Europa găseşte raţiunile ideale pentru o călătorie reală, nu de descoperiri, ci de cucerire, pe care Kipling o va celebra vorbind de „bocceaua omului alb". Ea nu mai are nevoie de o limbă perfectă pentru a-şi converti fraţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Va fi suficient să le impună o limbă indo-europeană, eventual justificîndu-şi impunerea prin apelul la originea comună.

Filosofi potrivnici monogenetismului

Cu toate că secolul al XVIII-lea apucase cercetările glotogonice ale lui Brosses sau ale lui Court de Gebelin, premisele pentru o lichidare definitivă a mitului limbii-mamă sau al unei stări lingvistice ideale şi pre-babelice pătrunseseră deja în filosofia limbajului iluminiştilor; ar fi suficient să observăm acel Essai sur Vorigine des langues al lui Rousseau, apărut postum, în 1781, însă cu siguranţă anterior cu cîteva decenii. Printr-o lovitură de teatru deja prefigurată la Vico, aici limba originilor capătă tocmai acele trăsături negative pe care teoreticienii limbilor perfecte le atribuiau limbilor post-babelice.

în această limbă, numele nu exprimă nicidecum esenţa lucrului, întrucît în acele vremuri se vorbea prin metaforă, ascultînd de imboldurile pasiunii, care obliga să se reacţioneze din instinct în faţa unor obiecte necunoscute, drept pentru care se numeau giganţi nişte făpturi doar cu puţin mai mari şi mai puternice decît locutorul (cap. 3). Era o limbă mai apropiată de cînt şi mai puţin articulată decît limba verbală, populată cu multe sinonime pentru a exprima acelaşi lucru în

90

ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

diferitele sale raporturi. înzestrată cu puţine cuvinte abstracte, aflăm că gramatica sa era neregulată şi plină de anomalii. Ea reprezenta fără a raţiona (cap. 4).

Pe de altă parte, însăşi dispersia originară a oamenilor după Potop zădărnicise orice cercetare monogenetică (cap. 9). Deja Du Bos (Reflexions critiques sur la poesie et sur la peinture, ed. 1764, I, 35) prefera să vorbească nu atît despre o limbă-mamă, cît despre o limbă a originilor, o limbă a epocii colibelor. Devenită mai mult decît intan­gibilă, această limbă a colibelor apare imperfectă în cel mai înalt grad. Acum sună clopotul Istoriei: o întoarcere îndărăt e cu neputinţă şi în nici un caz nu înseamnă o întoarcere la plenitudinea cunoaşterii.

în privinţa genezei limbajului şi a raporturilor sale cu gîndirea, secolul al XVIII-lea este împărţit între ipotezele raţionaliste şi cele empirist-senzualiste. De bună seamă, mulţi gînditori iluminişti sînt influenţaţi de principiile carteziene care se exprimaseră, la nivel semiotic, în acele Grammaire (1660) şi Logique (1662) de la Port-Royal. Autori precum Beauzee şi Du Marsais (prezenţi în calitate de colaboratori la Encyclopedie) urmăresc să identifice un izomorfism complet între limbă, gîndire şi realitate, linie pe care vor evolua multe din discuţiile pe seama raţionalizării gramaticii. Potrivit lui Beauzee (în rubrica „Grammaire"), „cuvîntul este un soi de tablou al cărui original îl reprezintă gîndirea", iar ca atare limbajul trebuie să fie o imitare fidelă a gîndirii, şi „trebuie să existe nişte principii fundamentale comune tuturor limbilor, al căror adevăr indestructibil este anterior tuturor condiţiilor arbitrare sau fortuite ce au dat naştere diferitelor idiomuri care divizează specia omenească".

