Un veac de singurătate

— Intră şi tu, îi zise ea. Nu costă decât douăzeci de bănuţi.

Aureliano aruncă o monedă în puşculiţa pe care ma­troana o ţinea pe genunchi şi pătrunse în cameră fără să ştie ce va avea să facă. Mulatra foarte tânără cu ţâţişoare de căţea, era culcată goală pe pat. Înainte de Aureliano trecuseră prin această cameră, în cursul acelei nopţi, şai­zeci şi trei de bărbaţi. Aerul încăperii era atât de viciat, încărcat de atâtea sudori, mustit de atâtea suspine, încât aproape că se prefăcea în noroi. Tânăra fată trase cear­ceaful udat şi-i ceru lui Aureliano să-l ţină de capăt. Era greu ca o pânză de corabie. Îl stoarseră, răsucindu-i ca­petele, până ce reveni la greutatea normală. Întoarseră mindirul, însă sudoarea ieşise pe partea cealaltă. Aure­liano dorea ca aceste operaţiuni să nu se mai isprăvească niciodată. Cunoştea principiile teoretice ale amorului, dar nu se putea ţine pe picioare din pricină că genunchii îi slăbiseră cu totul şi, cu toate că avea pielea ca de găină şi carnea încinsă, nu se putea împotrivi nevoii urgente de a scăpa de povara care-l apăsa în pântece. Când tânăra fată isprăvi cu rânduitul patului şi-i porunci să se dez­brace, el riscă o explicaţie confuză: "Am fost îndemnat să intru. Mi s-a spus să arunc douăzeci de bănuţi în puş­culiţă şi să nu zăbovesc". Tânăra fată înţelese zăpăceala lui: "Dacă pui încă douăzeci de bănuţi la ieşire, poţi să rămâi ceva mai mult", zise ea cu voce dulce. Aureliano se dezbrăcă, chinuit de probleme de pudoare, fără să poată scăpa de ideea că nuditatea lui nu va rezista comparaţiei cu fratele său. În ciuda eforturilor tinerei fete, se simţi din ce în ce mai indiferent şi îngrozitor de singur. "Voi pune încă douăzeci de bănuţi", zise el cu o voce înecată. Tânăra fată îi mulţumi în tăcere. Spatele ei era numai răni. Pielea i se lipea de coaste şi respiraţia îi era gâtuită de o istovire nemăsurată. Înainte cu doi ani, foarte de­parte de aici, adormise fără să stingă lumânarea şi se trezise înconjurată de flăcări. Casa în care locuia cu bu­nica ei care o crescuse se prefăcu în scrum. Din ziua aceea, bunica o ducea din sat în sat, silind-o să se culce pentru douăzeci de bănuţi, pentru a recupera preţul casei incendiate. După socotelile tinerei fete, îi mai trebuiau încă vreo zece ani cu câte şaptezeci de bărbaţi pe noapte, căci trebuia să plătească în plus şi cheltuielile drumului şi ale hranei pentru amândouă, cât şi salariul celor patru indieni care purtau balansoarul. După ce matroana bătu la uşă pentru a doua oară, Aureliano părăsi camera fără să fi făcut nimic, complet zăpăcit de nevoia de a plânge. Nu putu închide ochii toată noaptea, cu gândul la tânăra fată, cu un amestec de dorinţă şi de milă. Simţea o ne­voie irezistibilă de a o iubi şi de a o proteja. În zori, istovit de nesomn şi de febră, se hotărî calm să se căsă­torească cu ea pentru a o sustrage tiraniei bunicii sale şi pentru a se bucura în fiecare noapte de satisfacţiile pe care ea le asigura la şaptezeci de bărbaţi pe rând. Dar la orele zece dimineaţa, când sosi la stabilimentul lui Ca­tarino, tânăra fată părăsise satul.

