Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

2 noiembrie
După vizita făcută într-o zi de septembrie în Rombachweg pe urmele trecutului heidelberghez din anii '80, i-am scris lui Andrei un e-mail în care îi povesteam ce comoţie provocase în mine reîntîlnirea cu cei care fuseserăm atunci. Cu el trăisem timpul acela şi pesemne că atunci ajunseserăm să fim cel mai aproape unul de celălalt. Scriindu-i, îl convo­cam în fond, nostalgic şi comemorativ, din străfun­dul afecţiunii mele pentru el, către împlinirea noas­tră de atunci. Mi-a răspuns astăzi, iar rîndurile lui mi-au încălzit inima şi totodată m-au întristat ca o după-amiază de duminică.
"Era inevitabil ― în calitatea ta de «nostolog» ― să recuperezi Rombachwegul de-acum 20 de zăpezi. Îmi amintesc şi eu fiecare detaliu al vieţii noastre de atunci: romanticele tale spitalizări, în timpul cărora erai, une­ori, stingherit de aspectul meu de Gastarbeiter meri­dional, desanturile comune prin magazine în care mă înţoleai cu forţa, prietenii episodici (Ursula, soţul şi fiul, doctorii proaspăt azilaţi, cu nevasta aia crocantă, fami­lia din Karlsruhe, cu fiul zărghit, incapabil să piardă la «Yams»), escapada pariziană, masa cu Horia la mensa, plonjonul experimental la un film porno, în timpul căruia tu ai adormit, Scarsdale-ul şi cîte şi mai cîte. Eşti sigur că ― dincolo de farmecul retro ― vîrsta aceea trebuie regretată? În ce mă priveşte sînt invidios numai pe tim­pul pe care îl aveam atunci dinainte şi pe care acum nu-l mai am. Pe scurt, regret că nu mai am astăzi viitorul de atunci. În rest, desigur că noi, în ipostaza 1983, am murit. Dar nu simt nimic special dinaintea acestui mor­mînt deschis. Nu ştiu nici eu de unde îmi vine forma asta de răceală. Poate din visul acela straniu pe care îl povesteşti undeva în Jurnal: îţi apăream îmbrăcat ele­gant, cu o mină afabilă, dar mort. Mă întreb uneori dacă nu cumva ai visat însăşi firea mea, pecetea ei. Dacă nu cumva sînt ceremonios şi mort, cordial şi cu inima rece.

Eşti, totuşi, dintre cei foarte puţini care mi-au fisu­rat răceala, pînă într-atît încît pot fi capricios, gelos şi frustrat ca o gagică. Mă bucur că îţi merge atît de bine la Heidelberg şi, deşi nu crezi, admir furorul tău heideggerian. Sigur că e «dement şi inutil»! Dar am sfîrşit prin a vedea în asta o virtute, pentru care te invidiez. Cu adevărat dement şi inutil e modul cum îmi umplu eu zilele. Continui să risipesc fiecare secundă şi să nu adun decît ceea ce se adună de la sine, în arbitrarul unor zile oarbe."
Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată. Viaţa alături de el pare în­totdeauna o pictură făcută cu pastă groasă, opusul absolut al imaginilor îndelung vernisate, misterioase şi melancolice. Numai că bucuria taclalei, aparenţa dăruirii integrale în ceremonialul petrecerii, indis­creţia trăită şi justificată ca refuz al ipocriziei, în sfîrşit, senzaţia pe care o lasă neavizaţilor că trăieşte ca o mănuşă întoarsă, maschează de fapt un eu dis­tant, enorm de pudic şi lesne de rănit. De aceea, cînd scrie, se evită şi tot ce îşi are originea în intimitatea fiinţei lui este deturnat către un registru impersonal. Jurnalul de la Tescani este un concentrat de inteli­genţă, rafinament şi stil, dar nimeni nu va găsi în el nici măcar urma unui drum către sufletul lui An­drei. Autorul unui document presupus confesiv nu există acolo ca individ. Îmi imaginez uneori, pe fon­dul acestei inhibiţii întreţinute, o spovedanie a lui şi o bănuiesc devastatoare.

M-am întrebat de nenumărate ori dacă, dincolo de experienţa unică pe care am trăit-o laolaltă (cea cu Noica), de reperele împărtăşite ale unei morali­tăţi sociale şi de un anumit mod pofticios de a trăi viaţa, mai există ceva care, stilistic, ne-ar putea uni. Pentru că tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decît el şi cu mine. Adevărul este că, dife­riţi fiind, ne-am trăit unul pe altul ca spectacol şi că fiecare dintre noi a fost, presupun, capabil să preia de la celălalt, fără ca neapărat să o recunoască, su­gestia pentru o componentă a existenţei care îi lip­sea. Dacă datorită lui am cîştigat enorm în planul expresiei, eliberîndu-mă ludic şi atingînd, în inte­riorul însuşi al naturii mele crispate, acel grad de cabotinism fără de care comunicarea socială şi scri­sul de o anumită factură nu sînt cu putinţă, Andrei, în schimb, a trăit, cred, prin mine o anumită cădere în gravitate pe care formal nu a experimentat-o şi pe care la mine, temîndu-se de ea, a ironizat-o.

Hazul acestei prietenii născute din diferenţă este cu atît mai mare cu cît, de cînd mă ştiu, mi-am cău­tat prietenul care să însemne altul meu identic. Ce crîncene prietenii visam în adolescenţa mea! Cît de tare mi-am aşteptat, asemeni lui Ghilgameş pe Enkidu, fratele de cruce! După ce Noica a hotărît, ca într-o căsătorie care se pune la cale peste capetele celor direct implicaţi, că "urmează să ne împriete­nim" şi ne-a pus, aşa zicînd, în faţa faptului împli­nit (într-o zi de duminică, în apartamentul din Berceni în care locuia la sfîrşitul anilor '60, ne-a adus pe unul în faţa altuia declarîndu-ne prieteni), şi eu şi Andrei am continuat să ne căutăm în chip spon­tan asemănătorii. Atît cît i-am găsit, fiecare, n-am făcut decît să ne contemplăm prin ei, încă o dată, nepotrivirile. Distanţa dintre noi devine şi mai vizi­bilă prin ceea ce ne-am ales, separat, ca prieteni. (Sin­gurul nostru prieten comun a fost Horia Bernea.)

Dacă nu am reuşit niciodată să ne dezbinăm prin însăşi neasemănarea noastră, ne-au dezbinat în schimb opţiunile în prietenie ale celuilalt.

Misterios rămîne, oricum, acest lucru: bombănindu-ne şi plîngîndu-ne unul de altul, ne-am pre­ferat pînă la urmă celor cu care, mai mult sau mai puţin, semănam. Uneori îmi spun: cum poate să în­capă într-o relaţie atîta diferenţă? Dar tocmai asta este splendoarea prieteniei mele cu el: îl pot iubi "aşa cum e". Ceea ce înseamnă: diferit de mine.