Dar, în acelaşi secol, vedem înflorind ceea ce Rosiello (1967) a numit „lingvistica iluministă", care, prin intermediul senzualismului lui Condillac, descinde din empirismul lui Locke. în netă opoziţie cu ineismul cartezian, Locke descrisese mintea omenească asemenea unei pagini albe, lipsite de orice caractere, ce îşi extrage toate datele din senzaţie, care ne face să cunoaştem lucrurile exterioare, şi din reflecţie, care ne face să cunoaştem operaţiunile interne ale sufletului. Numai din aceste activităţi provin acele idei simple pe care mai apoi inteligenţa le confruntă şi le compune, alcătuind o varietate infinită de idei complexe.

Condillac (Essai sur l'origine des connaissances humaines, 1746) reduce empirismul lockian la un senzualism radical, întrucît din simţuri provin nu doar percepţiile, ci toate activităţile sufletului, de la memorie la atenţie, la comparaţie şi apoi la judecată. O statuie organizată interior cum este corpul omenesc, prin intermediul primelor senzaţii de plăcere

IPOTEZA MONOGENETICĂ §1 LIMBILE-MAMĂ

91

şi de durere, elaborează treptat diferitele operaţiuni ale intelectului, de aici provenind însuşi patrimoniul ideilor abstracte. în această geneză a ideilor, semnele intervin într-un mod nemijlocit şi activ, mai întîi pentru a exprima primele senzaţii, ca limbaj emotiv şi pasional de strigăte şi gesturi, altfel spus ca limbaj de acţiune, iar mai apoi ca modalitate de a fixa creşterea însăşi a gîndirii, ca limbaj de instituţie.

Această idee a limbajului de acţiune apăruse deja la William Warburton (The divine legation ofMoses, 1737-l741) şi va fi dezvoltată pe larg pe făgaşul tradiţiei senzualiste, pentru a vedea cum de la limbajul de acţiune se trece la forme mai complexe şi cum această geneză, irever­sibilă, se situează în matca unei evoluţii istorice. La sfirşitul secolului al XVIII-lea, grupul alcătuit din Ideologues va extrage din această discuţie o serie coerentă şi sistematică de concluzii, într-o optică în acelaşi timp materialistă, istoristă şi atentă la factorii sociali, dezvoltînd o fenomenologie amănunţită a diferitelor tipuri de expresie, a semnelor pictografice, a limbajelor gestuale ale pantomimelor, muţilor, oratorilor sau actorilor, a cifrelor şi caracterelor algebrice, a jargoanelor şi semnelor organizaţiilor secrete (temă destul de vie într-o epocă în care se nasc şi înfloresc confreriile masonice).

în lucrări precum Elements d'ideologie a lui Antoine-Louis-Claude Destutt de Tracy (180l-l815, 4 voi.) şi, mai mult, în Des signes a lui Joseph-Marie Degerando (1800,1, 5), se dezvoltă o frescă istorică unde oamenii apar la început preocupaţi să se ghicească reciproc, comunicînd prin acţiuni simple, iar mai apoi, puţin cîte puţin, trec la un limbaj imitativ, un limbaj al naturii, prin care acţiunile sînt reproduse, într-un soi de pantomimă, pentru a se referi la acţiuni analoage. însă acest limbaj este încă echivoc, întrucît nu neapărat amîndoi interlocutorii asociază aceluiaşi gest aceeaşi idee, circumstanţă, motivare sau finalitate. Pentru a numi obiectele prezente este suficient un semn pe care noi l-am numi indicial, un strigăt, o privire în direcţia lucrului desemnat sau o mişcare a degetului. Cît despre lucrurile ce nu pot fi indicate nemijlocit, acestea sînt fie obiecte fizice, însă îndepărtate, fie stări interioare. în primul caz se recurge încă la un limbaj imitativ, unde, mai mult decît substanţe, sînt reproduse acţiuni. Pentru referirea la stări interioare, la concepte, se recurge la un limbaj figurat, prin metafore, sinecdoce sau metonimii: mîinile cîntărind două corpuri sugerează judecata care evaluează cele două părţi împricinate, flacăra trimite către o pasiune vie şi aşa mai departe. Pînă la acest punct, avem în faţă un limbaj de analogii, care se poate manifesta prin gesturi, accente ale vocii (în mare

