Un veac de singurătate

— Bine, zise Aureliano. Spune-mi ce e?

Pilar Ternera îşi muşcă buzele surâzând trist.

— Este că eşti bun de război. Unde te uiţi, ai no­roc...

Confirmându-i-se presupunerile, Aureliano răsuflă uşu­rat. Se concentra din nou asupra lucrului său, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar vocea îi deveni mai fermă şi mai liniştită:

— Îl recunosc, zise el. Va purta numele meu.

José Arcadio Buendía culese în sfârşit roadele încer­cărilor sale: racorda o dansatoare mecanică la maşinăria unui orologiu şi automatul dansă fără oprire în ritmul muzicii sale, timp de trei zile. Această descoperire îl aţâţă mai mult decât oricare dintre întreprinderile sale nebu­neşti. Nu mai mânca. Nu mai dormea. Lipsit de grija vi­gilentă a Ursulei, se lăsă târât de imaginaţie până la o stare de delir perpetuă din care n-ar mai fi ieşit nicio­dată. Îşi petrecea nopţile dând ocol odăii, gândind cu voce tare, căutând un oarecare mod de a aplica principiile pen­dulului la carul cu boi, la brăzdarele plugului, la tot ce, odată pus în mişcare, era de folos omului. Febra insom­niei îl istovise atât de mult că, într-o bună zi, nu-l recu­noscu pe bătrânul cu părul albit şi cu gesturi tremurânde care pătrunse în odaia lui. Era Prudencio Aguilar. După ce, în sfârşit, îl recunoscu, mirat că morţii îmbătrânesc şi ei, José Arcadio Buendía se simţi răscolit de nostalgie: "Prudencio! strigă el. Cum te-ai socotit să vii de atât de departe până aici?" După atâţia ani petrecuţi în moarte, regretul după lumea celor vii era atât de acut, nevoia de societate atât de chinuitoare, şi atât de îngrozitoare apropierea celeilalte morţi în sânul morţii, încât Prudencio Aguilar ajunsese să-l iubească pe cel mai crâncen duşman al său. Trebuise să-l caute multă vreme. Îi întrebase des­pre el pe morţii de la Riohacha, pe morţii care veneau din Valea Upar, pe aceia care veneau dinspre mlaştini, dar nimeni nu-i putea da veşti pentru simplul motiv că Macondo fusese un sat necunoscut de morţi, până în ziua sosirii lui Melchiade, care îi semnală poziţia printr-un mic semn negru pe hărţile bălţate ale morţii. José Arca­dio Buendía conversă cu Prudencio Aguilar până în zori. După câteva ceasuri, sleit de atâtea vegheri, pătrunse în atelierul lui Aureliano şi-l întrebă: "În ce zi suntem?" Aureliano îi răspunse că era marţi. "Tocmai aşa mă gândeam şi eu, zise José Arcadio Buendía. Dar dintr-o dată mi-am dat seama că e tot luni, ca şi ieri. Priveşte cerul, priveşte pereţii, priveşte begoniile. Şi astăzi e luni." Obiş­nuit cu extravaganţele lui, Aureliano nu făcu caz de aceasta. A doua zi, miercuri, José Arcadio Buendía re­veni în atelier: "Este o adevărată nenorocire, zise el. Priveşte văzduhul, ascultă bâzâitul soarelui, totul este la fel ca ieri şi ca alaltăieri. Şi azi e tot luni." În seara aceea, Pietro Crespi îl găsi pe verandă, jelind în chip dizgraţios, aşa cum jelesc bătrânii, jelindu-l pe Prudencio Aguilar, jelindu-l pe Melchiade, jelindu-i pe părinţii Re­becăi, jelindu-l pe tatăl şi pe mama sa, pe toţi acei de care putu să-şi aducă aminte şi care se aflau singuri în moarte. Îi dărui un urs care umbla singur în două labe pe o coardă întinsă, însă nu reuşi să-l abată de la obse­siile lui. Îl întrebă ce s-a întâmplat cu proiectul pe care i-l prezentase cu câteva zile mai înainte, cu privire la po­sibilităţile construirii unui mecanism cu pendul care să le permită oamenilor să zboare, iar José Arcadio Buendía îi răspunse că aceasta nu se poate nicidecum, deoarece pendulul ar putea să ridice orice, dar nu se poate ridica pe sine însuşi. Joi, reapăru în atelier cu o mină răvă­şită: "Mecanismul timpului s-a dereglat! zise el, aproape suspinând. Iar Ursula şi Amaranta sunt atât de departe!" Aureliano îl dojeni ca pe un copil iar el luă un aer de supunere. Timp de şase ore examină toate lucrurile, încercând să desprindă o deosebire faţă de aspectul lor din ziua precedentă, străduindu-se să descopere în ele o cât de mică schimbare care să-i dezvăluie scurgerea timpu­lui. Toată noaptea rămase în pat, cu ochii deschişi, chemându-i pe Prudencio Aguilar, pe Melchiade, pe toţi morţii, să vină să ia parte la amărăciunea lui. Dar ni­meni nu răspunse la chemare. Vineri, înainte de a se fi trezit careva, observă din nou aparenţa lucrurilor din na­tură, până ce ajunse să se convingă pe deplin că încă mai continua să fie luni. Apucă atunci prăjina care servea la închiderea unei porţi şi cu violenţa sălbatică a forţei sale puţin obişnuite, zdrobi, făcându-le praf, toate instru­mentele de alchimie, cabinetul de dagherotipie, atelierul de aurărie, urlând ca un apucat într-o limbă pompoasă şi fluentă, dar din care nu se înţelegea absolut nimic. Se pregătea să termine şi cu restul casei când Aureliano îi chemă pe vecini să-i dea o mână de ajutor. A fost ne­voie de zece oameni ca să-l stăpânească, de patrusprezece ca să-l lege, de douăzeci ca să-l târască până la castanul din curte de care-l lăsară legat, aşa, lătrând într-o limbă străină, cu spume verzi pe buze. Când reveniră Ursula şi Amaranta încă mai era imobilizat pe trunchiul castanu­lui, cu picioarele şi pumnii legaţi fedeleş, complet udat de ploaie şi într-o inocenţă totală a minţii. Ele îi vorbiră dar el le privi fără a le recunoaşte şi le răspunse ceva de neînţeles. Ursula îi descătuşă pumnii şi gleznele rănite de strânsoarea corzilor şi-l lăsă legat numai de centură. Mai târziu i-au construit un mic umbrar din palmieri ca să-l adăpostească de soare şi de ploi.

