Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

15 noiembrie
Am observat că cei care utilizează constant "leftonul" încep să aibă un soi de instinct, ca animalele care amuşină hrana şi o descoperă acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Cătălin, amuşinînd astăzi pe in­ternet, a căzut peste o carte neaşteptată: Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioran, Weidle Verlag, Bonn, 2001.

În urmă cu un an, mă sună alarmată Marie-France şi îmi spune că o doamnă din Köln (să fi avut 50 de ani) s-a prezentat la faimoasa editură Suhrkamp şi a pus pe masă o mapă cu cîteva zeci de "scrisori de amor" cioraniene din anii '80. Marie-France fusese ţinută la curent de către cei de la Gallimard care, ca deţinători ai drepturilor de publicare ale operei lui Cioran, la prima tatonare făcută de Suhrkamp, au reacţionat prompt. Persoana care se deplasase la Suhr­kamp să vadă despre ce este vorba s-a întors la Paris destul de tulburată, lăsînd să se înţeleagă nu numai că scrisorile erau autentice, dar că unele dintre ele erau de o tulburătoare "sinceritate". Oricum, refu­zul lui Gallimard privind publicarea a fost categoric: erau documente intime, pe care autorul lor nu le des­tinase nici o clipă publicării. Punerea scrisorilor pe masa unei edituri a fost considerată abjectă. Suhr­kamp a renunţat.

Şi, iată, între timp scrisorile (sau doar o selecţie a lor) apăreau într-o editură practic necunoscută, cu numele lui Cioran pe copertă, dar nu ca autor, ci doar în titlu, ele fiind montate ca citate de destinatara lor într-un discurs care relata idila înfiripată între septuagenarul Cioran şi tînăra profesoară de filozo­fie din Köln (care pe atunci avea 35 de ani) în anul de graţie 1981. Această tehnică de inserare a episto­lelor în discursul deţinătoarei lor punea la adăpost atît editura cît şi pe autoarea şi eroina volumului de un proces cu Gallimard. Acum aveam în faţă, pe ecran, coperta cărţii, prezentarea ei, o selecţie de citate incitante şi cîteva fotografii ale încîntătoarei Friedgard şi ale lui Cioran la Paris.

Din capul locului, coperta cărţii m-a fascinat. Re­producea, pleine page, o fotografie color de o exce­lentă calitate, traversată de sus pînă jos de coapsa şi pulpa unui Apollo marmorean. Fotografia era fă­cută din dreptul soclului, iar din planul al doilea, părînd că priveşte anume la sandaua sumară în care e prins piciorul zeului, se desprinde figura lui Cio­ran, destinsă, mulţumită, mîndră. Gulerul cămăşii albe este desfăcut tinereşte, iar un colţ al lui ţîşneşte rebel peste reverul hainei. La o privire mai atentă se vede limpede că, uitîndu-se la cel care face foto­grafia de undeva din preajma statuii ― şi deci şi la noi, care împrumutăm perspectiva imaginii ―, Cio­ran pare să ne comunice ceva. Acest lucru inconfun­dabil, pe care nu-l transmite decît chipul unui om aflat în transa iubirii, este sentimentul de forţă şi de nemărginită mîndrie cu care îndrăgostitul îi priveşte pe ceilalţi de la înălţimea îndrăgostirii sale. Plutind, el priveşte, ca să spunem aşa, peste capetele tutu­ror, ştiind că prin fiinţa iubitei el a devenit stăpînul unui lucru minunat, unic în lume şi pentru care, este absolut limpede, ceilalţi oameni nu pot decît să-l invidieze. Orice om îndrăgostit priveşte lumea de pe culmea aceasta pe care îl înalţă iubirea sa şi, mai ales în prezenţa fiinţei iubite, el are simultan o ex­presie prin care dăruieşte ― spre a fi privit şi admi­rat ― obiectul iubirii sale, şi o alta, marcă a supre­mei posesiuni, prin care el îl ţine pe acesta lîngă sine şi, vibrînd de gelozie, îl ocroteşte de orice privire indiscretă.

Cine, în această fotografie, îi dă lui Cioran seme­ţia privirii sale? În prezenţa cui fiinţa lui pare că a împrumutat ceva din vigoarea zeului la piciorul că­ruia se află? Ascuns pe jumătate de glezna acestu­ia, se desprinde, abia sugerat, chipul unei fete bru­nete. Profilul este luat în racursi, părul coboară pe frunte şi se prelinge peste tîmple, acoperind o parte a obrazului. O simplă sugestie, spuneam, mai de­grabă semnalarea unei prezenţe. Linia vagă, şi ea estompată, este a unui profil surprins din ultimul său unghi posibil. Ochii, evident, nu i se văd, doar în prelungirea liniei nasului se poate vorbi de prezumţia orbitei stîngi. Şi totuşi, în chip inexpli­cabil, se simte intensitatea privirii care este pusă pe Cioran şi care îi dictează acestuia expresia de orgoliu şi de nespusă fericire. "Obiectele" din fotografie apar în ordinea inversă a importanţei lor: cel mai apa­rent este piciorul lipsit de semnificaţie al zeului, iar la limita vizibilului, pierdut în atmosfera anticvarială a pozei, este chipul fetei care constituie "cauza eficientă" a chipului lui Cioran. Forţa fotografiei vine din faptul că ceea ce se vede este ricoşeul unui lucru aproape nevăzut.

Comand volumul pe loc, prin Internet. Pesemne că în două zile îl voi avea în cutia poştală.