92

ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

parte onomatopee primitive) şi scrieri simbolice sau pictografice. încetul cu încetul însă aceste semne de analogie vor deveni semne de obişnuinţă, se va trece la o codificare mai mult sau mai puţin arbitrară, se vor naşte limbile propriu-zise. Ca atare, aparatul semnic pe care umanitatea îl construieşte este determinat de factori istorici şi ambientali.

Tocmai în gîndirea pomeniţilor Ideologues se va devolta critica cea mai fermă împotriva oricărui ideal al unei limbi perfecte. Dar, în realitate, aici se încheie acea polemică începută în secolul al XVII-lea prin ipoteza aşa-numită epicureică şi, mai înainte, prin reflecţiile asupra varietăţii culturilor, prezente încă de la Montaigne şi Locke, atunci cînd aceştia scoteau în evidenţă diferenţa dintre credinţele feluritelor popoare exotice pe care exploratorii vremii lor le dezvăluiau.

Astfel, la rubrica „Langue" din Enciclopedie, Jaucourt amintea că, întrucît diversele limbi se nasc din geniile diferite ale popoarelor, se poate stabili imediat că nu vor exista niciodată limbi universale, căci niciodată nu li se vor putea conferi tuturor naţiunilor aceleaşi obiceiuri şi sentimente, aceleaşi idei despre păcat şi virtute, idei ce provin din diferenţa de climă, de educaţie şi de formă de guvernămînt.

Se profilează ideea că limbile elaborează un „geniu" care le face reciproc incomparabile, în măsură să exprime viziuni deosebite asupra lumii. Această idee apare la Condillac (Essai sur l 'origine des connaissances humaines, II, I, 5), dar se regăseşte şi la Herder {Fragmente ilber die neuere deutsche Literatur, \166-l161), pentru a reveni într-o formă mai dezvoltată la Humboldt (JJeber die Verschiedenheit des menschlischen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts din 1836), potrivit căruia limba posedă o innere Sprafhform, o formă internă exprimînd viziunea asupra lumii a poporului care o vorbeşte.

Atunci cînd se recunosc raporturi organice între o anumită limbă şi un mod de gîndire, aceste raporturi stabilesc condiţionări reciproce, care nu sînt numai sincronice (raportul dintre limbă şi gîndire într-o epocă dată), ci şi diacronice (raportul în timp al unei limbi date cu ea însăşi). Atît modul de a gîndi, cît şi modul de a vorbi constituie produsul unei evoluţii istorice (cf. De Mauro 1965 : 47-63). Ajunşi aici, reducerea limbajelor omeneşti la o pretinsă matrice unitară devine falacioasă.

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ 93

Un vis persistent

Totuşi, teoriile monogenetice nu cedează nici măcar în faţa celor mai bine articulate cercetări ale lingvisticii comparate. Bibliografia monogenetiştilor tîrzii este imensă. Apar aici nebuni, spirite bizare, dar şi cercetători de o seriozitate absolută.

De exemplu, ideea iluministă a unui limbaj de acţiune va fi orientată în direcţia monogenetică încă în 1850, de către J. Barrois (Dactylologie et langageprimitif restitues d'apres Ies monuments, Paris, 1850). Presu-punînd că limbajul primitiv al umanităţii era un limbaj de acţiune, exclusiv gestual, Barrois dovedeşte chiar şi că expresiile biblice care indică adresarea lui Dumnezeu către Adam nu se referă la o vorbire în sensul verbal, ci presupun un limbaj mimic : „Desemnarea feluritelor vietăţi de către Adam era alcătuită dintr-o mimică specială ce amintea forma, instinctul, obişnuinţa sau calităţile şi, în sfîrşit, caracteristica proprietăţilor lor esenţiale" (p. 31). Prima oară cînd apare în Biblie o expresie care se referă, fără ambiguitate, la o vorbire fonetică este atunci cînd Dumnezeu îi vorbeşte lui Noe. înainte, expresiile sînt mai vagi, semn că numai încetul cu încetul, şi numai într-o epocă imediat pre-diluviană, limbajul fonetic s-a impus în mod definitiv. Acea confiisio linguarum s-a născut din dezacordul dintre limbajul gestual şi limbajul vorbit; naşterea unei limbi primitive era însoţită îndeaproape de gesturi ce subliniau cuvintele mai importante, aşa cum încă mai fac negrii şi traficanţii sirieni (p. 36).

