Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

21 noiembrie
Ceea ce te izbeşte din capul locului în această re­laţie este îndrăgostirea fulgerătoare a lui Cioran.

Cioran se îndrăgosteşte în pofida aparenţelor: este obosit (are 70 de ani), este un sceptic convins, nu mai este de mult omul care să se livreze unei cauze şi, cu atît mai puţin, unei pasiuni. Este cu Simone de 40 de ani şi locuiesc împreună de peste 30. Îndrăgostindu-se, Cioran e perfect conştient de situaţia paradoxală în care se află: "Cum poate un sceptic de profesie ca mine să ajungă la o atitudine total ne­sceptică precum aceasta? Am avut îndrăzneala să consider că eram mai eliberat decît Buddha şi acum sînt pedepsit pentru iluziile mele. Am jucat prea mul­tă vreme comedia înţelepciunii." (10 mai 1981) La 17 iulie 1981: "Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unui credincios în Nimic..." Şi în altă parte: "După ce ani de zile am vorbit cu sarcasm despre astfel de... lucruri precum dragostea (şi aşa mai departe), a tre­buit pînă la urmă să fiu pedepsit şi iată că sînt, dar nu regret defel."

Înainte de a avea loc întîlnirea dintre cei doi la Paris (în 14 aprilie 1981), în cea de a doua scrisoare pe care Friedgard i-o scrie lui Cioran (12 februarie 1981) se află şi o fotografie alb-negru: chipul fetei, cu fruntea înaltă şi uşor boltită şi cu o privire melan­colică, este frumos încadrat de un păr negru care cade pe umeri, despărţit de o cărare la mijloc. Ima­ginea te trimite cu gîndul la un personaj dintr-un film al lui Bergman. Cioran îi va mărturisi Friedgardei ulterior că s-a îndrăgostit de ea din clipa în care a primit fotografia, întîlnirea de la Paris nefăcînd decît să confirme şi să amplifice sentimentul iniţial. Cioran ar fi putut la rîndul lui să folosească vorbele cu care Heidegger i se adresează Hannei Arendt în 27 februarie 1925 pentru a exprima acel coup de foudre prin care profesorul de 36 de ani se îndrăgosteşte de studenta sa de 19 ani: "Demonicul m-a izbit din plin."

Demonicul, într-adevăr. Friedgard rămîne la Paris două zile şi ambele seri le petrece în rue de 1'Odéon. În prima seară se mănîncă fileul de boeuf, se bea un excelent vin de Bordeaux, se discută despre Dosto­ievski şi despre raportarea lui Cioran la Dumnezeu. La despărţire, în faţa hotelului, Cioran îi sărută Friedgardei mîna, iar Friedgard îl îmbrăţişează şi îi mîngîie obrazul cu obrazul ei. În cea de a doua seară, lucrurile iau o altă întorsătură. Din scrisoarea pe care Cioran i-o scrie Friedgardei la trei zile după plecarea ei din Paris, pe 19 aprilie, rezultă că "demonicul izbise în plin". Este duminica Paştelui, în zorii zilei şi, după ce se răsucise în pat "ca un vierme", Cioran se decide să se scoale şi să-i scrie. (Scriind în germa­nă, aşa cum îi va scrie de altminteri tot timpul, el face un subtil joc de cuvinte, punînd alături banalul aufstehen ― "a se scula din pat" ― de cuvîntul pas­cal auferstehen ― "a învia".) Cioran îi povesteşte Friedgardei că sosise acasă la 1 noaptea, venind dintr-o vizită, că dormise cîteva ore şi că, brusc, s-a trezit.

".. .şi atunci a început chinul. M-am gîndit la dum­neavoastră şi la tot ce ar fi putut fi joi noapte..., dacă nu v-aţi fi împotrivit cu atîta înverşunare. Vă auzeam suspinînd şi plîngînd. Mai bine de o oră prin mintea mea s-au perindat cele mai intime scene şi totul cu o aseme­nea precizie încît a trebuit să mă scol din pat ca să nu-mi pierd minţile. Pentru că stătuserăm prea mult de vorbă, nu mi-am dat seama în ce măsură ajunsesem să fiu fizic legat de dumneavoastră decît atunci cînd, telefonîndu-vă, am mărturisit că aş dori să-mi îngrop pentru totdeau­na capul sub fusta dumneavoastră. Cît de ucigătoare pot fi anumite lucruri! ― Totul a început cu fotografia, vreau să spun cu ochii dumneavoastră. [...] Cred (dar poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi fost mai puţin obsedat, dacă aţi fi fost mai îndurătoare cu mine. La urma urmelor ne cunoşteam deja după prima dumnea­voastră scrisoare.