Timpul potoli această hotărâre nechibzuită, dar agravă simţământul său de dezamăgire. Se refugie în muncă. Se resemnă a nu fi toată viaţa decât un bărbat fără femeie, pentru a-şi ascunde ruşinea că nu este bun de nimic. În această vreme, Melchiade terminase cu înregistrarea pe plăci a tot ce se putea înregistra la Macondo, şi părăsi laboratorul de dagherotipie spre bucuria delirantă a lui José Arcadio Buendía, care hotărâse să-l folosească pen­tru a aduce proba ştiinţifică despre existenţa lui Dumne­zeu. Urmărind un proces complex de expuneri supra­puse, făcute în diferite locuri din casă, era sigur că va realiza mai curând sau mai târziu dagherotipul lui Dum­nezeu, dacă exista, sau că va pune, o dată pentru tot­deauna, capăt ipotezelor favorabile existenţei lui. Melchi­ade se apucă să aprofundeze interpretările lui Nostrada­mus. Zăbovea până noaptea târziu, sufocându-se în jiletca lui strâmtă din catifea decolorată, mâzgălind hârtii peste hârtii cu mânuţele sale de vrăbioi, ale căror inele îşi pier­duseră strălucirea de odinioară. Într-o noapte i se păru că a descoperit o povestire cu privire la viitorul satului Macondo. Va fi un oraş-lumină, cu case mari din sticlă, în care nu va mai rămâne nici o urmă din neamul Buendía. "Greşit! protestă José Arcadio Buendía. Nu vor fi case de sticlă, ci de gheaţă, aşa cum am visat eu şi va exista un Buendía în vecii vecilor". În această gospodă­rie extravagantă, Ursula se strădui să-şi păstreze bunul simţ şi îşi dezvolta comerţul cu micile animale din zahăr ars, datorită unui cuptor care producea toată noaptea co­şuri nenumărate de pâine şi o varietate uimitoare de bu­dinci, de plăcinte şi de biscuiţi, care se răspândeau în câteva ore pe toate drumurile întortocheate ale mlaştinei. Ajun­sese la o vârstă la care ai dreptul să te odihneşti, ea însă, dimpotrivă, se vădea din ce în ce mai activă. Era atât de absorbită de prosperitatea întreprinderii ei, încât în­tr-o după-amiază, ridicându-şi distrată privirea în direc­ţia curţii, în timp ce indiana îi ajuta la presărarea za­hărului pe cocă, zări două adolescente necunoscute şi încântătoare care brodau la ghergheful lor în lumina amur­gului. Erau Rebeca şi Amaranta. Tocmai părăsiseră do­liul după bunica lor, respectat cu atâta stricteţe timp de trei ani, iar îmbrăcămintea în culori vii părea că le face să renască. Rebeca, împotriva tuturor aşteptărilor, deve­nise cea mai frumoasă. Avea tenul diafan, ochi mari li­niştiţi, mâini fermecătoare care păreau că ţes fire nevă­zute în urzeala broderiei. Amaranta, cea mai tânără, era mai puţin graţioasă, însă arăta o distincţie naturală, mândria interioară a defunctei ei bunici. În comparaţie cu ele, cu toate că manifesta deja temperamentul vioi al ta­tălui său, Arcadio avea aerul unui copil. Se dedicase meşteşugului de aurar, împreună cu Aureliano care-l mai învăţase şi să citească şi să scrie. Ursula îşi dădu dintr-o dată seama că se umpluse casa cu o mulţime de oameni, că copiii ei au ajuns la vârsta de a se căsători şi de a avea ei înşişi copii, şi că se vor vedea obligaţi să plece în stânga şi în dreapta din pricina lipsei de spa­ţiu. Scoase atunci banii pe care-i adunase în cursul ani­lor îndelungaţi de muncă aspră, obţinu unele angaja­mente cu clienţii săi şi începu să-şi extindă casa. Dădu ordin să se construiască o încăpere rezervată vizitelor, alta mai comodă şi mai răcoroasă pentru folosinţa zil­nică, o sufragerie în care să se poată instala o masă cu douăsprezece tacâmuri, la care să poată lua loc întreaga familie şi toţi invitaţii, nouă camere cu ferestrele spre curte şi o verandă largă ferită de lumina puternică a amiezii printr-o grădină de trandafiri, cu o balustradă pe care să se aşeze ghivece cu ferigă şi cu begonii. Dădu ordin să se mărească bucătăria în care să se amenajeze două cuptoare, să se desfiinţeze hambarul în care Pilar Ternera îi dăduse în cărţi lui José Arcadio şi să se con­struiască altul, de două ori mai mare, pentru ca gos­podăria să nu fie lipsită niciodată de rezerve de alimente. Dădu ordin să se construiască în curte, la umbra casta­nului, o baie pentru femei şi una pentru bărbaţi, iar în fund, un grajd mare, un coteţ cu grilaj pentru găini, un staul pentru mulsul vacilor şi o volieră deschisă din toate părţile unde păsările rătăcitoare să se aşeze în voie.