Limbajul dactilologic, care se exprimă prin mişcări ale degetelor (şi pe care, examinînd monumente iconografice din toate vremurile, Barrois îl regăseşte mereu acelaşi), se naşte ca o abreviere a unui limbaj fonetic atunci cînd acesta se stabilizează şi ca o modalitate de a-l sublinia şi de a-l preciza prin intermediul acestei transformări a limbajului de acţiune

primitiv.

Cît despre ideea unei limbi ebraice primitive, ar fi suficient să cităm figura lui Fabre d'Olivet, care scrie în 1815. Lucrarea sa La langue hebraique restituee (ce continuă să constituie şi astăzi o sursă de inspiraţie pentru cabaliştii întîrziaţi) ne vorbeşte despre o limbă primitivă pe care nici un popor nu a vorbit-o vreodată şi din care ebraica reprezintă doar cea mai ilustră dintre mlădiţe, întrucît nu era nimic altceva decît egipteana lui Moise. Prin urmare, el porneşte în căutarea limbii-mamă într-o ebraică pe care, cu siguranţă, o studiază cu grijă,

94

ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE

IPOTEZA MONOGENETICĂ ŞI LIMBILE-MAMĂ

95

dar pe care o interpretează fantezist, convins fiind că în această limbă fiecare fonem, fiecare sunet luat separat ar avea un sens. Este inutil să-l urmărim de Fabre în smintita sa reinterpretare. Ne vom mulţumi să spunem că etimologiile sale se situează pe aceeaşi linie cu acelea ale lui Duret, Guichard şi Kircher, cu toate că sînt mai puţin convingătoare.

Ne vom mulţumi să observăm cum, căutînd să descopere urme ale mimologismului ebraic în limbile moderne, el dă etimologia cuvîntului francez emplacement. Place provine din latinescul plătea şi din ger­manul Platz; în aceste cuvinte, sunetul AT înseamnă protecţie, L exten­siune şi, prin urmare, LAT înseamnă extensie protejată. MENT provine din mens şi din mină; în această silabă, E este semnul pentru viaţă absoluta, N pentru existenţă reflectată, iar împreună sugerează ENS, adică spirit corporal. M este semnul pentru existenţa într-un punct determinat. Prin urmare, emplacement înseamnă „le mode propre d'apres lequel une etendue fixe et determinee, commeplace, est congue, ou se presenţe au dehors" (I, p. 43); ceea ce i-a permis unuia dintre critici sa spună că, pentru Fabre, emplacement înseamnă „emplacement" (cf. Cellier 1953 : 140 ; Pallotti 1992).

Totuşi, pornind tocmai de la Fabre d'Olivet, Benjamin Lee Whorf a început să fantazeze pe seama unei „oligosinteze", reflectînd asupra unor „posibile aplicaţii ale unei ştiinţe în măsură a restaura o limbă originară comună rasei omeneşti sau perfecţionînd o limbă naturală ideală construită pe semnificaţia psihologică originară a sunetelor, eventual o limbă comună viitoare, în care să fie asimilate toate diferitele noastre limbi ori, altfel spus, la ai cărei termeni să poată fi reduşi toţi ceilalţi" (Whorf 1956: 12; cf. şi 74-76). Nu este nici primul, nici ultimul episod paradoxal al istorisirii noastre, dat fiind că sub numele lui Whorf circulă cea mai puţin monogenetică dintre toate ipotezele glotogonice şi că tocmai Whorf a oferit culturii contemporane ideea că orice limbă este un sistem „holist", apt să exprime o viziune asupra lumii ce nu poate fi redusă la cea exprimată de alte limbi.

