Urmărirea penală

CURS III

II.Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

1. Obiectul supravegherii

III.Sesizarea organelor de urmărire penală

• 
  plângerea
  
• 
  denunţul
  
• 
  sesizarea din oficiu
  
• 
  modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală
  

Plângerea prealabilă

III. SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR ÎN

ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ (art. 216 – 220)

1. 
   Obiectul supravegherii
   

Cadrul legal al supravegherii urmăririi penale de către procuror este fixat prin dispoziţiile art. 216 – 220 şi prin dispoziţiile art. 63 alin. 1 lit. b din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Supravegherea actelor de cercetare penală reprezintă principala activitate a procurorului, având în vedere că, potrivit legii, în majoritatea cazurilor referitoare la săvârşirea unor infracţiuni, competenţa efectuării urmăririi penale aparţine organului de cercetare.
Obiectul supravegherii are un conţinut complex, care înglobează numeroase forme de manifestare şi mijloace de realizare.
Dispoziţia din art. 216 alin. 1 C.proc.pen., fiind în relaţie de corespondenţă cu dispoziţiile art.1 din acelaşi cod, înscrie pentru procuror obligaţia de a asigura, ca organ de supraveghere, realizarea scopului procesului penal. De aici rezultă, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, că procurorul, ca organ de supraveghere, are îndatorirea să vegheze ca cercetarea penală să fie efectuată cu celeritate, în mod complet şi cu respectarea dispoziţiilor legii.

Procurorul are numeroase responsabilităţi, în privinţa propunerilor de luare a măsurii arestării preventive, de prelungire a duratei arestării preventive etc. De asemenea, în conformitate cu art. 160 C.proc.pen., procurorul are o serie de îndatoriri în privinţa asigurării respectării drepturilor proprii şi a regimului special de detenţie preventivă în cazul minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv.

În vederea realizării sarcinilor mai sus arătate, art. 216 alin. 3 conferă procurorului atribuţii de natură decizională. Luarea de măsuri şi dispoziţiile date de procuror trebuie să se facă în scris şi motivat, pentru a se asigura aducerea lor la îndeplinire.
Prevederile art. 217 C.proc.pen., se referă la unele modalităţi de exercitare a supravegherii – dirijarea cauzei de la un organ la altul în cadrul circumscripţiei judiciare în care procurorul exercită supravegherea.

Dispoziţiile înscrise în alin. 2 al aceluiaşi articol, permit procurorului care exercită supravegherea să dispună preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior de la un organ de cercetare penală ierarhic inferior.

Modalităţile de exercitare a supravegherii prevăzute de lege sunt multiple, în art. 218 C.proc.pen. fiind prevăzute şi alte aspecte semnificative.

Dispoziţia din alin. 1 al art. 218 reia într-o formulare mai cuprinzătoare norma înscrisă în art. 130 alin. 3 din Constituţia României, subliniind că supravegherea actelor de urmărire penală de către procuror se materializează în primul rând în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe judiciare. Organele care sunt conduse şi controlate nemijlocit de procuror se află faţă de acesta într-o relaţie de subordonare.

Pentru ca procurorul să-şi poată exercita atribuţiile de conducere şi control al actelor de cercetare penală, art. 218 alin. 2 C.proc.pen. obligă organele de cercetare penală să-l încunoştiinţeze, de îndată, despre infracţiunile de care au luat cunoştinţă în conformitate cu art. 221 C.proc.pen. Această îndatorire se menţine şi în situaţia în care organul de cercetare penală este sesizat şi în alt mod.

După ce a fost încunoştiinţat, procurorul are la îndemână potrivit art. 218 alin. 3 C.proc.pen., următoarele mijloace de exercitare a supravegherii:

• 
  poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să-l efectueze personal;
  
• 
  poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală.
  

Pentru realizarea unei supravegheri eficiente, art. 219 alin. 1 C.proc.pen. conferă procurorului, din perspectiva calităţii de conducător al urmăririi penale, dreptul de a da dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de cercetare penală.Un corolar al acestei teze îl constituie sublinierea din textul legii în sensul că, în cazul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent să o facă. Nu trebuie să înţelegem prin asta lipsa totală a independenţei de acţiune a organelor de cercetare penală. În virtutea rolului activ, organul de cercetare penală este îndreptăţit să manifeste iniţiativă şi să îndeplinească toate activităţile considerate necesare, fără a aştepta dispoziţiile procurorului, pentru fiecare caz în parte.

Potrivit art. 220 C.proc.pen., când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă prin ordonanţă; infirmarea, constituie o sancţiune de drept procesual penal.

Pentru a fi înţelese şi aplicate corect prevederile art. 220 C.proc.pen., acestea trebuie puse în corelaţie cu prevederile art. 197 din acelaşi cod. Actele sau măsurile procesuale vor fi infirmate numai în măsura în care se constată că au produs o vătămare, iar nelegalitatea nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestora.