Viaţa secretă a plantelor

Se constată însă un fapt de natură să ne facă mai puţin pesimişti. Anume acela că din ce în ce mai numeroşi fermieri nu mai aşteaptă să vadă confirmate de oamenii de ştiinţă din laboratoare lucruri pe care ei le constată deja pe viu. Observând efectele nefaste ale chimizării agriculturii, ale îngrăşămintelor artificiale, ale ierbicidelor şi insecto-fungicidelor de toate felurile revărsate cu atâta inconştienţă asupra pământurilor lor, cultivatorii independenţi şi receptivi la ideile limpezi îşi rectifică tirul înainte de a fi prea târziu. Chiar dacă modificarea tehnologiilor de lucru îi obligă la cheltuieli suplimentare de timp şi de bani, oamenii aceştia îşi dau seama că, dacă nu iau din timp asemenea măsuri, pământul care timp de milenii a hrănit omenirea cu roadele lui şi a întreţinut armate întregi de animale şi de păsări ar putea să nu mai dea, cu timpul, decât recolte din ce înce mai sărace în substanţe nutritive şi, în cele din urmă, nici un fel de recoltă, pedepsind astfel necugetarea şi lăcomia omului care l-a distrus.

În primii ani ai secolului al XlX-lea, un american născut englez şi venit de copil în Lumea Nouă, pe nume Nichols, se apucă să defrişeze sute de hectare de pădure neumblată şi deasă din Carolina de Sud ca să cultive pe terenul acesta bumbac, tutun şi porumb, iar munca aceasta de rob îi fu răsplătită în scurt timp cu venituri impunătoare, astfel încât îşi ridică o locuinţă fastuoasă şi îşi întemeie o familie numeroasă, care avea în faţă o prosperitate ce nu părea ameninţată de absolut nimic. Recoltele bogate veneau una după alta, banii curgeau gârlă şi Nichols devenea de la an la an mai bogat. Numai că nu avea obiceiul de a îngraşă la loc pământul pe care aceste culturi, în special tutunul, îl secătuiau, astfel încât după un număr de ani recoltele începură să fie mai puţin îmbelşugate decât la început. Remediul găsit de Nichols fu unul mai greu de înţeles astăzi: el defrişa alte suprafeţe, recoltele abundente se întoarseră la el şi, când şi noile terenuri dădură semne de istovire, defrişa altele şi aşa mai departe, până nu mai avu pădure de tăiat şi se trezi proprietarul unui domniu întins care nu producea decât foarte puţin, un puţin care nu însemna profit. Din bogat cum fusese, Nichols ajunse la ruină şi familia lui se văzu silită să renunţe la traiul pe picior mare de altădată.

