Viaţa secretă a plantelor

După câteva minute de reflecţie, îşi închipui o tortură mai sofisticată şi mai crudă: va arde frunza legând-o de electrozi sau în alt mod. Exact în clipa când în minte i se desfăşura imaginea frunzei arse şi înainte ca el să fi apucat să întindă mâna după cutia de chibrituri, pe traseul ce se desena sub ochii lui interveni o schimbare spectaculoasă: peniţa desenă o curbă energică, prelungită în sus. Şi totuşi Backster nu apucase să schiţeze nici cel mai mic gest, nici în direcţia plantei şi nici în a aparatului. Înseamnă atunci că planta îi ghicise gândurile?

Ieşi din încăpere şi merse să caute chibrituri, iar la întoarcere observă o nouă oscilaţie bruscă pe grafic. Cu inima cam îndoită, se apucă să ardă frunza cu flacăra chibritului, dar fu din nou surprins să-şi vadă aşteptările înşelate: reacţia de pe traseu fu de-a dreptul neînsemnată. Mai târziu, când se prefăcu iarăşi că vrea să aprindă un chibrit şi să-l ţină sub frunză, reacţia fu nulă. Ciudat lucru, planta părea în stare să facă o diferenţă netă între intenţiile reale şi cele simulate. Vrând să vadă mai îndeaproape cum stau lucrurile, Backster hotărî să întreprindă o cercetare mai amănunţită a fenomenului la are tocmai fusese martor. Primul lucru pe care îl făcu fu să se asigure că nu neglijase nici o posibilă explicaţie logică a faptelor. Era ceva în neregulă cu planta respectivă? Sau poate cu el? Sau cu poligraful? Nu-şi putea da seama cu precizie, aşa că se hotărî la schimbări ale termenilor, recrutându-şi colaboratori de ici şi de colo, folosind alte plante şi alte instrumente şi făcându-şi experienţele în alte locuri decât biroul său. Fură supuse deci unor teste asemănătoare peste douăzeci şi cinci de specii de plante şi de fructe printre care salata verde, ceapa, portocalele şi bananele. Observaţiile efectuate prezentau toate caracteristici comune şi păreau să deschidă calea unei viziuni noi asupra lumii.

La început, Backster bănuia că această capacitate a plantelor de a citi în sufletul lui şi de a-i ghici intenţiile ţine de o formă de percepţie extrasenzorială. Numai că foarte repede această explicaţie nu i se mai păru satisfăcătoare. Percepţia extrasenzorială presupune existenţa unei percepţii care merge dincolo de de aceea care are loc prin cele cinci simţuri cunoscute: pipăitul, vederea, auzul, mirosul şi gustul. Cum plantele nu par a fi înzestrate cu ochi, urechi, nas sau gură, şi cum încă din vremea lui Darwin botaniştii nu admiteau că vegetalele ar dispune de un sistem nervos, Backster a tras concluzia că aici trebuia să fie vorba de ceva mult mai adânc. Cu alte cuvinte, nu putea fi vorba de un al şaselea simţ în lipsa primelor cinci, deci termenul de percepţie extrasenzorială trebuie abandonat. Iar asta l-a făcut pe Backster să încline spre ipoteza că cele cinci simţuri ale fiinţei umane ar constitui un factor limitativ, sub care s-ar ascunde un soi de percepţie primitivă şi incompletă, eventual comună tuturor vieţuitoarelor. „Plantele văd poate mult mai bine fără ochi decât văd oamenii cu ochii", conchise el. Prin intermediul celor cinci simţuri ale lor, oamenii pot percepe absolut tot, pot percepe parţial sau pot să nu perceapă nimic, după cum sunt sau nu interesaţi de cutare sau cutare chestiune. „Dacă ceva anume nu ne place, socotea Backster, putem întoarce privirile sau închide ochii. Dacă fiecare dintre noi ar fi prezent în spiritul celorlalţi, şi asta în permanenţă, am trăi atunci haosul absolut".

