Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

20 noiembrie
Ieri noapte, pînă spre 4 dimineaţa, am citit cele 130 de pagini pe nerăsuflate.

Primul paragraf al cărţii pare să fie intrarea într-un bun eseu despre Cioran. Friedgard îi scrie lui Cioran în 1981, la capătul unei lecturi de aproape doi ani a operei sale. În 1979, cînd începe să citească aforis­mele strălucitoare ale lui Cioran despre moarte, gîn­dul o trimite la un fragment dintr-o scrisoare pe care Kafka i-o scrie în septembrie 1920 Milenei şi în care este citată această propoziţie dintr-o carte de înţe­lepciune chineză: "Un învăţăcel rîde de maestrul lui care îi vorbeşte doar despre moarte: «Îmi ţii mereu discursuri despre moarte, dar de murit nu mori.»" După care Kafka comentează: "Este nepotrivit să-ţi rîzi de eroul care, rănit de moarte, zace întins pe scenă şi cîntă o arie. Adevărul e că zăcem şi cîntăm ani în şir."

Toată esenţa operei lui Cioran este prinsă aici. "Vorbiţi de o viaţă despre sinucidere şi totuşi sînteţi în viaţă." Această "întîmpinare" Cioran a auzit-o de zeci şi sute de ori de-a lungul vieţii sale. În zadar a explicat că sinuciderea şi posibilitatea ei sînt recursuri la îndemînă, concepte operaţionale ale supravieţuirii. Cel care face elogiul sinuciderii trebuie, după logi­ca bunului-simţ, să se sinucidă. Altminteri el este un poltron, un ipocrit, un poseur şi, pînă la urmă, un filozof de doi bani. Foarte puţini sînt cei care înţe­leg că în acest caz aria sinuciderii este importantă şi că ea nu poate fi cîntată decît de oameni "răniţi de moarte", ceea ce înseamnă de oameni pe care moartea mai întîi i-a rănit, şi asta cu mult înainte de a-i fi "luat" pur şi simplu şi de a-i fi scos din scenă. Friedgard sesizează foarte bine că Cioran, asemeni lui Kafka, este dintre cei care zac răniţi pe scenă o viaţă întreagă şi cîntă aria morţii în beneficiul celor care, prin ei înşişi, nu sînt capabili s-o facă.

Ceea ce m-a tulburat în lectura cărţii acesteia este nu atît că pătrundeam pe un teritoriu al fiinţei lui Cioran pe care nimeni nu mai păşise vreodată, cît mai ales că povestea acestei iubiri se petrecea, cel puţin la început, în locuri care îmi erau profund fa­miliare şi cu personaje care îmi erau de mult cunos­cute. Pe scurt, intram pe altă poartă într-un univers care fusese şi al meu. Recunoşteam mai întîi frîn­turi din gesturile lui Cioran. Cînd Friedgard vine, în chiar ziua în care se cunosc, în rue de l'Odéon, casa nu avea încă lift şi Cioran îi evocă cu mîndrie, aşa cum făcea cu orice vizitator, cele 95 de trepte pe care le aveai de urcat pînă la etajul 5, unde se afla mansar­da lui. (Cînd, tot în 1981, am urcat prima oară, în­soţit de el ― ne dăduserăm întîlnire în faţa casei ―, cele 95 de trepte, a ţinut să-mi arate o tehnică de ur­care pe care o descoperise singur: cu trupul frînt din şale, pentru ca trunchiul, astfel aplecat, să ajungă într-un plan paralel cu cel al pantei scărilor.) Apoi, cînd Friedgard trece pragul apartamentului, intrarea ei este însoţită de faimosul gest prevenitor al lui Cio­ran care îşi aşeza mîna pe canatul de sus al cadru­lui uşii, rugîndu-te să fii atent să nu te loveşti cu capul, gestul repetîndu-se la trecerea din culoar în living, unde uşa era şi mai scundă decît cea de la intrare. Recunoşteam, de asemenea, felul lui de a bavarda şi voluptatea cu care se lansa în povestirea insig­nifiantului. Pe Friedgard, care venise să-l cunoască pe marele "aforistician" şi care credea că Cioran va revărsa de la bun început asupra ei o cascadă de panseuri inedite, o uimeşte, la prima întîlnire, lun­gul excurs al lui Cioran despre chiriile locuinţelor pariziene, despre cearta sa cu proprietarul, despre lefurile profesorilor de liceu. Ştiam, apoi, în detaliu bucătăria în care Friedgard, în prima seară petrecu­tă cu Cioran (Simone era în Vendee), curăţă fasole verde şi pune la cuptor un superb filet de boeuf, pen­tru că în mai multe rînduri, tot acolo, o ajutasem pe Simone să pregătească cina, ştiam hotelul St. Louis din Île St. Louis la care Friedgard trage la Paris pen­tru a-l cunoaşte pe Cioran şi din holul căruia Cioran vine s-o ia ― Friedgard spune că "se făcuse foarte fru­moasă" şi că purta o rochie neagră "nu prea scurtă" peste care era aruncată o manta lungă de culoare deschisă ― într-o după-amiază de aprilie, la doar cîte­va zile după ce împlinise 70 de ani. Ştiam cartierul Marais (locuisem de-atîtea ori în el, la Mihnea) în care Cioran o face pe Friedgard să mărşăluiască mai bine de două ore (avea o formidabilă mobilitate şi, pentru că făcea cîte două plimbări pe zi, era bine antrenat), aşa cum ştiam prea bine muzeul Carnavalet, aflat tot în Marais, pe rue de Sévigne, în care Cioran ţine morţiş să i-l arate pe Talleyrand, în timp ce Friedgard, epuizată, visează la un pahar de vin băut într-unul din café-urile risipite la tot pasul în Marais. Ştiam chiar şi cabina telefonică de lîngă Jardin du Luxembourg la care Cioran va coborî de mai multe ori pe zi pentru a o putea suna pe Friedgard la Koln, în cele patru luni în care relaţia lor îşi atinge akme-ul.