AURELIANO BUENDÍA ŞI REMEDIOS Moscote s-au căsătorit într-o duminică din martie, în faţa altarului pe care părintele Nicanor Reyna puse să-l amenajeze în sa­lon. A fost încununarea a patru săptămâni de preparative febrile în casa Moscote, căci micuţa Remedios ajunsese la vârsta pubertăţii fără să se fi dezbărat de deprinderile copilăriei. Cu toate că mama ei o iniţiase în privinţa schimbărilor din timpul adolescenţei, într-o după-amiază din februarie, scoţând nişte ţipete înfiorătoare, se năpusti în salon unde surorile ei stăteau de vorbă cu Aureliano, şi le arătă pantalonaşii mânjiţi de o pastă şocolatie. Nunta se fixă peste o lună. Abia avură timp să o înveţe să se spele şi să se îmbrace singură, să cunoască problemele elementare pe care le cere grija unui cămin. Au pus-o să urineze pe cărămizi încinse pentru a-i îndrepta urâtul obicei de a-şi uda cearşafurile. Au avut multe necazuri până să o convingă de inviolabilitatea secretului conjugal, deoarece Remedios era atât de buimăcită de revelaţia care-o aştepta, încât voia să împărtăşească tuturor amă­nuntele din noaptea nunţii. Toate acestea reclamau efor­turi istovitoare, însă la vremea prevăzută fetiţa cunoştea tot atât de mult despre viaţă ca oricare dintre surorile ei. Don Apolinar Moscote o luă de braţ şi o conduse prin strada împodobită cu flori şi cu ghirlande, în pocnetele petardelor, în refrenele mai multor orchestre, în timp ce ea îi saluta cu mâna şi mulţimea cu surâsuri celor care, din ferestrele lor, îi urau noroc. Aureliano, îmbrăcat în­tr-un costum de postav negru, încălţat cu aceleaşi cizmu­liţe de lac cu cheutori metalice pe care avea să le poarte după câţiva ani şi în faţa plutonului de execuţie, era de o paloare extremă şi simţi un nod greu în gâtlej în clipa întâmpinării logodnicei sale în pragul casei şi în timp ce o conducea la altar. Ea dădu dovadă de atâta naturaleţe şi prezenţă de spirit, încât nu-şi pierdu cumpătul nici măcar atunci când, voind să-i dea verigheta, Aureliano o scăpă pe jos. În mijlocul şopotelor şi a confuziei care începuse să domnească între invitaţi, ea ţinu mâna întinsă, în mă­nuşa de dantelă care-i lăsa degetele descoperite, cu ine­larul pregătit să primească legământul, până ce logodnicul ei reuşi să oprească inelul cu vârful cizmei, împiedicân­du-l să se rostogolească până la ieşire, şi până ce reveni la altar, roşind de ruşine. Mama şi surorile ei îşi făcură atâta sânge rău de teamă ca nu cumva fetiţa să facă vreo gafă în timpul ceremoniei încât până la urmă tocmai ele se arătară nelalocul lor, ridicând-o în braţe pentru a o săruta. Din ziua aceea, Remedios dovedi un simţ al răs­punderii, o graţie naturală, un sânge rece care nu o vor părăsi niciodată în împrejurările cele mai nefavorabile. Ea a fost aceea care a avut ideea de a pune la o parte bucata cea mai bună din tortul de nuntă şi de a i-o duce pe o farfurie, împreună cu o furculiţă, lui José Arcadio Buendía. Legat de trunchiul castanului, ghemuit pe o bancă mică de lemn sub un umbrar din frunze de pal­mier, uriaşul moşneag, decolorat de soare şi de ploi, îi adresă un vag surâs de mulţumire şi mâncă prăjitura cu mâna, mormăind un psalm de neînţeles. În mijlocul aces­tei petreceri cu tărăboi, care se prelungi şi luni dimi­neaţa, Rebeca Buendía a fost singura care nu a luat parte la veselia generală. Ospăţul ei căzuse baltă, Ursula de­cisese ca nunta ei să se oficieze în aceeaşi zi, însă Pietro Crespi primise vineri o scrisoare prin care i se vestea că mama lui era pe moarte. Nunta fu amânată pentru o dată ulterioară. La un ceas după ce primi vestea, Pietro porni spre capitala provinciei, dar pe drum se încrucişă cu mama lui, care, punctuală, sosi în noaptea de sâmbătă şi recită la nunta lui Aureliano oraţia pe care-o pregătise pentru cununia fiului ei. Pietro Crespi reveni duminică la miezul nopţii pentru a mătura cenuşa ospăţului, după ce deşelă sub el cinci cai în speranţa că va ajunge la timp la cununia sa. Nu s-a ştiut niciodată cine a scris acea scri­soare. Hărţuită de întrebările Ursulei, Amaranta plânse de indignare şi jură în faţa altarului improvizat, pe care tâmplarii nu ajunseseră să-l demonteze, că este nevi­novată.