Unul din fiii săi, ajungând la vârsta bărbăţiei, se hotărî să ia totul de la început şi, urmând sfatul unui ziarist celebru pe atunci, Horace Greeley, şi exemplul propriului său părinte, care făcuse pe vremuri avere din nimic, porni spre Vest, ajungând în Tennessee, unde se apucă şi el, aidoma bătrânului Nichols pe vremuri, să defrişeze opt sute de hectare de pădure seculară şi să cultive aceleaşi plante foarte căutate, adică bumbac, tutun şi porumb. Numai că şi el păţi ce păţise tatăl lui: pământul se slei în scurtă vreme de puteri şi spuza de copii pe care îi făcuse ca să aibă cine se bucura de averea care se întrezărea se văzu ameninţată de foame. Unul din copii făcu şi el la rândul lui ce făcuseră înaintaşii, adică porni în lume şi ajunse în Alabama, în aşezarea Horse Creek din ţinutul Maringo, unde fireşte că luă în stăpânire opt sute de hectare de pământ pe care nu mai fu nevoie să-l defrişeze, pentru că era gata defrişat. Se însură şi avu doisprezece copii pe care reuşi să-i crească muncind din greu pământul. Cum neamul Nichols deveni cel mai numeros din aşezarea de numai câteva case, Horse Creek începu să fie cunoscut sub numele de Nicholsville iar Nichols, tatăl numeroasei familii, se văzu silit să se mai ocupe şi de altele, devenind proprietarul unui gater, al unui magazin universal şi al unei mori. Numai că, atunci când se ridicară, copiii lui se văzură prezumtivi moştenitori doar ai acestor afaceri, fiindcă cele opt sute de hectare de pământ nu mai produceau practic nimic. Nichols, demn fiu şi nepot al celorlalţi, ţinuse cu străşnicie datina familiei, de a ara, semăna şi a recolta fără să îngraşe în vreun fel terenurile care ar fi trebuit să hrănească pe mai departe toată seminţia lui. Unul din fiii săi, deloc încântat să se chinuie pe degeaba pe un pământ ajuns pârloagă, îşi luă şi el traista în spinare şi reedită întocmai isprava bunicului şi pe cea a tatălui său, pornind spre acelaşi Vest salvator şi pripăşindu-se până la urmă în Arkansas, într-un loc numit Parkdale unde, aţi ghicit, desigur, cumpără şi el, pe nimic, patru sute de hectare de pământ gras şi roditor, în marginea unui râu mlăştinos, însurându-se, fireşte, şi întemeind şi el o familie numeroasă.

Socotind puţin, asta înseamnă patru mutări în patru generaţii din Anglia până în Arkansas; înmulţiţi asta cu multele mii şi mii de oameni care au făcut la fel şi veţi înţelege în ce stil au cultivat americanii pământul din Lumea Nouă care îi primea cu braţele deschise.

Numai că sosirea la Parkdale a ultimului Nichols, nepotul imigrantului de odinioară, coincidea cu începutul unei noi ere a Americii. După primul război mondial, fermierii începeau să cultive pământul în loc să-l exploateze pur şi simplu, iar aici schimbarea hotărâtoare era dată tocmai de folosirea îngrăşămintelor artificiale care începuseră să apară pe piaţă, recomandate călduros tuturor fermierilor de către Ministerul agriculturii de la Washington, care le oferea şi anumite înlesniri în această privinţă. Un timp, Nichols obţinu excelente recolte de bumbac, ajungând la o stare de prosperitate ce ne aminteşte de alte episoade din istoria familiei lui, numai că de la un timp treburile începură să nu mai meargă bine, din cauza insectelor dăunătoare care se înmulţiseră din cale-afară şi îi stricau recoltele. Iar treaba asta se agrava de la an la an, ceea ce în scurt timp puse capăt prosperităţii înfloritoare de la început. Cum cultivarea bumbacului devenea din ce în ce mai puţin rentabilă, Joe, fiul lui Nichols, hotărî să nu se mai facă fermier ci medic, profesiune mult mai bănoasă şi mai sigură. La vârsta de treizeci şi cinci de ani, când era deja de mult timp posesorul unei diplome de doctor în medicină şi practica această artă la Atlantida, o localitate din Texas, Joey fu lovit pe neaşteptate de o violentă criză cardiacă, în urma căreia a scăpat cu viaţă doar prin minune. Se refăcu greu şi se văzu silit să renunţe la profesiunea sa, întrucât viaţa îi era ameninţată în orice clipă şi asta însemna obligativitatea unui regim de viaţă extrem de riguros. Cum era nevoit să-şi petreacă mai tot timpul într-o stare de repaos aproape absolut, începu să citească toate revistele care-i cădeau în mână şi într-o zi dădu de un articol dintr-o publicaţie agronomică în care fu foarte intrigat să citească următoarea frază: „Oamenii care mănâncă alimente provenite dintr-un sol fertilizat natural sunt mult mai rezistenţi la numeroase boli şi în special rezistă mult mai bine în cazul afecţiunilor cardio-vasculare". Doctorul Joey citi de mai multe ori cuvintele acestea şi îşi spuse în sinea lui în chip de concluzie: „O şarlatanie grosolană ca atâtea altele". Mai ales că redactorul revistei, un individ care semna J.I. Rodale, nu era doctor şi Joey al nostru nu primea lecţii de la unul de asemenea teapă. Numai că privirile îi fură atrase de două titluri din aceeaşi revistă, prezentarea a două cărţi recomandate cu căldură poporului american, Un testament agricol de sir Albert Howard şi Sănătatea nutriţională şi sănătatea biologică de sir Robert McCarrison. Doctorul Joey îşi dădu seama, cam încurcat, că dacă avea oarecare idee de fertilizarea naturală şi de cea artificială a solului, nu auzise în viaţa lui de alimentele biologice, pe care iată că unul ca numitul Rodale, fără să fie doctor, le cunoştea şi le şi recomanda cititorului. Drept care comandă imediat ambele lucrări, dornic să cunoască mai multe în legătură cu aceste chestiuni." Aveam o diplomă de doctor în medicină, nu mă consideram un om prost, sau cel puţin nu mai prost ca mulţi alţii, eram proprietarul unei ferme de care e drept că nu prea mă ocupasem niciodată, dar habar nu aveam ce e aceea aliment biologic. Asemeni atâtor americani care n-au auzit de lucrurile astea decât în fugă şi fără să le dea prea mare atenţie, mă gândeam şi eu că trebuie să fie vorba de vreo chesti-une pe bază de germeni de grâu sau de melasă, cum ţipau în toate părţile reclamele firmelor producătoare. Mi-am zis că nătărăii care se iau după mofturile astea sunt nişte maniaci care se lasă amăgiţi de escroci sau de ţicniţi, fiindcă singurul mod în care auzisem eu că se fertilizează pământul era să torni peste el îngrăşăminte chimice. Mi-am zis totuşi că nu strică să mă interesez mai îndeaproape."