Încercând să descopere ce pot percepe sau simţi plantele, Backster se apucă să-şi instaleze aparatură ştiinţifică corespunzătoare şi montă astfel un laborator în toată regula. În lunile ce urmară, grafice după grafice înregistrau tot ce părea important şi toate felurile şi varietăţile de plante erau aduse să contribuie la bunul mers al cercetărilor. Fenomenul iniţial părea să persiste, inclusiv dacă frunza era ruptă de pe plantă. Şi mai surprinzătoare a fost constatarea că graficul înregistra aceeaşi reacţie chiar atunci când frunza era ruptă în bucăţele mici, risipite pe un electrod. Plantele reacţionau nu numai la ameninţările venite din partea cercetătorilor, ci şi în faţa unor pericole potenţiale, ca de exemplu apariţia bruscă a unui câine în încăpere sau sosirea unei persoane percepute ca ostilă. Backster fu în măsură să demonstreze că mişcările unui păianjen, împiedicat deliberat de cineva să se apropie de o plantă aflată în aceeaşi încăpere şi conectată la aparatele de înregistrat, provocau schimbări spectaculoase pe grafic încă înainte ca păianjenul să reuşească să scape vigilenţei paznicului său. „Am putea crede - afirmă Backster - că de fiecare dată când păianjenul se hotăra să încerce să scape, planta îl simţea şi reacţiona imediat la nivelul frunzei".

El observă în felul acesta că atunci când o plantă e ameninţată cu distrugerea şi simte acest pericol sau iminenţa unei agresiuni exterioare, se apără... „leşinând", întocmai cum ar face o fiinţă omenească. Acest fapt a fost dovedit într-un chip de-a dreptul spectaculos atunci când o cercetătoare din Canada, specialistă în fiziologie, a venit să-l vadă şi să asiste la experienţele din laboratorul lui. Prima plantă nu a manifestat nici o reacţie a doua la fel şi nici a treia. Backster, intrigat, şi-a verificat instrumentele, şi, neconstatând nici un defect, a continuat cu a patra, cu a cincea... Abia cea de-a şasea plantă a avut o reacţie suficient de puternică spre a-i dovedi vizitatoarei fenomenul.

Curios să afle motivele care influenţaseră primii subiecţi, Backster a întrebat-o pe vizitatoare: „Munca dumneavoastră vă obligă să faceţi rău plantelor?". „Da, i-a răspuns aceasta. Lichidez întotdeauna plantele cu care lucrez, le incinerez, ca să le pot cântări în stare de deshidratare absolută, la sfârşitul analizelor".

Trei sferturi de oră după ce vizitatoarea plecase spre aeroport, toate plantele lui Backster îşi recăpătaseră capacitatea de a reacţiona prompt la stimuli. Episodul acesta i-a permis să constate că plantele pot ajunge în stare de letargie şi pot fi chiar hipnotizate de anumiţi oameni. După părerea lui, de un fenomen oarecum asemănător ar putea fi vorba şi în cazul sacrificiilor rituale practicate la evrei: hahamul tranchilizează animalul ce urmează să fie sacrificat, în primul rând pentru a-i da acestuia o moarte fără dureri, iar mai apoi evitând ca ţesuturile organismului acestuia să se îmbibe cu toxinele degajate instantaneu din cauza spaimei, ceea ce le dă de regulă un gust neplăcut şi chiar, după mulţi cercetători, le face dăunătoare pentru sănătatea consumatorilor. S-ar putea chiar, adaugă Backster, „ca unei plante să-i placă mai mult să pătrundă într-o formă superioară de viaţă decât să rămână să putrezească pe suprafaţa solului".