Părintele Nicanor Reyna, pe care don Apolinar Mos­cote se dusese să-l caute în ţinutul mlaştinilor pentru ca să oficieze cununia, era un bătrân asprit din pricina in­gratitudinii slujbei sale. Era o apariţie tristă, numai piele şi oase, dar cu un pântec proeminent şi rotund şi cu o expresie de înger în decădere datorită mai degrabă sără­ciei duhului decât bunătăţii. El avea de gând să se reîn­toarcă la parohia sa după cununie, a fost însă îngrozit de uscăciunea sufletelor din Macondo ai cărui locuitori prosperau în sminteală, ascultând de legile firii, fără să-şi boteze copiii şi fără să cinstească sărbătorile cu sfinţe­nie. Socotind că nici un ţinut nu avea mai multă nevoie de sămânţa lui Dumnezeu, se hotărî să mai rămână încă o săptămână pentru a-i creştina pe cei tăiaţi împrejur şi pe păgâni, să legalizeze concubinajele şi să împărtă­şească pe muribunzi. Însă nimeni nu-i dădu atenţie. I se răspundea că ani şi ani de zile oamenii au trăit fără preot, rezolvându-şi problemele sufletului direct cu Dumnezeu, şi nu se mai simţeau vizaţi de blestemul păcatului stră­moşesc. Sătul de a predica în pustiu, părintele Nicanor se hotărî să înceapă construirea unei biserici, care să fie cea mai mare din lume, cu sfinţi în mărime naturală şi cu vitralii colorate în ziduri, pentru ca să vină lume toc­mai de la Roma să-l cinstească pe Dumnezeu în focarul nelegiuirii. Umbla pretutindeni, cu o căldăruşă de aramă, după pomană. I s-a dat mult, dar el voia şi mai mult, deoarece lăcaşul avea să aibă un clopot al cărui dangăt trebuie să salveze din valuri sufletele naufragiate. Se rugă atât de mult încât îşi pierdu glasul. Oasele îi scâr­ţâiau. Într-o sâmbătă, neizbutind după atâta vreme să adune nici măcar preţul portalului, se lăsă biruit de dez­nădejde. Ridică un altar improvizat în piaţă iar duminică trecu prin sat, sunând dintr-un clopoţel ca pe vremea in­somniei, chemându-i pe oameni la liturghie sub cerul li­ber. Mulţi veniră din curiozitate. Alţii, din nostalgie. Alţii, pentru ca Dumnezeu să nu se simtă jignit de dispreţul arătat reprezentantului său pe pământ: Astfel, la ceasul al optulea de dimineaţă, jumătate din sat se găsi adunată în piaţă unde părintele Nicanor recită evanghelia cu un glas foarte răguşit din pricina milogelilor nesfârşite. La încheiere, când mulţimea începu să plece în debandadă, ridică braţul să le atragă luarea aminte:

— O clipă, zise el. Vom fi acum martorii unui semn de netăgăduit al puterii nemărginite a lui Dumnezeu.

Băiatul care ajutase la slujba liturghiei aduse o ceaşcă de ciocolată spumoasă şi aburindă pe care o sorbi pe ne­răsuflate. Îşi zvântă apoi buzele cu o batistă pe care o scoase din mânecă, îşi ridică braţele în cruce şi închise ochii. Părintele Nicanor fu văzut atunci ridicându-se cu doisprezece centimetri deasupra solului. Experimentul se vădi a fi foarte convingător. Timp de câteva zile, trecu din casă în casă, repetând experienţa de levitaţiune gra­ţie stimulentului său de ciocolată, în timp ce acolitul său strângea atâţia bani într-un săcuşor încât la sfârşitul a mai puţin de-o lună s-a putut începe construcţia bisericii. Ni­meni nu punea la îndoială originea divină a unei astfel de demonstraţii, afară de José Arcadio Buendía, care pri­vea imperturbabil la mulţimea sătenilor care se îngră­mădiseră într-o bună zi în jurul castanului pentru a mai asista încă o dată la spectacolul revelaţiei. Abia că se ri­dică de pe banca mică a sa şi dădu din umeri când pă­rintele Nicanor începu să părăsească solul şi să se înalţe cu scaunul pe care şedea.

