marţi, 12 noiembrie
Perioada mea heidelbergheză se apropie de sfîrşit (mai am, de astăzi începînd, trei săptămîni în cap). Am umplut-o bine. Şi cît este de important că e aşa!
Pentru că la o scară condensată şi ca şi cum aş fi experimentat-o în laborator, am avut senzaţia că îmi trăiesc viaţa în varianta ei îmbunătăţită sau că am aflat cum ar fi trebuit, "într-o viaţă mai bună", să mă port cu ea. Am zis: "Astea sînt zilele tale. Vezi ce alegi din ele." Ştiam că sînt 90 de zile făcute dintr-o calitate aparte a timpului. Ele aveau o miză. Nu-mi puteam permite să-mi bat joc de vreuna din ele.
Dar cine ne împiedică să gîndim aşa încă din zorii vieţii şi să ne gîndim viaţa ― exact aşa cum e, de altfel ― ca pe o perioadă de zile numărabile? Dacă la 20 de ani ţi-ai spune: "Ai în faţă, cu puţin noroc, 50 de ani plini, adică 18 250 de zile. Astea sînt zilele tale. Vezi ce faci cu ele." Şi pentru că sînt zilele vieţii mele şi pentru că miza lor e însăşi miza vieţii mele, nu sînt ele, toate şi fiecare în parte, alcătuite dintr-o calitate aparte a timpului? Şi nu trebuie să am grijă cum le umplu? Ce-i drept, pentru ele nu trebuie să dau seama Fundaţiei Humboldt, ci fundaţiei care sînt eu însumi şi "celui" ― dar cui oare, Doamne? ― care mi le-a dat. Că sînt 18 250 şi nu 90 nu schimbă din punct de vedere esenţial nimic. Din punct de vedere esenţial contează un singur lucru: că ele reprezintă, întocmai ca şi cele 90 de zile, un interval finit alcătuit din elemente trecătoare şi ireversibile. Faptul că fiind multe ― 18 250! ― nu le pot vedea capătul este o chestiune de miopie existenţială sau de lipsă de imaginaţie. E drept, pe cele 90 de zile de acum le-am putut "pipăi" în concretitudinea lor, le-am putut aşeza în an, în începutul şi în sfîrşitul toamnei, în soarele care oboseşte treptat, în iedera casei de vizavi care avea, cînd am sosit, frunzele roşii, apoi galbene şi acum începe să le piardă, în intensitatea vîntului de pe podul Theodor Heuss care devine, cu fiecare zi în care trec pe acolo cu bicicleta, mai pătrunzător, în ploile care vor începe şi nu se vor mai opri pînă în martie al anului viitor. Dar cine mă împiedică, cînd e vorba de 18 250 de zile, să mă gîndesc că mai am de trăit de 50 de ori 50 de schimbări ale anotimpurilor? Depinde de mine şi numai de mine să pot pipăi, cu imaginaţia mea şi cu ajutorul enormei cantităţi de informaţie pe care mi-o pune la dispoziţie viaţa celor din jur, cele 18 250 de zile ale vieţii mele.
Oricum, îmi spun, în ce mă priveşte e prea tîrziu, pentru că nu mai am 20 de ani. Am lăsat în urma mea aproape şase decenii, iar experimentul pe care l-am făcut aici, la Heidelberg, nu poate decît să mă facă să regret felul în care am trăit ceea ce am lăsat în spate şi, cu puţin noroc, să mă ajute pentru deceniul care a mai rămas.
Dostları ilə paylaş: |