Urmată de zeci de zidari şi dulgheri, cuprinsă de ace­eaşi febră ameţitoare ca şi bărbatul ei, Ursula rânduia orientarea luminii, transmisia căldurii, repartiza spaţiul fără să fi avut nici cea mai mică idee despre limitele acestuia. Construcţia primitivă a pionierilor era vraişte de unelte şi materiale, cu lucrători năduşiţi care se rugau de toată lumea să nu încurce, fără să-şi închipuie că ei erau aceia care-i încurcau pe toţi, exasperaţi de săcule­ţul cu oseminte omeneşti care-i urmărea pretutindeni clo­poţind surd. Printre atâtea neplăceri, respirând varul cald şi melasa de gudron, nimeni nu înţelese exact cum a putut răsări din măruntaiele pământului nu numai casa cea mai mare ce se va fi clădit vreodată în sat, dar şi cea mai ospitalieră şi mai răcoroasă pe care ai fi putut-o găsi în tot ţinutul mlaştinilor. José Arcadio Buendía, ca­re încercase să surprindă Providenţa Divină în mijlocul acestui cataclism, a fost acela care îl înţelese mai puţin. Noua clădire era aproape terminată când Ursula îl scoase din universul lui himeric pentru a-l informa că s-a dat ordin să se spoiască faţada în albastru, iar nu în alb cum hotărâseră dânşii. Îi arătă scris, negru pe alb, ordonanţa oficială. José Arcadio Buendía, fără să fi priceput ce-i spunea soţia, descifră semnătura:

— Cine-i tipul acesta? întrebă el.

— Este corregidorul, zise Ursula pe un ton dezolat. Se zice că este un reprezentant al legii trimis de guvern.

Don Apolinar Moscote, corregidorul, sosise pe tăcute la Macondo. Descinse la Hotelul lui Iacob - înfiinţat de către unul dintre primii arabi care veniseră să-şi vândă jucăriile în schimbul papagalilor - iar a doua zi, închi­rie un mic birou care dădea în uliţă, la două străzi de casa lui Buendía. Acolo aşeză o masă şi un scaun cum­părate de la Iacob, fixă în perete o stemă a Republicii pe care o adusese cu el, şi zugrăvi pe uşă inscripţia "Corregidor". Primele sale dispoziţii au fost să se spo­iască în albastru toate casele pentru sărbătorirea zilei de aniversare a independenţei naţionale. José Arcadio Buen­día, ţinând în mână exemplarul cu noua ordonanţă, îl găsi făcându-şi siesta într-un hamac atârnat de-a curmezişul încăperii goale care-i servea de birou.

— Dumneavoastră aţi redactat această hârtie? între­bă el.

Don Apolinar Moscote, care era un om matur, timo­rat, cu temperament sangvinic, îi răspunse că da.

— Cu ce drept? întrebă din nou José Arcadio Bu­endía.

Don Apolinar Moscote căută în sertarul mesei o foaie de hârtie şi i-o arătă:

— Am fost numit îndreptător în satul acesta.