Aş vrea să mă iau cumva în mînă, căci mă tem de deziluziile care stau să vină, aşa cum mă tem de teribi­la gelozie. Îmi imaginez fără să vreau cum vă petreceţi aceste blestemate zile de Paşti şi toate cele care urmează cu prietenul dumneavoastră şi e mai mult decît pot să duc. Ca să scap de chinul acesta, trebuie să încerc să-mi depăşesc obsesiile şi, pe cît e posibil, să ajung să mă gîn­desc altfel la dumneavoastră. În general nu am, pentru femeile cu care mă simt înrudit spiritual, nici o încli­naţie fizică. Cu dumneavoastră, în schimb, aş vrea să dis­cut despre Lenz aflîndu-ne în pat."
Pînă unde va merge gelozia lui Cioran aflăm cu ocazia celei de a doua vizite pe care Friedgard i-o face la Paris, în 17 iunie, de ziua ei, pe care o vor serba în doi la Procope. În seara următoarei zile (Simone este din nou în Vendee), Cioran o ia pe Friedgard în vizită la o familie de prieteni pictori, într-un su­perb apartament de pe St. Germain, unde se află şi bunul prieten al lui Cioran, poetul Henri Michaux, care în momentul acela avea 80 de ani. Friedgard e aşezată la masă alături de Michaux, cu care începe o discuţie aprinsă despre Freud, în timp ce Cioran devine din ce în ce mai neliniştit şi mai posac, dînd cît se poate de repede tonul plecării. Cînd Friedgard îi reproşează gelozia, el se grăbeşte s-o explice ca pe o specie a "vampirismului balcanic". Lucrurile devin cu adevărat dramatice cînd, invitat de Fried­gard în luna august, împreună cu Simone, în Palazzo Salis din Soglio, în Elveţia, Cioran trebuie să facă faţă anturajului extrem de variat al Friedgardei: fos­tul soţ, prietenul actual, un faimos scriitor elveţian, un psihiatru berlinez ("care în fiecare an încercuia în calendar ziua în care urma să se sinucidă"). În plus, Friedgard se împrieteneşte cu Simone, pre­simţind că aceasta este soluţia pentru a muta relaţia sa cu Cioran pe alt registru.

După vacanţa elveţiană, această relaţie, ca relaţie erotică, intră în declin. Scrisorile lui Cioran din sep­tembrie şi octombrie sînt o încercare disperată de a fixa terenul care începe să-i fugă de sub picioare şi, deopotrivă, bilanţ al unei iubiri:

"Cît de rău îmi pare că, de cînd vă cunosc, nu am pus pe hîrtie zi de zi ― greşesc: oră de oră ― ce însemnaţi pentru mine. Ar fi rezultat impresiile cele mai contradic­torii pe care o fiinţă de pe lumea asta le-a resimţit vre­odată. Şi totuşi, toate laolaltă ar fi avut o unitate, o con­vergenţă secretă: teama că veţi renunţa la mine. [...] Timpul care s-a scurs de cînd aţi apărut este atît de bogat, atît de substanţial, atît de imprevizibil şi atît de plin de dumneavoastră, încît vă sînt recunoscător pentru toate bucuriile şi pentru toate nenorocirile care sînt legate de numele dumneavoastră.

Sînt, o ştiţi prea bine, într-o anxietate perpetuă din pri­cina nestatorniciei dumneavoastră şi, totuşi, nu pot să aleg liniştea. Îmi este pur şi simplu imposibil să trag con­secinţele neîncrederii mele. Mai bine iadul cu dumneavoas­tră decît mîntuirea de unul singur." (6 octombrie 1981)
O enormă tandreţe te cuprinde faţă de acest per­sonaj de o fragilitate extremă căruia, în crepuscu­lul vieţii, îi este dat să trăiască ceea ce pînă atunci nu trăise niciodată "aşa" şi care ca intensitate, capi­tulare necondiţionată şi capacitate de a suferi se potriveşte mai degrabă unei vîrste la care mai există şansa recuperării de sine şi a unui recurs. Mărturi­sesc că citind cartea am suferit, prosteşte şi bărbă-teşte, alături de Cioran. Nu avea cum să nu fie vic­timă şi, pînă la urmă, eroul tragic al întregii poveşti. Pentru el nu exista un "încotro" către care să depă­şească situaţia. Între bărbatul de 70 de ani, răscolit dintr-o dată de o patimă de care nu se credea capa­bil, şi femeia de 35 de ani, îndrăgostită de aforismele sale, frumoasă, snoabă şi ştiind exact cînd anume relaţia lor trebuie mutată din spaţiul "rătăcirii ero­tice" în cel al "prietenei pure" ― lupta este din capul locului inegală. Cioran joacă după un scenariu pe care, de la un cap la altul, îl scrie şi îl regizează tînăra nemţoaică.