Nu s-ar zice deloc că Joey a făcut rău comandând cele două cărţi prezentate în revista lui Rodale, fiindcă în câteva decenii domeniul lui de patru sute de hectare, pe care nu prea îşi bătea cândva capul să-l cultive, ajunse una din mândriile statului Texas iar Joey, devenit pentru toată lumea doctorul Nichols, al cărui nume era pomenit cu un respect vecin cu veneraţia, n-a mai avut niciodată vreo criză cardiacă. Şi oricui l-ar fi întrebat cum ajunsese la asemenea rezultate extraordinare, doctorul Nichols răspundea fără şovăială că datora succesele lui de agricultor şi sănătatea de fier de care se bucura lucrurilor citite în cărţile şi articolele a trei specialişti care se numeau Rodale, Howard şi McCarrison. Urmându-le sfaturile din cărţi şi din reviste, se apucase de fertilizarea pământului secătuit de pe domeniul său cu compost natural, fără un gram din blestematele de chimicale care distrug solul.

Îşi dăduse seama destul de repede că de vină pentru infarctul care fusese cât pe-aci să-l ducă direct în mormânt nu erau decât „nenorocirile" şi „scârboşeniile" pe care le îngurgitase toată viaţa până să se îmbolnăvească. Mai ales când citise o a treia carte, Nutriţia şi solul, scrisă de sir Lionel Pieton, se convinsese că singurul remediu eficace pentru bolile provenind din tulburări de metabolism, fie că e vorba de tulburări ale aparatului cardio-vascular, de cancer sau de diabet, stă tocmai într-o alimentaţie naturală, cu hrană venită dintr-un pământ sănătos şi netratat cu otrăvuri.