José Arcadio Buendía nici nu se uită măcar la actul numirii.

— În satul acesta nu te faci ascultat prin hârtii, zise el păstrându-şi calmul. Şi luaţi act că noi n-avem ne­voie de nici un "îndreptător", deoarece la noi nu este nimic de îndreptat.

În faţa atitudinii neclintite a lui don Apolinar Mos­cote, fără să ridice deloc glasul, José Arcadio Buendía recapitulă în chip amănunţit cum a întemeiat satul, cum au fost împărţite pământurile, cum s-au deschis drumu­rile, cum s-au realizat îmbunătăţirile atunci când s-a făcut simţită nevoia, toate acestea fără să inoportuneze vreun guvern şi fără ca cineva să fi venit să-i deranjeze.

— Suntem atât de paşnici încât nici n-am apucat să murim de moarte naturală, adăugă el. Puteţi constata că nu avem încă nici cimitir.

Nu s-a plâns că guvernul nu le venise în ajutor. Dim­potrivă, se felicita că-i lăsase să se dezvolte în pace până acum şi nădăjduia că aşa va fi şi de acum înainte, căci ei nu întemeiaseră un sat pentru ca primul venit să în­ceapă să le dicteze ce să facă. Don Apolinar Moscote se îmbrăcă cu o vestă lungă din doc, albă ca şi pantalonii săi, fără să se îndepărteze o singură clipă de frumoasele sale maniere.

— În cazul că veţi dori să rămâneţi aici ca un cetă­ţean obişnuit, atunci fiţi binevenit, conchise José Arcadio Buendía. Dar dacă veniţi să semănaţi dezordinea, obligându-i pe oameni să-şi spoiască în albastru casele, puteţi să vă luaţi catrafusele şi să vă întoarceţi de unde aţi venit. Căci casa mea trebuie să rămână şi va rămâne albă ca o porumbiţă.

Don Apolinar Moscote deveni palid de tot. Se retrase un pas înapoi, strânse fălcile zicând cu oarecare amără­ciune:

— Vă avertizez că sunt înarmat.

José Arcadio Buendía n-ar fi putut spune în ce clipă îi renăscu în braţe acea forţă juvenilă cu care odinioară culca la pământ un cal. Îl apucă pe don Apolinar Moscote de gulerul hainei şi-l ridică până la înălţimea pri­virii sale.

— Dacă fac aceasta, îi spuse el, este pentru că prefer să vă transport de viu decât să am toată viaţa pe con­ştiinţă moartea dumneavoastră.

Îl trambală astfel până la mijlocul străzii şi-l puse pe picioare cu faţa spre drumul către mlaştină. Nu tre­cuse o săptămână şi reveni, însoţit de şase soldaţi, des­culţi şi zdrenţăroşi, înarmaţi cu flinte, şi urmat de o că­ruţă cu boi în care călătoreau soţia şi cele şapte fiice ale sale. După aceea sosiră alte două căruţe cu mobilele, cuierele şi ustensilele casnice. Îşi instală familia la ho­telul lui Iacob, până îşi va găsi o casă, şi redeschise biroul sub protecţia soldaţilor. Vechii pionieri ai satului Ma­condo, decişi să-i alunge pe invadatori, veniră să se pună la dispoziţia lui José Arcadio Buendía împreună cu fiii lor mai mari. Acesta se opuse însă, explicându-le că don Apolinar Moscote a revenit cu soţia şi cu fiicele sale şi că nu era demn pentru un bărbat să-l umileşti pe altul în faţa familiei lui. Astfel hotărî să reglementeze priete­neşte situaţia.

