Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

vineri, 21 iunie
La Institutul de filozofie, în anii '70, aveam un coleg care, înainte de a deveni "logician", fusese cro­itor la Apaca. Avea în el o mitocănie rabelaisiană, deturnată şi domolită de voluptatea şi inocenţa cu care obişnuia să relateze scene al căror erou era şi pe care, oricine în locul lui, le-ar fi păstrat pentru sine. Totul, în spectacolul pe care îl oferea acest om, era sporit de o fizionomie extraordinară: avea struc­tura unui jucător de rugby din linia a treia, mîinile uriaşe, capul masiv în formă de pară, ochii mici şi călcătura lată. A ţinut să ne comunice din prima cli­pă în care a venit printre noi, membrii secţiei de epistemologie şi logică condusă de Henri Wald, că îşi începea ziua contemplîndu-se minute în şir, gol, în oglindă. Mie lucrul ăsta mi-a creat un neajuns, pentru că de cîte ori îl întîlneam trebuia să fac efor­tul de a-l reîmbrăca şi de a elimina imaginea hidoasă pe care chiar el mi-o strecurase în minte. Ajuns într-o zi la Institut, ne povesteşte cum acasă tocmai ter­minase de mîncat o cratiţă mare de varză cu carne, direct din cratiţă şi muşcînd dintr-o franzelă, totul sub ochii unui vecin care l-a privit pe tot parcursul mesei, fascinat, dintr-un coridor comun, printr-o lucarnă care dădea în bucătărie.

Altă dată, într-o dimineaţă brumoasă de toam­nă, a venit la Institut cu o sticlă de must din care ne-a oferit cîte un păhărel, îmbiindu-şi mai ales cole­gele să bea, pentru că era "bun şi dulce". Apoi ne-a povestit cum făcuse mustul. În seara precedentă, strugurii, care umpluseră cada de baie, fuseseră căl­caţi în picioare, oarecum (îmi imaginam eu ascultînd începutul poveştii) în stilul în care Odiseu şi tova­răşii săi, în filmul cu Kirk Douglas, tropăie strugurii în peştera lui Polifem pentru a-l îmbăta pe acesta şi a scăpa astfel de soarta grozavă pe care ciclopul le-o pregătea. Curînd s-a dovedit însă că strugurii, al căror must tocmai îl băuserăm, fuseseră prelucraţi astfel: logicianul nostru şi soţia lui (purtînd numele suav de Candida) se dezbrăcaseră goi-puşcă, se ur­caseră în cadă şi, la un moment dat, inspiraţi de ritu­alul bahic pe care îl resuscitau într-un apartament de bloc din Militari, trăiseră, scăldaţi pe jumătate în must, o toridă scenă de amor pe patul de struguri din cadă. Două-trei doamne, care ascultau povestea cu paharul gol în mînă, au părăsit biroul în grabă, cu batista la gură.

Atunci am avut revelaţia că morala are ca premi­să imaginea de sine reflectată în ochii celorlalţi şi că, dacă imaginea aceasta rămîne "la sine" ― omisă, latentă şi ascunsă cu grijă ―, morala poate deveni la limită ticăloşie discretă. Colegul meu logician era liber de felul îh care imaginea lui se reflecta în ceilalţi şi "morala" lui venea astfel de dinaintea oricărei mo­rale. El era, ca să zic aşa, premoral moral. Putea fi mitocan, nesimţit, hidos ― dar nu ticălos. Putea trăi ca şi cum nimeni nu ar fi existat pe lume pentru a-l privi, ba mai mult, ca şi cum nici un atom din fiinţa lui nu trebuia tăinuit. Era dispus să facă în public orice, pentru că totul putea fi arătat. Totul putea fi arătat şi, totuşi, el rămînea premoral. Era asemeni Bunului Sălbatic, era un Adam paradoxal rătăcit printre urmaşii lui căzuţi.

Noi, ceilalţi, în schimb, sîntem morali în măsura în care acest "orice", neîntorcîndu-se asupra noas­tră încărcat de judecata celorlalţi, nu este dat pe faţă drept ceea ce el era de la bun început: o josnicie. Orice poate fi făcut dacă e făcut cu singură complicitatea noastră. Orice poate fi făcut, cu condiţia ca apoi să fie escamotat, ascuns, neîmpărtăşit, rămas sub pece­tea celei mai depline taine. Ca pragmatică socială, morala nu este decît splendoarea vizibilă a supra­feţei perfect şlefuite, care îşi ascunde subsolurile, vis­cerele, scurgerile. În accepţiune socială, "moral" nu este un om care nu face ceea ce nu trebuie să facă, ci care s-ar sinucide dacă ceilalţi ar afla ce a făcut.

Dar dacă astfel înţeleasă morala nu este decît di­versiune a suprafeţei, incognito al mîrşăviei, rafina­ment al camuflajului, unde începe adevărata morală? Pentru a-şi căpăta o întemeiere, morala trebuie să părăsească spaţiul convieţuirii sociale şi să pătrundă în spaţiul transcendental al privirii de dinaintea "pri­virii celorlalţi". La Dostoievski, asta înseamnă să intri sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce revine la a spu­ne că pentru a te sinucide este suficient să ştii doar tu ce ai făcut. În spaţiul privirii de dinaintea "privirii celorlalţi" (etica transcendental-modernă) sau în cel al privirii lui Dumnezeu (etica transcendent-tradi-ţională), "a ascunde" îşi pierde sensul: într-o lume a moralei adevărate ori nu ai nimic de ascuns, ori nimic nu poate fi ascuns.

(Spovedania este suprimarea voluntară a ascun­derii. Ea nu înseamnă că nu ai nimic de ascuns, ci că nimic nu trebuie ascuns pînă la capăt.)