— Hoc est simplicissimus*, zise pe latineşte José Ar­cadio Buendía: homo iste statum quartum materiae invenit**.

Părintele Nicanor ridică mâna şi cele patru picioare ale scaunului se aşezară dintr-o dată pe pământ.

— Nego! zise el, tot pe latineşte. Factum hoc existentiam Dei probat sine dubio ***.

S-a înţeles astfel că blestemata de limbă păsărească a lui José Arcadio Buendía nu era alta decât limba la­tină. Părintele Nicanor profită de împrejurarea că era singura persoană în stare să comunice cu el, pentru a încerca să-i insufle credinţă în creierul său tulburat. În fiecare după-amiază se aşeza lângă castan şi predica în la­tineşte, însă José Arcadio Buendía refuza cu încăpăţânare să admită căile întortocheate ale sofisticii şi trans­mutaţiile ciocolatei, şi cerea ca supremă şi unică probă a existenţei lui Dumnezeu imaginea Lui fotografică, da­gherotipul Lui. Părintele Nicanor îi aduse atunci medalii şi icoane evlavioase şi chiar o reproducere după năframa Sfintei Verónica, însă José Arcadio Buendía le respinse ca fiind nişte obiecte confecţionate de mâna omului, fără nici un fundament ştiinţific.

* Este foarte simplu...

** Omul acesta a descoperit starea a patra a materiei.

*** Tăgăduiesc... Acest fapt dovedeşte indubitabil existenţa lui Dumnezeu.
Se arăta atât de îndărătnic, încât părintele Nicanor renunţă la proiectele de evanghe­lizare şi continuă să-l viziteze însufleţit fiind numai de simţăminte umanitare. Dar atunci José Arcadio Buendía fu acela care luă iniţiativa şi încercă să-i zguduie cre­dinţa preotului cu ajutorul a mii de şiretlicuri raţiona­liste. Într-o zi, când părintele Nicanor veni să-l vadă sub castanul său, aducând cu sine o tablă de dame şi o cutie cu jetoane pentru a-l invita să joace dame cu el, José Ar­cadio Buendía nu voi să accepte nicidecum deoarece, după cum îi spunea, nu putea să înţeleagă ce sens putea avea o luptă între doi adversari care erau de acord asu­pra principiilor luptei. Părintele Nicanor care nu privise niciodată jocul de dame sub aspectul acesta, pierdu orice poftă de a mai juca. Din ce în ce mai uimit de luciditatea iui José Arcadio Buendía, sfârşi prin a-l întreba cum se poate să-l ţină legat de un copac.

— Hoc est simplicissimus, îi răspunse el: pentru că sunt nebun.

Preocupat de atunci, în primul rând de propria sa cre­dinţă, preotul încetă să-l mai viziteze şi se dedică în în­tregime grăbirii construcţiei bisericii. Rebeca simţea cum reînvie nădejdea în ea. Viitorul ei atârna de terminarea clădirii, din duminica în care părintele Nicanor dejunase în casa lor şi când familia adunată în jurul mesei vorbise despre solemnitatea şi fastul pe care-l vor avea ceremo­niile de îndată ce va fi construită biserica. "Rebeca va fi cea mai norocoasă", spuse Amaranta. Şi pentru că Re­beca nu înţelegea ce voia să spună cu aceasta, ea îi expli­că cu un surâs plin de nevinovăţie:

— Tu vei fi aceea care va inaugura biserica prin cu­nunia ta.