Hrana pe care o înghiţim este digerată şi trece din intestin în circuitul sanguin. În felul acesta elementele nutritive esenţiale sunt transportate spre celulele individuale din tot organismul, unde metabolismul duce la refacerea acestora printr-un proces ce constă în transformarea unei materii stabile şi moarte într-o materie instabilă şi vie, sau protoplasma. Celula posedă o uimitoare capacitate de regenerare, cu condiţia însă să primească elementele necesare pentru asta, deci a unei alimentaţii adecvate. În caz contrar, creşterea şi refacerea celulei se dereglează sau se opresc cu totul. Celula, unitatea de bază a oricărui organism, formă esenţială a vieţii şi sediul metabolismului, are nevoie de anumite elemente de prim ordin fără care nu îşi poate îndeplini funcţiile şi nu poate trăi: aminoacizi, acizi graşi şi aromatici, vitamine naturale, anumite săruri minerale, hidraţi de carbon nerafinaţi şi diferite alte elemente care încă nu au fost identificate până acum.

Mineralele organice, la fel ca şi vitaminele, se găsesc în alimentele biologice în proporţie echilibrată. Vitaminele nu sunt o hrană prin ele însele, însă în absenţa lor organismul nu poate absorbi substanţele nutritive propriu-zise. Ele fac parte dintr-un întreg extrem de complex, alcătuit din elemente strâns legate între ele. Sintagma „în proporţie echilibrată" înseamnă că toate elementele nutritive folosite de ţesuturi trebuie să se afle la dispoziţia celulei în acelaşi timp. Şi, lucru ce nu poate fi trecut cu vederea: vitaminele, aceste substanţe atât de importante pentru o alimentaţie completă şi pentru menţinerea sănătăţii, trebuie să fie naturale.

Vitaminele naturale sunt complet diferite de cele sintetice, iar diferenţa nu este de ordin chimic, ci biologic. Vitamina realizată în laborator prin sinteză este lipsită de un element biologic primordial. Deocamdată, acest punct de vedere încă nu este acceptat de toată lumea medicală, din motive care s-ar putea să provină din alte feluri de interese decât cel ştiinţific, pentru că dovezile sunt incontestabile şi au fost prezentate fără nici un echivoc de dr. Ehrenfried Pfeiffer, biochimist de prestigiu şi adept al lui Rudolf Steiner, celebrul teozof şi naturalist despre care s-a mai vorbit în paginile acestei cărţi. După opinia doctorului Nichols din Texas, tehnica lui Pfeiffer este în măsură să lămurească limpede de ce alimentele naturale sau cele ce conţin vitamine naturale, minerale şi enzime - alte substanţe chimice de origine vegetală sau animală ce stau la baza unor transformări chimice fără de care viaţa ar fi de neconceput - sunt superioare celor crescute forţat, cu ajutorul unor substanţe chimice.

Pfeiffer a venit în Statele Unite imediat după cel de-al doilea război mondial şi s-a instalat la Three-Fold Farm, lângă Spring Valley, statul New York, unde a început să aplice sistemul „biodinamic" al lui Steiner în fabricarea compostului şi a deschis un laborator pentru studiul organismelor vii, fără descompunerea acestora în elementele lor chimice constitutive.

Încă înainte de a veni în Statele Unite, Pfeiffer lucrase intens în Elveţia, ţara sa natală, reuşind să elaboreze „metoda cristalizării prin sensibilitate", aplicabilă la studierea forţelor dinamice şi a caracteristicilor distincte la vegetale, la animale şi la om, mai subtile decât cele cercetate pe atunci în laboratoare. Prin anii '20 Rudolf Steiner ţinuse mai multe conferinţe în Silezia, la proprietatea contelui Keyserling, însă la un nivel mult peste puterile de înţelegere ale publicului, format mai ales din proprietari preocupaţi doar de scăderea alarmantă a producţiei agricole pe terenurile lor, astfel încât îl întrebase pe Pfeiffer dacă poate realiza un reactiv capabil să discearnă ceea ce Steiner numea „forţele formative eterate" din materie vie.