în ce priveşte longevitatea mitului ebraicei originare, a se vedea savuroasa culegere oferită de White (1917, II: 189-208). Va fi nevoie de mai bine de 100 de ani pentru ca, de la prima la cea de-a noua ediţie (adică din 1771 şi pînă în 1885), articolul din Encyclopaedia Britannica dedicat „Filologiei" să treacă de la o acceptare parţială a ipotezei mono-genetice, tratînd cu mult respect teoria ebraicei ca limbă sfîntă, treptat, prin corijări succesive, din ce în ce mai puţin timide, la un articol inspirat din cele mai moderne criterii glotologice. însă chiar în această

perioadă, ca şi mai tîrziu, cel puţin în mediile teologice „fundamentaliste", ipoteza tradiţională va fi susţinută în continuare. în 1804, Manchester Philological Society încă îi excludea dintre membrii săi pe cei ce respingeau revelaţia divină, vorbind de sanscrită sau de indo-europeană. Vom mai găsi printre susţinătorii ipotezei monogenetice un mistic şi teosof de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Louis-Claude de Saint-Martin, care, în partea a doua a lucrării De l'esprit des choses (1798-l799), dedica numeroase capitole limbilor primitive, limbilor-mamă şi hiero­glifelor, precum şi legitimişti catolici din secolul al XlX-lea, precum De Maistre (Soirees de Saint Petersbourg, II), De Bonald (Recherches philosophiques, III, 2) sau Lamennais (Essai sur l'indifference en matiere de religion). însă aceşti autori nu sînt interesaţi atît să afirme că prima limbă a lumii ar fi fost ebraica, cît să se opună unei viziuni poligenetice materialiste sau, mai rău, convenţionaliste în maniera lockiană, a originii limbajului. Problema gîndirii „reacţionare" - pînă în zilele noastre - nu este de a spune că Adam a vorbit în ebraică, ci de a recunoaşte în limbaj o sursă de revelaţie, iar aceasta se poate susţine numai dacă se consideră că limbajul exprimă, fără medierea vreunui pact social ori a vreunei adaptări la necesităţile materiale ale existenţei, raportul nemijlocit dintre om şi sacru.

La polul opus s-a situat, pe cît se pare, ipoteza poligenetică a lingvistului georgian Nicolai Marr, mai bine cunoscut pentru faptul că a susţinut dependenţa limbii de diviziunile de clasă şi că a fi fost mai apoi combătut de Stalin în eseul Marxismul şi lingvistica, din 1953. Marr ajunsese la poziţiile sale ultime pornind de la un atac îndreptat împotriva comparatismului ca expresie a ideologiei burgheze şi susţinînd o ipoteză poligenetică rigidă. în mod curios însă, poligenetismul îl împinsese pe Marr să cadă într-o utopie a limbii perfecte, imaginînd o omenire lipsită de clase şi de naţionalităţi, capabilă să vorbească o limbă unică, născută din încrucişarea tuturor limbilor (cf. Yaguello 1984, 7, cu ample extrase antologice).

mw .-mi :s Urni 'gcsf -q

iţ vsbîi Noi perspective monogenetice'■'"" ?}

în 1866, îndoindu-se de posibilitatea unei cercetări cu adevărat ştiinţifice asupra unui subiect a cărui documentaţie se pierde în noaptea vremurilor şi nu poate constitui decît obiect de conjectură, Societe Linguistique din Paris hotărîse să respingă orice comunicare atît pe