Aureliano îl însoţi. Încă din vremea aceea începuse să poarte mustaţă neagră cu firele pomădate şi avea o voce de stentor care urma să-l facă celebru în război. Lipsiţi de arme, nefăcând caz de santinele, pătrunseră în biroul judecătorului. Don Apolinar Moscote nu-şi pier­du sângele rece. Le prezentă pe două dintre fiicele sale care din întâmplare se aflau acolo: pe Amparo, de şai­sprezece ani, brunetă ca şi mama ei, şi pe Remedios, o fetiţă drăguţă, abia de nouă ani, cu ten de crin şi cu ochii verzi. Amândouă aveau multă graţie şi educaţie. De îndată ce-şi făcură intrarea, înainte chiar de a fi pre­zentate, ele aduseră nişte scaune poftindu-i să se aşeze. Dar amândoi rămaseră în picioare.

— Foarte bine, prietene, zise José Arcadio Buendía. Veţi rămâne aici, însă nu graţie tâlharilor de drumul mare care sunt la uşa dumneavoastră, ci din consideraţie faţă de vrednica dumneavoastră soţie şi de fiicele dum­neavoastră.

Don Apolinar Moscote păru tulburat, însă José Ar­cadio Buendía nu-i dădu timp să răspundă.

— Vă vom pune numai două condiţii, adăugă el. În primul rând, ca fiecare să-şi poată spoi casa în culoarea pe care o doreşte. Iar al doilea, ca soldaţii să plece de îndată. La rândul nostru, vă garantăm că va domni ordi­nea.

"Îndreptătorul" îi întinse mâna dreaptă.

— Pe cuvânt de onoare?

— Pe cuvânt de inamic, răspunse José Arcadio Buendía. Şi adăugă pe un ton amar: Căci vreau să vă spun un lucru, că dumneavoastră şi eu vom continua să rămânem inamici.

Soldaţii îşi făcură bagajele în aceeaşi după-amiază. După câteva zile, José Arcadio Buendía procură o casă pentru corregidor şi familia lui. Pacea revenise în toate spiritele, afară de cel al lui Aureliano. Imaginea lui Re­medios, fetiţa cea mai mică a judecătorului, care la vârsta ei putea să-i fie fiică, rămăsese fixată dureros undeva în trupul său. Era o senzaţie fizică care aproape că-l jena când mergea, ca o pietricică în pantof.

NOUA CASĂ, ALBĂ CA O PORUMBIŢĂ, fu inau­gurată printr-un bal. Această idee îi venise Ursulei din după-amiaza aceea în care observase că Rebeca şi Ama­ranta deveniseră adolescente, şi fără a exagera prea mult s-ar putea spune că ceea ce o îndemnase în primul rând să construiască a fost dorinţa de a le oferi tinerelor fete un loc potrivit unde să poată primi. Pentru ca nimic să nu tulbure frumuseţea strălucitoare a proiectului ei, ro­boti ca un ocnaş în timpul lucrărilor de reamenajare încât, încă înainte de terminarea acestora, comandase o gră­madă de ustensile şi elemente decorative foarte scumpe, între care şi acea minunată invenţie care avea să stâr­nească uimirea satului şi bucuria tuturor tinerilor: pia­nul mecanic. L-au adus în piese detaşate, în mai multe lăzi care au fost descărcate în acelaşi timp cu mobilele vieneze, cu cristalele de Boemia, cu vesela Companiei In­diilor, cu feţele de masă din olandă şi o bogată varietate de lămpi şi candelabre, vaze, ornamente şi covoare. So­cietatea de import îi trimise pe costul ei un specialist italian, Pietro Crespi, însărcinat să asambleze şi acor­deze pianul mecanic, să le arate clienţilor modul de în­trebuinţare şi să-i înveţe să danseze pe melodiile la mo­dă, înregistrate pe şase suluri de carton.