După luni de muncă intensă, Pfeiffer a ajuns să-şi dea seama că o soluţie de clorură de cupru, la care se adăugau extrase de materie vie se evapora relativ lent, într-un interval de paisprezece-şaptesprezece ore, lăsând pe fundul vasului un depozit cristalin a cărui structură era determinată nu numai de specia plantei din care fusese prelevat extrasul, ci şi de starea ei de sănătate. Acest fapt l-a condus pe Pfeiffer la concluzia că aceleaşi forţe formative existente în mod inerent în plantă, care au rolul de a se activa dându-i astfel caracteristicile fundamentale, se aliază cu forţele de creştere pentru a constitui structura depozitului cristalin. Am avut ocazia să vizităm noi înşine laboratorul întemeiat de Pfeiffer la Spring Valley, unde dr. Erica Sebarth, care conduce acest laborator, ne-a arătat o serie întreagă de cristale splendide care amintesc de exoticii corali. Domnia sa ne-a atras atenţia asupra faptului că o plantă viguroasă şi în deplină stare de sănătate produce un depozit cristalin frumos şi ordonat armonios, clar constituit şi cu scânteieri la exterior, în timp ce depozitele obţinute de la plante bolnave sau prost întreţinute dau cristalizări inegale, cu îngroşări dizagraţioase sau cu aparenţe de crustă respingătoare, iar strălucirea observată la cele dintâi se transformă la acestea într-un mat închis şi trist.

După opinia doamnei Sebarth, metoda lui Pfeiffer poate fi utilizată fără coeficient de risc pentru determinarea calităţilor înnăscute şi dobândite ale oricărei fiinţe vii, indiferent de regnul din care face parte. Când un pădurar i-a trimis lui Pfeiffer două conuri de brad, întrebându-l dacă exista între ele vreo diferenţă, Pfeiffer a operat asupra lor testul cristalizării şi a constatat că, în timp ce unul din ele a dat un depozit cristalin exemplar ca armonie, celălalt a vădit deficienţe grave, materializate prin cristale întunecate la culoare şi strâmbe, fără nimic din eleganţa celorlalte. Îi trimise deci răspuns pădurarului cum că unul din brazi era sănătos iar celălalt bolnav, iar mai târziu avea să primească de la acesta două fotografii înfăţişând cei doi brazi - unul falnic ca un catarg de corabie, celălalt mic şi pipernicit, vizibil suferind.

La Spring Valley, Pfeiffer a elaborat încă o metodă, şi mai simplă decât aceasta şi, pe deasupra, mai rapidă, pentru a demonstra că viaţa realmente vibrează în sol, în plante şi chiar în alimente, spre deosebire de mineralele anorganice, de produsele chimice şi mai ales de vitaminele sintetice, care sunt relativ moarte. Pentru a reuşi, el nu s-a folosit de echipamentul complex care se află de regulă într-un laborator de chimie obişnuit, ci doar de discuri confecţionate din hârtie de filtru, în diametru de cincisprezece centimetri şi cu un orificiu central prin care trecea un fitil. Aceste discuri erau aşezate în cutii deschise unde se aflau mai multe creuzete cu o soluţie de 0,05 la sută nitrat de argint, în aşa fel încât extremitatea de jos a fitilelor să stea în soluţia respectivă. Aceasta a început să urce prin fitile şi a ajuns până la discuri, îmbibându-le pe o rază de aproximativ patru centimetri pe fiecare.

Cum pe hârtia de filtru erau aşezate diferite materii de natură organică sau anorganică, Pfeiffer a fost în măsură să constate, pe baza cercurilor concentrice diferit colorate apărute pe discuri, noi secrete privitoare la viaţă. Supunând la acest test vitamina C prelevată de la fructe de măceş, a putut constata limpede că schema de vitalitate a acesteia era cu totul diferită decât cea a vitaminei C sintetice, numită şi acid ascorbic. Rudolf Hauschka, un discipol al lui Rudolf Steiner, considera că vitaminele nu sunt nişte compuşi chimici care pot fi realizaţi şi artificial, cum se credea îndeobşte, ci „forţe primitive cosmice primare".

