Universitatea bucureşti facultatea de teologie ortodoxă catedra de teologie istorică

e. Sinoadele de la Bordeaux şi de la Treverorum

După ce sinodul ţinut la Saragosa, în 380, i-a condamnat pe priscilianişti, aceştia au câştigat sprijinul mai multor înalţi funcţionari şi, prin intermediul acestora, sprijinul împăratului Gratian. În 382, la solicitarea unor episcopi spanioli, Gratian dădea un edict care-i pedepsea cu exilul pe „maniheeni”, expresie generală şi vagă care-i cuprindea pe priscilianişti. Dar Priscilian a obţinut anularea edictului. Maxim, proclamat împărat în 383 de către armata din Bretania, dorea recunoaşterea Augustului răsăritean, Teodosie, şi avea deci tot interesul să-şi manifeste ortodoxia credinţei sale. Itacus de Ossanoba a sesizat deîndată interesul acestei oportunităţi politice şi a prezentat noului împărat, instalat la Trever, actul său de acuzare împotriva lui Priscilian şi a „pseudoepiscopilor” săi.

Atunci a convocat Maxim un sinod la Bordeaux pentru a-l judeca pe Priscilian. Ordinul s-a executat. Alegerea acestui oraş, al cărui episcop, Delphinus, îl respinsese pe Priscilian cu ocazia călătoriei sale către Milan şi Roma, dovedeşte intenţia de a întruni o adunare defavorabilă acuzatului. Împăratul a poruncit prefectului Galiei şi vicarului Spaniei să-i aducă în faţa sinodului pe toţi cei care erau implicaţi în această afacere. Cel de-al doilea conducător al priscilianiştilor, Instantius, a prezentat apărarea grupării, dar cu atât de puţin succes încât sinodul l-a declarat nevrednic de episcopat. Priscilian a contestat competenţa sinodului şi a făcut apel la împărat. Condus la Trever, el a fost condamnat la moarte şi executat împreună cu patru dintre adepţii săi.

Un al doilea sinod al episcopilor Galiei, ţinut la Trever, în 386, pentru a alege un succesor episcopului Britton, care murise, a aprobat atitudinea lui Itacus pe care mulţi îl condamnau şi l-a determinat pe împăratul Maxim să ia noi măsuri împotriva priscilianiştilor. Maxim a hotărât să trimită în Spania înalţi funcţionari care să dea pedeapsa cu moartea şi cu confiscarea bunurilor tuturor partizanilor acestei secte. Sfântul Martin de Tours intervine pe lângă împărat în favoarea câtorva foşti slujitori ai lui Graţian condamnaţi la moarte şi îi cere să-i retragă pe funcţionarii trimişi cu misiune în Spania. Sfântul Martin era practic obligat să participe la sinod şi să fie în comuniune cu adepţii lui Itacus, astfel încât în schimb funcţionarii au fost retraşi.