Rebeca încercă să intervină cea dintâi. În ritmul în care progresa construcţia, biserica nu va fi terminată înainte de zece ani. Părintele Nicanor îşi exprimă de­zacordul: generozitatea crescândă a credincioşilor îi îngă­duia să se bizuie pe calcule mai optimiste. Faţă de indig­narea surdă a Rebecăi, care nu-şi mai putu isprăvi prânzul, Ursula aplaudă ideea Amarantei şi depuse o contri­buţie considerabilă ca să se grăbească lucrările. Părintele Nicanor aprecie că primind încă o contribuţie egală cu aceasta, biserica va fi gata în trei ani. De atunci Rebeca nu mai vorbi cu Amaranta, convinsă că iniţiativa ei era mult mai vinovată decât se părea. "Pentru mine a fost soluţia cea mai puţin gravă, îi răspunse Amaranta în cursul discuţiei lor violente, care le-a făcut să se înfrunte în seara aceea. În felul acesta nu va trebui să te ucid în viitorii trei ani." Rebeca acceptă provocarea.

Atunci când Pietro Crespi află despre noua amânare a cununiei sale, avu o criză de deznădejde, însă Rebeca îi aduse o dovadă de supremă fidelitate: "Când vei ho­tărî, vom fugi", îi spuse ea. Numai că Pietro Crespi nu era omul aventurilor. Îi lipsea temperamentul impulsiv al logodnicei sale şi pentru el, cuvântul dat era ca un capital ce nu putea fi delapidat. Rebeca recurse atunci la procedee mai îndrăzneţe. Un vânt misterios stingea toate lămpile din salon şi Ursula îi surprindea pe lo­godnici sărutându-se pe întuneric. Pietro Crespi bâlbâia nişte explicaţii confuze cu privire la proasta calitate a lămpilor moderne care funcţionau cu acetilenă şi ajuta chiar la instalarea în odaie a unor sisteme de iluminat mai puţin defectuoase. Din nou, însă lipsea combustibilul sau se uscau fitilele, şi Ursula o găsea pe Rebeca pe ge­nunchii logodnicului ei. În cele din urmă nu mai vru să asculte nici o explicaţie. Îi dădu indienei sarcina lucru­lui la brutărie şi-şi luă obiceiul de a se aşeza într-un balansoar pentru a-i supraveghea pe logodnici, hotărâtă să nu se lase păcălită prin manevre care în tinereţea ei erau deja învechite. "Biata mamă, se indigna Rebeca, pe un ton batjocoritor, când o vedea pe Ursula căscând în toropeala întâlnirilor lor. După ce va muri, va mai fi vă­zută cum îşi ispăşeşte păcatele în balansoarul ei." După trei luni de idilă supravegheată, exasperat de încetineala lucrărilor pe care le inspecta zilnic, Pietro Crespi se ho­tărî să verse părintelui Nicanor suma de care mai avea nevoie pentru terminarea bisericii. Amaranta îşi păstra calmul. Flecărind mereu cu prietenele care veneau în toate după-amiezile să brodeze sau să tricoteze în ve­randă, ea se străduia să inventeze alte stratageme. O eroare de calcul a zădărnicit pe aceea pe care o consi­derase a fi cea mai eficace: să îndepărteze tabletele de naftalină pe care Rebeca le presărase pe rochia ei de mireasă înainte de a o depune în dulapul din camera ei. Făcu aceasta când nu mai erau nici două luni până la ter­minarea bisericii. Dar Rebeca era atât de nerăbdătoare cu cât se apropia ziua nunţii încât voi să-şi pregătească rochia cu mult înainte decât socotise Amaranta. Deschise dulapul, desfăşură mai întâi hârtiile în care o împachetase, apoi pânza protectoare şi găsi mătasea rochiei, dantela voalului şi chiar cununa din flori de portocal pulverizate de molii. Deşi era sigură că presărase în pachet doi pumni plini cu tablete de naftalină, dezastrul părea atât de întâmplător încât nu îndrăznea să o învinovăţească pe Amaranta. Nu mai era nici o lună până la nuntă, dar Amparo Moscote îi făgădui că-i va confecţiona o rochie nouă în răstimp de o săptămână. Amaranta simţi că leşină în acea zi ploioasă când la amiază Amparo apăru în casă învă­luită toată într-o spumă de dantele, îndreptându-se spre Rebeca pentru ultima probă a rochiei ei. Simţi cum i se îneacă cuvintele în gât şi o dâră de sudori reci coborându-i de-a lungul spinării. Petrecuse luni întregi tremurând de groază în aşteptarea acestei clipe, deoarece, dacă se do­vedea incapabilă de a născoci un obstacol definitiv în ca­lea nunţii Rebecăi, era sigură că, în ultimul moment, după ce vor fi eşuat toate resursele imaginaţiei ei, va avea încă destul curaj pentru a o otrăvi. În acea după-amiază, în timp ce Rebeca năduşea de căldură în platoşa de mătase pe care Amparo Moscote i-o potrivea pe trupul ei, înarmată cu mii de ace de gămălie şi cu o răbdare nesfârşită, Amaranta încurcă de mai multe ori ochiurile croşetei şi-şi împunse degetul cu acul, hotărî însă cu un calm înspăimântător ca sorocul să fie ultima vineri dina­inte de nuntă, iar mijlocul, o porţie bună de laudanum în cafea.