Într-o zi, vrând să demonstreze că nu numai plantele, ci chiar şi celulele izolate sunt capabile să capteze semnale printr-un sistem de comunicaţii necunoscute, Backster a organizat un experiment pentru autorul unui articol apărut în Baltimore Sun şi a reluat după aceea, cu unele prescurtări, în Reader's Digest. A conectat la galvanometrul T un filodendron şi, adresându-se ziaristului ca şi cum acesta ar fi fost conectat el însuşi la aparat, începu să-l chestioneze în scopul de a afla anul naşterii acestuia, precizându-i în prealabil că trebuia să răspundă negativ la fiecare întrebare. Backster rosti pe rând toţi anii dintre 1925 şi 1932, primind de fiecare dată răspuns negativ. La sfârşitul scurtei experienţe, examinând traseul acului, observă abaterea aşteptată în dreptul anului în care era născut ziaristul.

Încercând să vadă dacă plantele sunt înzestrate cu memorie, Backster puse la punct un scenariu care trebuia să-i permită demascarea răufăcătorului necunoscut. Era vorba de distrugerea uneia din cele două plante aflate în încăpere, în timp ce cealaltă avea să rămână „martor", încercându-se identificarea făptaşului cu ajutorul ei. Şase din cursanţii lui Backster în mânuirea poligrafului, toţi poliţişti capabili şi cu experienţă, se oferiră voluntari pentru acest experiment. Legaţi la ochi, traseră câte un bileţel dintr-o pălărie. Pe unul dintre bileţelele acestea erau scrise instrucţiunile: cel în cauză trebuia să smulgă din rădăcină, să rupă şi să mărunţească una din cele două plante aflate în încăpere. Agentul trebuia să comită fapta în cel mai mare secret: nici Backster şi nici vreunul din camarazii săi nu trebuiau să aibă nici măcar cel mai mic indiciu asupra identităţii sale. Singurul martor al crimei trebuia să rămână cea de-a doua plantă, cea care avea să rămână în viaţă. Backster spera să poată stabili identitatea vinovatului conectând planta-martor la poligraf şi punându-i pe urmă pe toţi cei şase suspecţi să defileze prin faţa ei. Incredibil, dar planta-martor nu a avut nici o reacţie la trecerea celor cinci nevinovaţi, dar la apropierea făptaşului acul a început să oscileze de-a dreptul nebuneşte.

Backster s-a gândit la început că exista şi posibilitatea ca planta să fi perceput şi reflectat sentimentele de vinovăţie ale agresorului. După o matură chibzuinţă şi-a dat seama că acesta nu numai că acţionase în interesul ştiinţei, dar nici măcar nu se simţea în vreun fel vinovat pentru ceea ce făcuse, aşa că ipoteza că planta îl recunoscuse ca pe un potenţial pericol pentru ea şi pentru semenele ei căpăta astfel argumente serioase.

Semnalăm o altă întâmplare extrem de interesantă, mai potrivită parcă cu lumea plină de misterioase tenebre a lui Sax Rohmer şi Bulwer Lytton. Când o tânără a fost găsită asasinată într-o mare fabrică din New Jersey, Backster fu însărcinat de poliţie să investigheze pe principalii suspecţi cu ajutorul detecto­rului de minciuni convenţional. Cum în seara crimei în fabrică se aflaseră numeroşi salariaţi, interogatoriile tuturor acestora ar fi durat mult şi ar fi fost destul de nesigure. Backster se gândi să conecteze la un poligraf fiecare din cele două plante ornamentale care se aflau în biroul unde fusese descoperit cada­vrul tinerei. Urma ca toţi suspecţii să vină pe rând în încăperea adiacentă şi numai dacă plantele aveau să reacţioneze în prezenţa unuia urma să fie folosit detectorul de minciuni. În felul acesta ancheta avea să se încheie în scurt timp şi avea şanse serioase de succes.

