23 octombrie
Pînă unde se poate împinge sinceritatea în scris? Pe de o parte, sinceritatea dă forţă scrisului, pe de alta, folosită fără limită, poate respinge pe cititorul care nu e dispus să împărtăşească cu autorul toate experienţele pe care acesta i le propune şi i le dezvăluie. Există, altfel spus, un tip de intimitate în care cel ce scrie nu e bine să pătrundă, pentru simplul fapt că e vorba de o intimitate absolută, care iese din orice relaţie şi pe care nu eşti dispus (şi nu ai de ce) s-o împarţi cu altul împărtăşind-o. În acest sens, Freud, de pildă, a eliberat intimul, dar deopotrivă l-a şi agresat. Ultimul roman al lui Houellebecq (Platformes) ― dacă se mai poate vorbi, cu acest torchon literar, de roman şi literatură ― practică dezinvoltura intimului: din zece în zece pagini (cel puţin pînă o întîlneşte pe Valerie), eroul se masturbează. Problema nu este că Houellebecq ne transmite prin intermediul eroului său că se masturbează sau că toţi oamenii (şi noi laolaltă cu ei) se masturbează; problema e că acest lucru nu merită comunicat, el nefăcînd parte dintre acele lucruri care pot fi aduse, cu oarece folos, pe tipsia de experienţe comune ale umanităţii: e un intim care nu comunică şi care nu realizează comuniune. Tot aşa cum eu nu mă simt solidar cu restul omenirii cînd mă duc la closet sau cînd aflu, în calitate de cititor, că autorul s-a dus la closet. Ca să zic aşa, îl priveşte, în timp ce pe mine nu mă priveşte defel.
Contrapunct. Concepţia lui Kant despre salivaţie, transpiraţie şi masturbaţie. Kant credea ― pe principii metafizice, evident ― că trupul trebuie, cu excepţia celor două funcţii de evacuare, să-şi conţină, menţină etc. interioritatea în vederea unei homeostaze perfecte. Altfel spus, să nu cedeze din substanţele pe care le conţine. "Să nu scuipi!" nu era, de aceea, un comandament al bunei purtări, ci al unui principiu de sănătate conştient de el. Secreţiile organismului trebuie păstrate în circuit şi nu evacuate. În consecinţă, nu e bine nici să transpiri. Şi cînd, în faimoasele sale plimbări cronometrate, Kant simţea cel mai mic început de transpiraţie, făcea imediat o haltă sub un pom şi îşi relua doar după cîteva minute deambularea. Evident, cea mai preţioasă era substanţa spermatică. Ea trebuia păstrată cu sfinţenie în interiorul corpului. Risipirea ei echivala cu o sinucidere în etape discrete, diminuare a forţei vitale şi a facultăţii de judecare. Căsătoria şi, în genere, femeia nu aveau ce căuta în viaţa unui filozof. Cît despre masturbaţie... Ea era echivalată cu păcatul suprem şi împingea trupul în paragină extremă. Kant nu-i pomeneşte niciodată numele şi cînd se referă la ea o face prin perifraze. Ce-ar fi resimţit oare, citind best-seller-ul masturbatoriu al lui Houellebecq?
În sfîrşit, o ultimă perspectivă, de astă dată cu conotaţie "politică", asupra masturbaţiei.
În 1988, Andrei Pleşu îi trimite secretarului de partid pe Bucureşti cu propaganda şi cultura ("tovarăşul Croitoru"?) o amplă scrisoare pe tema "aşa nu mai merge" (maşinile de scris trebuiau înregistrate la miliţie, orice contact cu străinii era interzis etc). Răspunsul "organelor" este o maşină a Securităţii care i se postează în faţa casei, cu program non-stop, în trei schimburi. În "schimburi" sînt cînd doi "lucrători", cînd unul singur; în genere, flăcăi ce se plictiseau de moarte, "coansaţi" în cîte o "Dacie" vreme de opt ore. Andrei, la rîndu-i, nu foarte în apele lui, stă în casă şi citeşte Shogun, un roman-fluviu cu intrigă japoneză medievală, foarte la modă atunci. Şi, din cînd în cînd, îşi supraveghează supraveghetorul. Iese pe scara interioară a apartamentului, prevăzută cu o lucarnă care-i oferă o perspectivă neaşteptată asupra tipului aflat în maşină: pe scaunul din dreapta, deschis şi cu faţa în sus, romanul Shogun. Tînărul securist lăsase o clipă romanul din mînă ("ne uneşte aceeaşi lectură", s-a gîndit o clipă Andrei) şi se masturba de zor în maşina trasă pe trotuar, privind, hăituit, în toate părţile.
Dostları ilə paylaş: |