Altă piedică, pe atât de insurmontabilă pe cât de nepre­văzută, obligă să se amâne încă o dată şi nedefinit nunta. Cu o săptămână înainte de data fixată pentru ceremo­nie, micuţa Remedios se trezi în toiul nopţii scăldată în­tr-o băltoacă fierbinte care ţâşnise din pântecele ei cu o râgâială sfâşietoare, şi după trei zile muri otrăvită de pro­priul ei sânge, având în pântece o pereche de gemeni ră­suciţi unul într-altul. Amaranta fu cuprinsă de remuş­cări. Se rugase cu atâta fervoare la Dumnezeu să se întâmple ceva îngrozitor care s-o scutească de otrăvirea Re­becăi, încât se socoti vinovată de moartea micuţei Reme­dios. Nu aceasta era piedica pe care o aşteptase ea în ru­găciunile ei. Cu Remedios pătrunsese un suflu de bucu­rie în casă. Se instalase împreună cu soţul ei într-o odă­iţă învecinată cu atelierul, pe care o împodobise cu păpu­şile şi cu jucăriile din copilărie de care mai era încă foarte apropiată; vitalitatea şi buna ei dispoziţie se revărsau dincolo de cei patru pereţi ai odăiţei şi se răspândeau ca o adiere de aer sănătos prin veranda cu begonii. Cânta dis-de-dimineaţă. Era singura care cutezase să intervină când se certau Rebeca şi Amaranta. Îşi asumă zdrobi­toarea corvoadă de a se ocupa de José Arcadio Buendía. Îi aducea mâncarea, îl ajuta la nevoile de toate zilele, îl spăla cu o cârpă săpunită, se îngrijea ca barba şi părul să-i fie curăţite de pureci şi de lindini, ca şi de buna stare a umbrarului din frunză de palmier pe care-l consolida cu pânză gudronată impermeabilă când se strica vremea. În ultimele luni reuşise să comunice cu el prin fraze re­date într-o latină rudimentară. Când veni pe lume fiul lui Aureliano şi al lui Pilar Ternera şi a fost adus în casă pentru a fi botezat, în cerc intim, cu numele de Aure­liano José, Remedios stăruise să fie socotit ca fiul ei mai mare. Instinctul ei matern o surprinse pe Ursula. Aure­liano, la rândul său, găsi în ea raţiunea de a trăi care-i lipsise până atunci. El lucra toată ziua în atelierul său şi, la miezul dimineţii, Remedios îi aducea un castronaş cu cafea fără zahăr. În fiecare seară mergeau amândoi să-l viziteze pe Moscote. Aureliano juca împreună cu so­crul său partide interminabile de domino, în timp ce Re­medios stătea la taifas cu surorile sau discuta cu mama ei chestiuni de oameni mari. Înrudirea cu familia Buendía întărise în sat autoritatea lui don Apolinar Moscote. În urma deselor demersuri în capitala provinciei, obţinu din partea guvernului făgăduiala de a construi o şcoală, cu conducerea căreia să fie încredinţat Arcadio, care moş­tenise entuziasmul didactic al bunicului său. Prin con­vingere reuşi ca majoritatea caselor să fie spoite în al­bastru în vederea sărbătoririi independenţei naţionale. La cererea părintelui Nicanor, dispuse mutarea stabilimentu­lui lui Catarino într-o uliţă mai lăturalnică şi închiderea mai multor locande de desfrâu, care făceau furori în cen­trul satului. Într-o zi reveni însoţit de şase poliţişti înar­maţi cu puşti cărora le încredinţă menţinerea ordinii fără ca cineva să se gândească să-şi amintească de înţelegerea de la început, de a interzice intrarea în sat a jandarmi­lor. Aureliano era mulţumit de importanţa socrului său. "Vei ajunge şi tu tot atât de gras ca el", îi spuneau prie­tenii. Însă viaţa sedentară, care-i accentuase pomeţii obra­jilor şi-i subţiase strălucirea privirii; nu-l făcu să se în­graşe şi nu-i schimbă firea cumpătată, ci dimpotrivă, îi înăspri pe buze cuta severă a meditaţiei solitare şi a hotărârii de neclintit. Afecţiunea pe care soţia sa şi el însuşi o stârniseră în sânul ambelor familii era de aşa natură încât, în ziua în care Remedios anunţase că va avea un copil, chiar Rebeca şi Amaranta încheiară un armistiţiu pentru a tricota o garnitură de scutece din lână albastră pentru cazul că se va naşte un băiat şi una din lână roz dacă va fi fată. Tot ea a fost ultima persoană pe care Aureliano o revăzu în gând, câţiva ani mai târziu, în faţa plutonului de execuţie.