Toţi muncitorii fură invitaţi să treacă pe rând prin încăperea alăturată, fără a provoca însă reacţii notabile ale plantelor. Acestea nu intrară în alertă decât atunci când Backster ordonă subordonaţilor săi să le pună pe amândouă la adăpost pe timpul nopţii într-o altă încăpere, mai sigură, dată fiind calitatea lor de martori atât de preţioşi. A doua zi experimentul fu reluat, dar rezultatele rămaseră aceleaşi. Numai că nereuşita nu era imputabilă nici plantelor şi nici lui Backster: când asasinul a fost prins, cu alte mijloace, s-a văzut că era un individ din afara uzinei.

Într-o altă serie de observaţii minuţioase, Backster a notat că între o plantă şi stăpânul ei pare a se stabili o relaţie oarecum privilegiată, întemeiată pe afecţiune, care rezistă chiar în cazul despărţirii. Folosind cronometre perfect sincronizate, a constatat că plantele lui continuau să reacţioneze la gândurile care-i treceau prin minte în timp ce se afla în altă încăpere, pe culoar sau chiar pe stradă, la o depărtare considerabilă.

Reuşi chiar să demonstreze că plantele lui au reacţionat pozitiv în clipa când el s-a hotărât să se întoarcă acasă la New York, atunci când se găsea cam la douăzeci de kilometri, la New Jersey. Că era vorba de o senzaţie de uşurare din partea lor sau de un fel de urare de bun-sosit, Backster n-a putut să-şi dea seama. Un alt amănunt nu lipsit de importanţă: Dracaena, planta care stătea la originea tuturor acestor experienţe, a reacţionat emoţionată în biroul lui în cli­pa când el, aflat într-un turneu de conferinţe, tocmai proiecta în faţa asistenţei o fotografie a ei.

Odată ce s-au obişnuit cu o persoană, plantele par să ţină legătura cu aceasta oriunde s-ar afla şi chiar dacă obiectul simpatiei lor este înconjurat de mii de alte fiinţe omeneşti. Acest lucru s-a văzut într-o seară de 31 decembrie când Backster, aflat la New York, s-a amestecat în vălmăşagul mulţimii care forfotea în Times Square, înarmat numai cu un carneţel şi cu un cronometru. Pierdut în înghesuială, şi-a notat toate faptele şi gesturile; momentele când a mers la pas sau a alergat, când a traversat pasaje subterane, trecând practic pe sub vehiculele grele de pe stradă, şi, în sfârşit, momentul când s-a luat la harţă cu un vânzător de ziare. La întoarcerea în apartament a constatat că fiecare dintre cele trei plante ţinute sub observatie reacţionase în acelaşi mod la emoţiile prin care trecuse el.

Backster nu reuşea însă să-şi facă nici cea mai mică idee asupra energiei prin care se transmit gândurile sau sentimentele de la el la plantă. Încercă o experienţă nouă, izolând o plantă într-o cuşcă Faraday, închisă şi aceasta la rândul ei într-un recipient de plumb. Nici unul dintre aceste două ecrane nu păru să întrerupă sau măcar să tulbure comunicarea dintre plantă şi stăpânul ei. Backster trase de aici concluzia că, indiferent de natura acestei energii, ea operează neinfluenţată de câmpurile magnetice şi că chestiunea se cerea privită trecând de la macrocosmos la microcosmos.

Într-o zi, când Backster se tăiase la un deget şi îşi tampona rana cu tinctură de iod, poligraful conectat la plantă înregistra o reacţie promptă, pricinuită după toate aparenţele de moartea câtorva celule ale organismului stăpânului. Această reacţie a plantei ar fi putut fi provocată şi de emoţia lui Backster la vederea propriului său sânge, ca şi de usturimea provocată de tinctură de iod. Totuşi, Backster începea să sesizeze reacţii identice la toate plantele, de fiecare dată când una din ele era martoră a distrugerii vreunui ţesut vital. Începea să se pună deci întrebarea dacă planta este sensibilă la moartea celulelor izolatele unui organism.