Cu puţin înainte de a muri, Pfeiffer a publicat o mică broşură intitulată Folosirea cromatografiei la efectuarea testelor de calitate, unde arată că Goethe enunţase cu mai bine de un secol şi jumătate înainte un adevăr ce se relevase mai apoi ca fiind de cea mai mare importanţă pentru calitatea biologică naturală: întregul înseamnă mai mult decât suma părţilor care îl compun. Iar asta, adaugă Pfeiffer, nu înseamnă că „un organism natural sau o entitate oarecare cuprind factori care nu pot fi nici recunoscuţi, nici demonstraţi dacă ne apucăm să descompunem organismul original şi să identificăm prin analiză părţile sale constitutive. Putem de exemplu să luăm o sămânţă, să-i analizăm conţinutul în proteine, hidraţi de carbon, grăsimi, minerale, apă şi vitamine, însă oricât de exacte ar fi analizele acestea, ele nu ne vor face să înţelegem nici codul genetic al seminţei în cauză şi nici valoarea ei biologică".

Într-un articol intitulat Raporturile între plante, stabilite cu ajutorul cromatografiei şi publicat în numărul pe primul trimestru pe 1968 al revistei Bio-Dinamics, publicaţie periodică destinată încurajării fermierilor în direcţia păstrării corespunzătoare şi a îngrăşării naturale a solului în scopul ameliorării nutriţiei şi a stării generale de sănătate a populaţiei, doamna Sebarth pune în evidenţă faptul că procedeele cromatografiei, tehnică pe atunci de ultimă oră, „dezvăluie în special calitatea şi chiar vitalitatea unui organism viu". Autoarea adăuga că avea intenţia să exploreze posibilităţile acestei metode nu numai în privinţa aplicării ei la seminţe şi fructe, ci şi la rădăcinile plantei şi la alte părţi ale acesteia.

În alimentele tratate atât de nechibzuit în zilele noastre, vitaminele, enzimele şi alte elemente constitutive care se găsesc în proporţii infinitezimale sunt suprimate în vederea unei conservări cât mai îndelungate. Nichols, care s-a preocupat în amănunt de această chestiune, a găsit o formulare foarte plastică: „Dumnealor nu zic că omoară viaţa, ci doar că o suprimă ca să nu mai trăiască, aşa că până la urmă au s-o suprime de tot". După opinia lui, cele mai nocive alimente sunt pâinea albă, zahărul alb, sarea de bucătărie rafinată şi recristalizată şi mai ales grăsimile hidrogene. Un bob de grâu e compus în principal din germen, albumen şi cortex. Acesta din urmă, la rândul lui este constituit din trei straturi sub care se găseşte, în stare mai mult sau mai puţin solidă, în funcţie de gradul de umiditate, albumenul plin de amidon. În punctul unde albumenul devine foarte consistent se află un sâmbure mic şi dur, de forma unei nuci, germenul, adică partea din care urmează să ia naştere viitoarea plantă. Cortexul îl protejează împotriva exteriorului iar stratul de albumen îl va hrăni până când va avea rădăcini proprii cu care să-şi extragă hrana din sol. Toate celelalte cereale, continuă Nichols, au sămânţa alcătuită după acelaşi principiu şi toate pot sluji la fel de bine la producerea pâinii - orzul, ovăzul, secara, meiul şi chiar porumbul. Grâul se deosebeşte de celelalte prin faptul că el e singurul care conţine toată seria de vitamine din grupa B, fără de care viaţa ar fi de neconceput, şi tocmai de aceea pâinea este considerată din cele mai vechi timpuri drept „hrana cea de toate zilele".

