3 octombrie
Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care îl decupează, îl ţin în braţe, îl mîngîie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hîrtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif la o bancă a eternităţii. Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei ies din viaţă însoţiţi de comentariul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte făcînd tapaj, gesticulînd, explicînd, justificîndu-şi trecerea pe aici, crezînd oarecum că el va scăpa de deznodămîntul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul: cum a respirat în cutare zi, cum se învolbura apa pe care a privit-o, ce vise a visat, ce oameni a întîlnit şi ce i-a spus unul sau altul, ce cărţi a scris şi cum trebuie înţeleasă "opera lor". Senzaţia că ei se bat pentru fiecare zi a lor şi că, răstignind efemerul pe o foaie de hîrtie, vor continua să trăiască propunînd celorlalţi, în locul vieţii lor irepetabile şi finite, masca ei mortuară, mulajul în ghips şi bronz al gîndurilor, emoţiilor şi vanităţilor lor.
Orice jurnal este de aceea rictusul unei vieţi imortalizate în răşină, grija antumă a autorului de a se pune în insectar. El revarsă asupra sa lava fierbinte a propriei sale vieţi şi aşteaptă cuminte ca ea să se răcească, cu gîndul că ceilalţi se vor reculege cîndva în faţa acestei urme, a acestei zbateri încremenite, în faţa dezastrului care a fost finitudinea lui. Orice jurnal este agăţarea disperată de un Ersatz de nemurire, de o nemurire care nu poate fi obţinută în termenii lumii de aici.
Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hîrtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, aruncate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amînări repetate ale momentelor cînd trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. Dar cînd spun lucrul acesta, nu este nimic patetic în el. E vorba pur şi simplu de un principiu de funcţionare igienic la scara unei vieţi. Am simţit treaba asta la o scară măruntă în camera mea de lucru. Trec săptămîni, trec luni şi în jurul meu se adună hîrtii, dosare, cărţi scoase din bibliotecă şi nepuse la loc, bileţele îngrămădite pe birou, pixuri şi creioane risipite la întîmplare. Dunga de praf din jurul telefonului începe să mă sîcîie, la fel ca amprentele pe care le văd cînd bate soarele pe ecranul televizorului sau al laptopului. Amîn, amîn, pînă vine o zi în care nu mai pot să lucrez. Şi atunci iau toate hîrtiuţele, hîrtiile şi dosarele, arunc, transcriu, triez; pun toate obiectele la locul lor, fac să dispară teancurile de cărţi de pe mese şi de la capul patului, şterg praful din unghere imposibile. Şi mă simt dintr-o dată curat şi nou, apt să reiau totul şi să lucrez.
În viaţa mea a venit, tîrziu, acest moment. Arunc, transcriu, triez. Trebuie să am curajul să deschid camera în care am îngrămădit tot ce nu am ştiut să rezolv la timp, teancul de vechituri, eşecuri şi lucruri teribile care a crescut şi care ameninţă să spargă uşa şi să se reverse peste mine. Trebuie să deschid uşa acestei camere, să scot totul afară şi să prefir totul, să iau fiecare obiect, să-l cîntăresc şi să-l pun la locul lui. Oamenii mai ales, oamenii cu care am traversat viaţa şi cărora le datorez comentariul niciodată rostit al drumului pe care l-am făcut împreună.
Dostları ilə paylaş: |