Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

vineri, 30 noiembrie
Senzaţie de "strîngere a cortului". În două-trei zile plecăm. Există şi un nomadism cultural, mai ales în lumea de astăzi, cînd o grămadă de intelectuali se deplasează în diferite puncte ale globului ca bur­sieri, visiting professor etc. Această transhumanţă a devenit pentru unii un mod de viaţă anume culti­vat şi întreţinut sistematic, pentru alţii o periodică evadare in extremis, urmată de o şi mai crîncenă re­venire în locul de baştină.

Ca întotdeauna cînd revin în ţară, o fac cu o strîn­gere de inimă, cu acea ambiguitate afectivă care se naşte din senzaţia înduioşată de regăsire a intimu­lui meu (de la patul meu, biroul meu, bucătăria mea etc. şi pînă la oamenii care mă propulsează în viaţă) şi apoi din cealaltă ― de fiecare dată speriecioasă, disperată şi încercănată ― pe care mi-o provoacă reîntîlnirea cu mizeria diversificată a locului. Fac un mic antrenament psihologic pentru a gîndi lucrurile în fluiditatea lor ("eul" meu care îi leagă pe "aici" şi "acolo"), în continuitatea propriului meu "destin" (dacă aş putea reîncepe să cred că am unul!), pen­tru a camufla ruptura marcată de acest sejur.

Cum de reuşeam "pe vremuri" să nu mă tem de reveniri, şi nu după două-trei luni, ci după aproape trei ani de absenţă, şi asta întorcîndu-mă într-o lume din care ştiam că nu mai există scăpare? În 1984 am revenit de la Heidelberg acasă cu zîmbetul pe buze, ştiind foarte bine ce este în ţară şi ştiind că în urma mea poarta s-a închis "pentru totdeauna". M-am în­tors fericit că îmi pot reintegra destinul ― căci atunci aveam unul şi credeam aprig în el ―, m-am întors să-l regăsesc pe Noica, să-mi regăsesc masa de scris, complicităţile mele şi pe ale altora, căci din ele tră­iam, în ele ne scăldam şi ele făceau ca lumea aceea să "ţină" şi să aibă sens.

Nu am excelat niciodată prin fantezie şi din cauza asta noul şi viitorul nu aveau pentru mine contur, fiind absorbite continuu de un soi de "credinţă scep­tică" în caracterul definitiv al prezentului. Cuvintele "niciodată" şi "întotdeauna" apăreau frecvent în vocabularul meu şi ele făceau parte dintr-un soi de antrenament menit să prevină decepţia în faţa ne­schimbătorului. Preferam să calculez cu răul, pentru ca perpetuarea lui să nu mă ia prin surprindere. Preferam să nu-mi imaginez binele, pentru ca întîr­zierea sau nevenirea lui să nu-mi sleiască speranţa şi să nu-mi dezmintă aşteptarea. Îmi spuneam: "Dacă binele, pe care nu-l aştept, va veni, cu atît mai mult mă voi bucura. Dacă răul care mă înconjoară va con­tinua, neaşteptînd dispariţia lui, nu voi putea fi nici­odată dezamăgit." Toţi, în jurul meu, aşteptau. Pe mine aşteptarea mă macină şi mă înăcreşte. Mi se părea că ies oricum cîştigat calculînd cu "mai răul": nici o lovitură în plus nu mă lua pe nepregătite, în timp ce capacitatea de a mă bucura rămînea intac­tă pentru eventualitatea nebănuită a survenirii bi­nelui.

Evident, tot acest calcul se baza pe o premisă sub-înţeleasă: eram "sub vremi" şi în imediat nu puteam influenţa în nici un fel mersul lucrurilor spre bine. Nu aveam nici un mijloc de a interveni direct în cursul lumii. Tot ce puteam face era să mă aflu în slujba unui bine ale cărui căi de a pătrunde în lume rămî­neau pentru mine misterioase.

Iar acum? Ce aştept, întorcîndu-mă, de la mine şi de la lumea mea care, de 11 ani, se tîrăşte ca o jivi­nă bătută? În tot acest răstimp m-am purtat ca şi cum am fi ieşit de "sub vremi" şi am socotit că preţul libertăţii mele nu mai trebuia plătit cu evadarea "din această lume". Dimpotrivă, ca să exist cu adevărat, trebuia să cad în timpul Istoriei şi binele în care cre­deam trebuia făcut să pătrundă în lume pe trasee vizibile. Şi care este, în ce mă priveşte, bilanţul? Mi-a reuşit, în acest răstimp, ceva? Sau totul a fost sim­plă agitaţie? Oboseala, care e deocamdată singura mea certitudine, mă împiedică să fac o evaluare co­rectă. De aceea, întorcîndu-mă acasă, riguros vorbind, nu aştept nimic. Dar gîndindu-mă ce îmi lipseşte şi ce îi lipseşte în chip esenţial locului acela, aş înălţa, înainte de plecare, o rugăciune pe care aş numi-o rugăciunea continuităţii. Ea ar suna aşa:.

Fă, Doamne, ca fapta mea să ţină şi ca tot ce am con­struit în ani să nu se năruie peste noapte.

Fă, Doamne, să nu-mi fie teamă că, trezindu-mă dimineaţa, voi găsi lucrurile altfel decît le-am lăsat înainte de a adormi.

Fă, Doamne, ca locul acela să prindă cheag şi ca lucrurile lumii noastre să capete chip şi alcătuire.

Dă-mi, Doamne, iluzia cea bună, care să mă lase să fac ca şi cum totul ar avea un rost şi ca şi cum Tu ai fi.

Ajută-mă, Doamne, să mă împac cu mine.