Numai că morăritul modern produce delicioasa şi atât de căutata făină albă tocmai prin suprimarea germenului bobului de grâu şi a cortexului, care devin banala tărâţă, care este de regulă aruncată cu inconştienţă. Prin eliminarea acestor două părţi ale bobului se elimină de fapt, dintr-o singură mişcare, tocmai enzimele, vitaminele şi mineralele, inclusiv fierul, cobaltul, cuprul, manganul şi molibdenul, dintre care unele nu se găsesc, practic, decât în bobul de grâu. Nichols chiar susţine că între aceste minerale şi vitamine existente într-un bob de grâu trebuie să se menţină raportul lor natural, în lipsa căruia făina albă devine de-a dreptul toxică; îngurgitarea unora fără celelalte presupune un dezechilibru alimentar ce poate avea consecinţe grave.

Din cele mai vechi timpuri, aşa cum putem înţelege şi din cele aflate în Elveţia, unde s-au descoperit locuinţe lacustre vechi de mai multe milenii, grâul era măcinat folosindu-se în acest scop două pietre rotunde. Aceste mici mori primitive acţionate manual au funcţionat, se pare, până cu nu prea mult timp în urmă, mai ales acolo unde nu exista posibilitatea instalării unor mori de vânt sau de apă. Doar apariţia morilor mecanice, acţionate de abur, apoi cu motoare cu ardere internă şi în final cu motoare electrice, a pus capăt folosirii lor, dacă facem abstracţie de unele regiuni ale globului unde mai funcţionează şi azi. Mult timp deci, chiar după apariţia morilor acţionate mecanic - prima moară cu abur a fost înfiinţată în 1784 la Londra - grâul era măcinat cu totul, deci şi cu cortexul şi cu germenul, şi transformat în făină. O bună parte a cortexului era atât de mărunţit încât nu mai putea fi reţinută la cernut şi aceasta dădea făinii culoarea ceva mai închisă, iar pâinea obţinută dintr-o astfel de făină putea fi numită pâine integrală.

Numai că la începutul secolului al XlX-lea un francez inventiv a deschis la Paris o moară cu valţuri de fier care măcina numai ce rămânea după îndepărtarea germenului, a cortexului şi a unei părţi din albumen. Nu se ştie din ce motive, moara aceasta nu a funcţionat de la început, aşa că prima moară cu valţuri din istorie a fost alta, copie a celei dintâi, deschisă în Ungaria şi pusă în funcţiune în 1840. Făina astfel obţinută dădea o pâine de un alb sclipitor, prăjiturile erau mai gustoase şi mai fine, cozonacii creşteau mai bine şi aveau aspect mai ademenitor, aşa că morile cu valţuri se întinseră cu iuţeala fulgerului, fiind prin 1880 mai răspândite decât cele din discuri de piatră, care au început să cadă în desuetudine şi să dispară.

Analizând acum amănunţit aspectul comercial al acestei afaceri, observăm că morarul avea trei motive serioase să prefere valţurile. Mai întâi, acest tip de morărit separa tărâţele şi germenul, astfel încât el avea acum de vânzare două produse în loc de unul singur. Tărâţele şi germenii erau vândute ca rămăşiţe ţăranilor, care le foloseau la furajarea animalelor, fiind astfel înţelepţi fără să ştie. Al doilea motiv era acela că, prin eliminarea germenului, făina putea fi păstrată timp mult mai îndelungat fără să fermenteze, fapt pe care orice om de afaceri îl priveşte ca decisiv. În sfârşit, dispariţia germenilor îngăduia oricărui morar o mică escrocherie, anume adăugarea de apă în boabele decorticate, într-un procent destul de ridicat, până la şase la sută, fapt ce-i putea aduce beneficii însemnate şi care n-ar fi fost cu putinţă dacă germenii n-ar fi fost îndepărtaţi, fiindcă atunci făina ar fi mucegăit în foarte scurt timp.