Într-o altă ocazie, aceleaşi urme tipice apărură pe traseul poligrafului în clipa când Backster se pregătea să înceapă un borcan de iaurt. Acest lucru îl intrigă şi îl făcu să cerceteze lucrurile mai amănunţit, ajungând la o concluzie dintre cele mai neaşteptate: dulceaţa pe care tocmai o amesteca în borcanul de iaurt conţinea un conservant chimic ucigător pentru fermenţii naturali folosiţi la acidularea lactatelor. O altă deviaţie bizară a acului poligrafului se lămuri până la urmă ca fiind cauzată de moartea bacteriilor din interiorul ţevii de scurgere de la chiuvetă, opărite de apa fierbinte.

Vrând să aprofundeze ipoteza că toate formele de viaţă au ca punct comun ceea ce el a numit conştiinţa celulară, Backster a reuşit să conecteze electrozi la diferite specii de organisme unicelulare ca amoeba, diferite drojdii, mucegaiuri, prelevări bucale, celule sanguine şi chiar spermatozoizi. Urmele obţinute la poligraf au fost la fel de interesante ca cele provocate de plantele evoluate. În special spermatozoizii s-au dovedit extrem de sensibili, reuşind să-l identifice fără greş pe părintele lor şi rămânând absolut inerţi în prezenţa altor reprezentanţi ai sexului masculin. Asemenea observaţii pot constitui un indiciu că fiinţele unicelulare ar dispune de o memorie globală, în care caz s-ar ajunge la concluzia stupefiantă că sediul memoriei nu e creierul, cum se crede deocamdată cu toată tăria, şi că acesta n-ar fi decât o simplă gară de triaj. „Sensibilitatea perceptivă - susţine Backster - nu pare să se oprească la nivelul celular. Ea ar putea chiar să fie localizată la nivelul moleculei, ceea ce ar implica reevaluarea a tot ceea ce până acum a fost considerat ca inanimat."

Convins că se află pe drumul unei descoperiri capitale pentru ştiinţă, Backster era foarte dornic să publice rezultatele cercetărilor sale într-o revistă ştiinţifică, pentru ca alţii să le poată verifica. Numai că implicarea lui personală în lucrările întreprinse, mergând până la cunoaşterea dinainte a orei hotărâte pentru un experiment sau altul, era de multe ori de natură să-i alerteze plantele şi să le determine să refuze orice cooperare. Asta îl făcu să se gândească la un sistem de lucru din care orice intervenţie omenească în manipulările cerute să fie eliminată. După doi ani şi jumătate de tatonări, ajunse să determine modalităţile unui test ce consta în distrugerea celulelor vii prin mijloace mecanice şi în momente neştiute dinainte de plante, în absenţa oricărei fiinţe omeneşti în laborator sau în apropierea acestuia. Îşi opri alegerea asupra micilor creveţi cu care se hrănesc peştii tropicali şi puse la punct un ingenios sistem mecanic de basculare, cu ajutorul căruia un bol cu apă în care se aflau creveţii era răsturnat într-o oală mare ce clocotea pe foc. Un programator automat declanşa întregul dispozitiv în momente imprevizibile, astfel încât nici Backster şi nici colaboratorii săi nu aveau de unde să cunoască dinainte momentul producerii evenimentului. Mai mult decât atât, în oala care clocotea aveau să fie răsturnate şi alte boluri, însă fără creveţi, tocmai pentru a se putea compara ulterior reacţiile plantelor la aceste acţiuni. Trei plante erau conectate la trei galvanometre, în trei camere diferite, iar un al patrulea galvanometru, conectat la o rezistenţă fixă, trebuia să înregistreze eventualele variaţii datorate fluctuaţiilor de curent electric din reţea sau altor fenomene electromagnetice neprevăzute care ar fi putut perturba buna funcţionare a galvanometrelor. Temperatura din încăperi era menţinută la un nivel constant iar plantele, ca o precauţie suplimentară, fuseseră aduse din timp înăuntru, pentru aclimatizare, evitându-se pe cât posibil orice contact cu ele înainte de începerea experimentului.