Pietro Crespi era un tânăr blond, cel mai frumos şi mai bine crescut întâlnit vreodată la Macondo, atât de îngrijit în ţinuta sa că, în ciuda căldurii sufocante, lucra într-o cămaşă din brocart şi fără să-şi scoată haina grea din postav închis. Plin de sudori, stând la distanţă res­pectuoasă faţă de stăpânii casei, se închise câteva săptămâni în salon, absorbit de opera lui ca şi Aureliano în atelierul său de aurărie. Într-o dimineaţă, fără să deschidă uşa şi fără să cheme un martor la minunea petre­cută, montă primul sul în pianul mecanic: ciocănelele obsedante şi vacarmul neîncetat al vergelelor încetară surprinzător şi după o pauză urmară, armonioase şi lim­pezi, notele muzicii. Toată lumea năvăli în salon. José Arcadio Buendía păru vrăjit, nu datorită frumuseţii me­lodiei, ci de acea funcţionare automată a instrumentului, şi aşeză în salon aparatul de luat vederi al lui Melchiade în speranţa că va obţine dagherotipul executantului ne­văzut. În ziua aceea, italianul luă masa cu ei. Rebeca şi Amaranta, care serveau, erau intimidate de dexteritatea şi eleganţa cu care se servea de tacâmuri acel bărbat an­gelic cu mâini palide şi fără inele. În sala comună din continuarea salonului de primire, Pietro Crespi le învăţă să danseze. Le arătă pasul la distanţă, marcând ritmul cu ajutorul unui metronom sub supravegherea amabilă a Ursulei care nu părăsi nici o clipă încăperea pe tot timpul cât fiicele ei primiră lecţiile. În aceste ocazii, Pietro Crespi purta nişte pantaloni speciali, foarte strânşi şi elastici, şi pantofi de dans. "N-ai motiv să-ţi faci griji, îi spunea José Arcadio Buendía soţiei sale. Omul acesta e pederast". Dar ea nu slăbi vigilenţa cât durară lecţiile şi până ce italianul părăsi Macondo. Apoi începură pregă­tirile pentru serbare. Ursula alcătui o listă de invitaţi aleşi pe sprânceană, oprindu-se numai la descendenţii în­temeietorilor, cu excepţia familiei lui Pilar Ternera, care mai avusese şi alţi doi copii din părinţi necunoscuţi. Era de fapt o selecţie de castă, determinată însă de senti­mente de prietenie, căci fericiţii aleşi nu numai că erau vecinii cei mai vechi şi mai apropiaţi ai lui José Arcadio Buendía, dinainte de începerea exodului care dusese la întemeierea satului Macondo, dar, mai mult decât atât, copiii şi nepoţii lor erau tovarăşii obişnuiţi ai lui Aureliano şi Arcadio din cea mai fragedă vârstă a lor, iar fii­cele lor, singurele care veneau în casă ca să brodeze îm­preună cu Rebeca şi cu Amaranta. Guvernator blând, pre­ocupat exclusiv de a asigura prin veniturile sale reduse întreţinerea celor doi poliţişti înarmaţi cu bastoane, Don Apolinar Moscote nu era decât o autoritate decorativă. Pentru a face faţă cheltuielilor gospodăreşti, fiicele lui deschiseră un atelier de croitorie în care confecţionau atât flori din pânză cât şi dulceţuri de goyava sau bileţele dulci la comandă. Dar, cu toate că erau cuminţi, devotate, cele mai drăguţe fete din sat şi mai la curent cu dansu­rile noi, ele nu reuşiră să figureze printre invitatele la serbare.

