Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

13 noiembrie
Să reiau. În această perioadă am trăit, dintr-un punct de vedere esenţial, ediţia abreviată a vieţii în ge­neral şi, pe fundalul ei, risipa şi eşecul de pînă acum al propriei mele vieţi. Am avut, aşadar, la dispozi­ţie 90 de zile. Spuneam că "le-am umplut bine". Ceea ce înseamnă că voi ieşi din ele mulţumit: nu le-am trăit la întîmplare, le-am supus unei idei, unui pro­gram şi unei fapte împlinite (am terminat de verifi­cat traducerea la Sein und Zeit ― şi l-am înţeles!). Perioada asta a avut rotunjime. Ies din ea avînd-o în urma mea ca pe o bucurie. Fiind un timp bine de­limitat, i-am putut simţi curgerea ca într-o mare clep­sidră: am respirat zilele în calitatea lor începătoare, apoi în echilibrul mijlocului lor şi, în sfîrşit, am început să cobor şi să apun cu ele. Numai că în partea de jos a clepsidrei nu se adunau cadavrele clipelor căzute din partea de sus, coaja lor lipsită de miezul consumat, ci "mierea" lor, fapta mijlocită de ele şi, astfel, împlinirea, şi nu destrămarea mea. De aceea ies din timpul acesta fericit şi fără regrete. A fost un timp plin. Nu l-am ratat.

Pe acest model "clepsidric" şi "urcător-coborîtor" poate fi privită în chip exterior viaţa fiecăruia dintre noi. Şi privite aşa, toate vieţile sînt la fel: in­trăm în viaţă, "muşcăm" din primele ei zile ca din­tr-un bun care de-acum începe să fie consumat, ne aşezăm apoi temeinic la acest ospăţ cu timpul, în­cepem să înghiţim zilele şi să le facem să dispară în mormîntul care sîntem şi care capătă contur şi se umflă cu fiecare zi îngurgitată, urcăm către zenitul acestui parcurs, începem apoi Coborîşul ţinîndu-ne tot mai greu pe picioare şi speriaţi că "rezerva de timp" se apropie de sfîrşit, că vom muri de foame de timp.

Numai că această descriere mecanică a vieţii ca "porţie de timp" ce urmează să fie consumată şi care ne consumă pe măsură ce o consumăm este exte­rioară şi falsă. Potrivit ei, pare că sîntem purtaţi de timp şi scoşi la celălalt mal ― al morţii ― după ce timpul însuşi ne-a uzat şi, ca să spunem aşa, purtîndu-ne pe spinarea lui, a făcut din noi ceea ce a vrut să facă. Cînd de fapt singura problemă este ce faci şi ce ai făcut tu cu timpul tău. L-ai împlinit? Sau l-ai risipit?

Acest "a împlini timpul" nu poate surveni decît pentru cei care "au ţinut anticipativ moartea sub ochi" şi care au avut precocitatea acestei ţineri sub ochi. Tocmai pentru că am ştiut din prima clipă, din clipa în care am fost depus, coborînd din autobuzul de la Frankfurt, în faţa hotelului Mariott, că "tim­pul meu de la Heidelberg" are un sfîrşit, am ajuns să-l folosesc aşa cum l-am folosit. L-am folosit toc­mai pentru că am avut în minte sfîrşitul lui. Şi toc­mai de aceea, acum cînd scriu despre el, cuvintele care îmi vin în minte sînt "plin", "rotunjime", "mul­ţumit", "bucurie", "împlinit", "bine umplut".

Dar "timpul unei vieţi"? Cîţi dintre noi ştiu, din prima clipă, că el are un sfîrşit şi că tocmai sfîrşitul acesta trebuie să dicteze petrecerea timpului nostru? în povestea lui Tolstoi, Ivan Ilici află acest lucru cînd moartea s-a apropiat la cîteva zile de el. În zilele acestea pe care Ivan Ilici le simte ca ultimele, el urlă, urlă cîteva zile în şir. Urlă pentru că a înţeles abia acum, în clipa din urmă, ceea ce trebuia să înţeleagă de la început. Disperarea lui vine nu din faptul că va muri, ci pentru că află, acum abia, cînd nimic nu mai poate fi schimbat, că nu a trăit: el nu a făcut nimic cu timpul lui. Rezerva aceasta de timp care a fost viaţa lui, el pur şi simplu a risipit-o. El nu şi-a umplut zilele, cu de la sine putere, cu nimic. Alţii au venit să toarne în ele ceea ce, prin consens uman, se toarnă în zilele unei vieţi: o carieră, o căsătorie, cîteva baluri, cîteva partide de vînătoare, cîteva partide de "stos".

Spaima pe care, în ce mă priveşte, o simt în faţa sfîrşitului nu vine aşadar din sfîrşitul însuşi, ci din timpul care a trecut privit în oglinda acestui sfîrşit. Ce am făcut cu zilele "muritoare" ale vieţii mele? Ce s-a ales din ele căzute în partea de jos a clepsi­drei? Sînt coji de zile, goale şi nelocuite, sau sînt făp­turi minunate care s-au desprins din mine, fiinţe din miere, carne şi aur, care circulă printre ceilalţi, ieşite de sub tutela "timpului meu" şi revărsîndu-se peste ei? De ce nu mi-am trăit cele 14 600 de zile ale vieţii mele de pînă acum cu coerenţa cu care am trăit zilele de aici, pentru a putea ieşi din viaţă cu pas uşor şi sufletul împăcat?