Plantele selecţionate pentru aceasta erau din specia Philodendron cordatum, întrucât frunzele lor robuste pot suporta fără nici un impediment greutatea electrozilor. Era de asemenea prevăzută folosirea şi a altor exemplare din aceeaşi specie, într-o serie ulterioară de teste. În termeni ştiinţifici, Backster ţinea să demonstreze că „există la vegetale o percepţie primară care încă nu este definită; distrugerea vieţii animale poate fi utilizată ca stimul de la distanţa pentru a demonstra această percepţie şi ea pare să funcţioneze la plante în mod independent de prezenţa omului".

Experienţa aceasta a reuşit să demonstreze că toate cele trei plante au reacţionat în acelaşi moment şi cu maximă violenţă la moartea creveţilor aruncaţi în apa în clocot, rămânând inerte în momentele cand în oală erau vărsate bolurile fără creveţi. Aparatura automată, verificată ulterior de experţi, a pus în evidenţă constanţa cu care plantele au reacţionat la moartea creveţilor, coeficientul de hazard fiind redus la douăzeci la sută. Această experienţă şi rezultatele au fost consemnate în iarna lui 1968 în articolul Dovezi ale unei percepţii primare la vegetale, publicat în cel de-al zecelea tom al ei publicaţii The International Journal of Parapsychology.

Peste şapte mii de oameni de ştiinţă solicitară atunci un tiraj aparte al raportului asupra primelor cercetări ale lui Backster. Studenţi şi profesori din aproximativ douăzeci şi patru de universităţi americane se arătau dornici să reia aceste experienţe de îndată ce aveau să dispună de echipamentul necesar. Mai multe fundaţii oferiră subsidii pentru continuarea cercetărilor. În februarie 1969 National Wildlife îi consacră lui Backster un articol de fond şi, ca la un semnal, toată presa, care până atunci nu dăduse prea mare importanţă lucrărilor lui Backster, se dezlănţui într-o campanie de slăvire a lui, stârnind o vâlvă la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Uluitoarele dezvăluiri ale lui Backster suscitară un asemenea interes încât în întreaga lume secretarele şi menajerele începură să discute tot felul de intimităţi cu plantele lor şi numele de Dracaena massangeana ajunse pe toate buzele, intrând în vocabularul curent a milioane de oameni.

În timp ce cititorii lor erau fascinaţi mai ales de gândul că un stejar s-ar putea să tremure la apropierea tăietorului de lemne sau că un morcov trece prin spaime de moarte la vederea iepurelui, redactorii de la National Wildlife erau deja preocupaţi de posibilităţile de aplicare a descoperirilor lui Backster la diagnosticarea medicală, în investigaţia criminalistică sau în domeniul spionajului. Unele rezultate se arătară atât de stupefiante încât nu se încumetară să le dea publicităţii. Medical World News din 21 martie 1969 scria că cercetările asupra percepţiei extrasenzoriale erau „pe punctul de a dobândi respectabilitatea ştiinţifică pe care savanţii care s-au aplecat asupra fenomenelor oculte încercaseră zadarnic s-o obţină din 1882, dată la care a fost fondată la Cambridge Societatea britanică pentru cercetări în domeniul fizicii".

Subvenţiile care începuseră să curgă din toate părţile îi îngăduiră lui Back­ster să-şi procure echipamentele cele mai scumpe, printre care electrocar­dio­grafe ultramoderne. Această aparatură, utilizată de regulă pentru măsurarea emisiilor electrice ale inimii şi ale creierului, permiseră să se măsoare cu maximă precizie diferenţele de potenţial ale plantelor, fără ca ele să mai fie supuse unui curent electric exterior, care comporta în permanenţă un anumit risc de hazard sau de eroare. Electrocardiograful se dovedi infinit mai sensibil şi mai sigur decât modestul detector de minciuni cu care începuse Backster, iar electroencefalograful reuşi să realizeze trasee de o precizie de zece ori mai mare.