În timp ce Ursula şi fetele despachetau mobilele, lus­truiau argintăria şi atârnau pe pereţi tablouri pe care se vedeau fetişcane în bărci pline cu flori, aducând astfel o viaţă nouă în încăperile goale clădite de zidari, José Ar­cadio Buendía renunţă la urmărirea imaginii lui Dum­nezeu, fiind convins de inexistenţa lui, şi începu să des­chidă şi să demonteze pianul mecanic pentru a-i pătrun­de tainele magiei lui. Cu două zile înainte de serbare, înfundat într-o grămadă de ciocănele şi de ştifturi, încurcat din cap până în picioare într-un ghem de corzi care se răsuceau la un capăt atunci când se desfăşurau la celălalt, ajunse să defecteze complet instrumentul. N-au existat niciodată atâtea agitaţii, emoţii, alergături ca în zilele acelea, dar noile lămpi cu petrol se aprinseră în ziua şi la ora prevăzută. Casa îşi deschise uşile, încă plină de mirosul de răşină şi de var umed, şi fiii şi ne­poţii întemeietorilor putură descoperi veranda cu ferigi şi cu begonii, camerele liniştite, grădina îmbibată cu par­fumul trandafirilor, înainte de a se aduna în salon în faţa invenţiei misterioase care fusese acoperită cu o pânză albă. Acei care văzuseră piane adevărate, destul de răspândite în celelalte sate din jurul mlaştinei, resimţiră o oarecare decepţie, însă mai amarnică a fost dezamăgirea Ursulei când montă primul sul, pentru ca Amaranta şi Rebeca să deschidă balul şi când pianul mecanic nu voi să funcţioneze. Melchiade, aproape orb, topit sub povara anilor, făcu apel la resursele ştiinţei sale străvechi, încercând să-l repare. În sfârşit, José Arcadio Buendía reuşi să mişte din greşeală un dispozitiv înţepenit şi muzica începu să răsune, la început în clocote joase, apoi într-o cascadă de note inversate. Lovind peste corzile dispuse dezordonat şi acordat greşit, ciocănelele se dezarticulară. Însă descendenţii încăpăţînaţi ai celor douăzeci şi unu de pionieri întrepizi care trecuseră munţii croindu-şi un drum spre apus către mare, înfruntară piedicile succesive ale acestei răsturnări a ordinei melodice şi balul se pre­lungi până în zori.