Ursula ordonă doliul prin care se închiseră toate uşile şi ferestrele şi oprea pe oricine să intre sau să iasă, afară doar de cazul că era strict necesar; ea in­terzise să se vorbească cu voce tare timp de un an şi aşeză poza dagherotipă a lui Remedios chiar pe locul unde se făcuse priveghiul, drapată într-o panglică nea­gră şi cu o candelă cu untdelemn mereu aprinsă. Gene­raţiile următoare, care nu lăsară să se stingă niciodată această candelă, rămâneau descumpănite în faţa fetiţei cu fustă plisată, cu cizmuliţe albe şi cu panglică de organdi în păr, pe care nu o puteau identifica cu imagi­nea tradiţională a unei străbunici. Amaranta se ocupă de Aureliano José. Îl adoptă ca pe un copil care avea să-i împărtăşească singurătatea şi care o va izbăvi de laudanumul involuntar pe care rugăciunile ei nesăbuite îl turnaseră în cafeaua lui Remedios. La căderea nopţii, Pietro Crespi intra pe vârful degetelor, cu doliul la pă­lărie, şi-i făcea o vizită tăcută Rebecăi, care era atât de palidă în rochia ei neagră ale cărei mâneci îi coborau până la pumni, încât credeai că e lipsită de sânge. Chiar şi numai gândul de a fixa o dată nouă pentru nuntă ar fi fost atât de necuviincios, încât legăturile lor deveniră în curând imaginea unei logodne eterne, a unei iubiri frânte de oboseală şi de care nu se mai preocupa ni­meni, ca şi cum aceşti îndrăgostiţi care altă dată stri­cau lămpile pentru a se putea săruta, trebuiau să se încline acum în faţa voinţei morţii. Descumpănită, com­plet demoralizată, Rebeca reîncepu să mănânce pământ.