Un incident surprinzător îl incită pe Backster să întreprindă cercetări şi într-un domeniu absolut diferit. Într-o seară, în timp ce se pregătea să-şi trateze câinele cu un ou crud, observă că una din plantele conectate la poligraf reacţiona violent. În seara următoare fenomenul se repetă, în aceleaşi împrejurări. Curios să afle cam care ar putea fi sentimentele oului, îl conectă la galvanometru şi iată-l pe expertul nostru cufundat până la gât în noi cercetări, într-un domeniu la care nu s-ar fi gândit niciodată.

Timp de nouă ore, Backster observă cu atenţie oscilaţiile neîntrerupte ale acului care înregistra reacţiile oului şi ajunse la concluzia că acestea corespundeau ritmului cardiac al embrionului puiului. Totuşi oul fusese cumpărat de la o băcănie absolut respectabilă şi nu era fecundat. Mai târziu, în timp ce diseca oul, fu surprins să constate absenţa structurii circulare anatomice care ar fi putut explica pulsaţiile înregistrate mai înainte. Trase de aici concluzia că, după toate probabilităţile, nimerise din întâmplare peste un câmp de forţe care încă nu avea un loc cunoscut în activitatea de cercetare ştiinţifică.

Backster duse mai departe această experienţă conectând un ou la electrocardiograf şi observându-i reacţiile în timp ce, la celălalt capăt al mesei, arunca alt ou într-un ibric cu apă fiartă. Oul ţinut sub observaţie reacţionă violent la moartea semenului său. Implicaţiile acestei ultimei descoperiri s-ar putea să fie fundamentale pentru studiul originii vieţii şi ar putea oferi suficient material pentru o carte separată. În faţa imensului câmp care i se deschidea acum înainte, Backster se hotărî să renunţe pentru un timp la experienţele cu plante.

Întâmplarea a vrut ca Pierre Paul Sauvin, un specialist în electronică din West Petterson, statul New Jersey, să audă la radio un interviu luat lui Backster de Long John Nebel, aşa că iată-l devenit a doua persoană pornită pe calea explorării misterelor comunicării la plante.

Sauvin era interesat de mult timp de problema percepţiei senzoriale şi de fenomenele de hipnoză de la distanţă şi poseda totodată serioase cunoştinţe tehnice, ca inginer la ale cărui servicii de înaltă competenţă recurgeau mai multe întreprinderi importante, în primul rând Aerospace şi International Telephone and Telegraph.

Când Long John Nebel, un sceptic incorigibil, încercă să-l încolţească pe Backster insistând ca acesta să numească măcar câteva aplicaţii practice ale descoperirii sale privitoare la percepţia primară la plante, acesta sugeră în primul rând o utilizare în domeniul militar: soldaţii aflaţi într-un teritoriu ostil, în junglă de exemplu, ar putea evita ambuscadele slujindu-se de vegetaţia din jurul lor, conectată la aparate speciale şi folosită astfel drept „semnal de alarmă". După care Backster adăugă: „Dar dacă doriţi cu adevărat să stârniţi interesul unui psiholog, v-aţi putea servi de o plantă ca să acţionaţi un mic tren electric, determinându-l să facă manevre în funcţie de emoţiile umane". Această explicaţie, deşi dezolant de nepractică, ar fi putut totuşi să capete, în jargonul de electronist al lui Sauvin, numele de „sistem de răspuns la un semnal de alarmă". Şi tocmai acesta a fost faptul care l-a hotărât să întreprindă propriile lui experienţe într-un domeniu care până atunci nu-l interesase deloc.