Pietro Crespi reveni pentru a repara pianul mecanic. Rebeca şi Amaranta îi ajutară să aranjeze corzile şi-i îm­părtăşiră ilaritatea în legătură cu valsurile executate invers. El era extrem de afabil şi cu un fond atât de onest încât Ursula renunţă la supraveghere. În ajunul plecării sale, graţie pianului mecanic reparat, se improviză un bal de adio şi el făcu împreună cu Rebeca o demonstra­ţie de dansuri moderne demne de nişte virtuozi de frun­te. Arcadio şi Amaranta îi egalară prin graţia şi uşurinţa mişcărilor. Însă reprezentaţia fu întreruptă de Pilar Ter­nera care se afla la poartă, împreună cu curioşii, şi muşcând şi smulgându-şi părul, se bătea cu o femeie care în­drăznise să spună că tânărul Arcadio avea fese de feme­ie. Către miezul nopţii, Pietro Crespi se retrase rostind o scurtă cuvântare mişcătoare şi promise că va reveni foarte curând. Rebeca îl conduse până la poartă şi după ce încuie casa şi stinse lămpile, se retrase în camera ei pentru a plânge. Plânse neconsolată zile întregi; nici chiar Amaranta nu cunoştea motivul. Tăcerea ei n-avea nimic straniu. Deşi părea expansivă şi cordială, caracte­rul ei era solitar şi inima de nepătruns. Era o adoles­centă splendidă, înaltă şi bine făcută, dar se încăpăţâna să şadă în continuare în micul balansoar de lemn pe care-l adusese încă de la venirea ei în casă, întărit în repetate rânduri şi rămas acum fără braţe. Nimeni nu observase că la vârsta ei încă mai păstra obiceiul de a-şi suge degetul. Din această pricină nu pierdea niciodată ocazia de a se încuia în baie şi îşi luase obiceiul de a nu dormi decât cu faţa la perete. În după-amiezele plo­ioase, în timp ce broda în compania unui mic grup de prietene pe veranda înflorită cu begonii, i se întâmpla să piardă firul conversaţiei şi o lacrimă de nostalgie îi curgea lăsându-i un gust amar la vederea straturilor iri­gate de pământ udat şi a muşuroaielor de clisă clădite de râme în grădină. Aceste gusturi ascunse, biruite altă dată prin amestecul de portocale şi revent, izbucniră cu o pof­tă de nestăvilit o dată cu plânsul. Începu din nou să mănânce pământ. Prima oară a făcut-o oarecum din curio­zitate, convinsă că dezgustul pe care-l va simţi va fi leacul cel mai bun împotriva ispitei. Şi de fapt nu putu suporta să ţină pământul în gură. Totuşi stărui, biruită de o dorinţă crescândă şi încetul cu încetul regăsi pofta străveche, gustul mineralelor primare, acea satisfacţie fără greş pe care i-o procura alimentul originar. Îşi um­plea buzunarele cu pământ pe care-l mânca în fărâmături, fără să fie observată, copleşită de bucurie cât şi de furie, în timp ce le învăţa pe prietenele ei ochiurile de brode­rie cele mai grele şi vorbea despre unii oameni care nu merită să înghiţi de dragul lor varul de pe pereţi. Bul­gării de pământ îl făceau mai puţin depărtat şi mai real pe singurul om care merita o astfel de înjosire, ca şi cum pământul pe care-l călca cu ghetele lui fine, lăcuite, în cine ştie ce loc din lume, ar transmite până la ea densi­tatea şi căldura sângelui său prin acea savoare minerală care-i lăsa un gust de cenuşă în gură şi care-i aşternea un zăcământ de pace în adâncul inimii. Într-o după-amia­ză, fără a invoca nici un motiv, Amparo Moscote ceru voie să vină să vadă casa. Amaranta şi Rebeca, descum­pănite de această vizită neaşteptată, o primiră cu o poli­teţe îngheţată. Îi arătară locuinţa aşa cum fusese reame­najată, o puseră să asculte sulurile pianului mecanic şi-i oferiră oranjadă şi prăjituri. Amparo era un model de demnitate, de farmec personal şi de maniere alese, iar Ursula, în timpul scurtelor clipe în care luă parte la vi­zită, fu foarte impresionată de ea. După două ceasuri, când conversaţia începu să lâncezească, Amparo profită de un moment de neatenţie al Amarantei pentru a-i da o scrisoare Rebecăi. Aceasta avu timp să citească numele prea distinsei domnişoare doña Rebeca Buendía, trasat cu acelaşi scris îngrijit, cu aceeaşi cerneală verde, aceeaşi aşezare îngrijită a cuvintelor ca şi instrucţiunile asupra modului de funcţionare a pianului mecanic, şi îndoi scri­soarea cu vârful degetelor înainte de a o strecura în cor­saj, privind-o pe Amparo Moscote cu o expresie de gra­titudine veşnică şi necondiţionată şi cu făgăduinţa taci­tă a unei complicităţi care va dăinui până la moarte.

Amiciţia neaşteptată între Amparo Moscote şi Rebe­ca Buendía reînvie speranţele lui Aureliano. Amintirea micuţei Remedios nu încetase să-l chinuiască, însă nu găsea mijlocul de a o revedea. Când se preumbla prin sat împreună cu cei mai buni prieteni ai săi, Magnifico Visbal şi Gerineldo Márquez - fiii pionierilor cu acelaşi nu­me - căuta cu emoţie să o întrezărească in atelierul de croitorie, dar nu le vedea decât pe surorile ei mai mari. Prezenţa în casă a lui Amparo Moscote a fost pentru el un fel de prevestire: "Trebuie să vină împreună cu ea, îşi zise Aureliano. Trebuie să vină cu orice preţ". Repetă aceste cuvinte atât de des şi cu atâta convingere încât în­tr-o după-amiază, în atelierul său unde tocmai aurea un peştişor, avu certitudinea că ea răspunsese chemării lui. Puţin după aceasta, îi auzi într-adevăr glăsciorul copilă­resc şi, ridicându-şi privirea, cu inima îngheţată de spai­mă, o văzu pe fetiţă în pragul uşii, într-o rochie de or­gandi trandafirie şi încălţată cu botine albe.