Vicontele de Bragelonne 1

— Şi care înseamnă adu ţi aminte?

— Întocmai. Cuvântul acela voia să spună: "Adu ţi aminte că în hrubele de la Newcastle se află îngropat un milion şi că acest milion este al fiului meu".

— A, foarte bine, înţeleg. Dar ceea ce înţeleg iarăşi şi mi se pare groaznic este că de câte ori maiestatea sa Carol al II lea se va gândi la mine, îşi va spune: "Iată un om care era cât pe aci să mă facă să mi pierd coroana. Noroc însă că eu am fost generos, mare, plin de prezenţă de spirit". Aşa va gândi despre mine şi despre el acest tânăr gentilom cu surtucul negru, jerpelit ca vai de lume, care a venit la castelul din Blois, cu pălăria în mână, să mă întrebe dacă vreau să l las să intre la regele Franţei.

— D'Artagnan, d'Artagnan – rosti Athos, punându şi mâna pe umărul muşchetarului – eşti nedrept!

— Am şi de ce.

— Nu, căci nu ştii ce poate aduce viitorul.

D'Artagnan îşi privi prietenul în ochi şi începu să râdă.

— Într adevăr, scumpul meu Athos – zise el – tu ros­teşti nişte cuvinte minunate, pe care nu le am auzit decât la tine şi la domnul cardinal Mazarin.

Athos făcu o mişcare de nemulţumire.

— Iartă mă – adăugă d'Artagnan zâmbind – iartă mă dacă te jignesc cumva. Viitorul! Eh, frumoase vorbe, vorbele care făgăduiesc mult, şi ce bine îţi umplu ele gura în lipsă de altceva! La dracu! Am întâlnit atâţia care făgăduiesc, dar când voi găsi oare şi unul care să dea? Ei, să lăsăm asta – încheie el. Ce faci tu aici, scumpul meu Athos? Eşti vistiernic al regelui?

— Cum, vistiernic al regelui?

— Da, căci de vreme ce regele are un milion, îi trebuie şi un vistiernic. Regele Franţei, care n are o para chioară, are în schimb un intendent superior, pe domnul Fouquet. E adevărat însă că domnul Fouquet îşi are milioanele sale.

— Oh, milionul nostru a fost cheltuit de mult – zise Athos, zâmbind la rândul lui.

— Pricep, s a prefăcut în mătase, în pietre scumpe, în catifea şi în pene de toate soiurile şi de toate culorile. Toţi aceşti prinţi şi toate aceste prinţese aveau mare nevoie de croitori şi de cusătorese... Eh, Athos, ţi aduci aminte cât am cheltuit noi, noi înşine, pentru îmbrăcăminte, în timpul cam­paniei din La Rochelle, ca să ne facem intrarea călări? Două sau trei mii de livre, pe cinstea mea! O hlamidă de rege e însă mai lungă, îţi trebuie un milion numai ca să cumperi stofa. Dar spune mi, Athos, dacă nu eşti vistiernic, eşti măcar bine văzut la curte?

— Pe cinstea mea de gentilom, habar n am – răspunse cu modestie Athos.

— Haide, haide, cum habar n ai?

— Nu l am mai văzut pe rege de la Dover.

— Atunci, la dracu, te a uitat şi pe tine! Plăcută treabă, nimic de zis I

— Maiestatea sa are atâtea pe cap!

— O – strigă d'Artagnan cu una din acele strâmbături pline de haz pe care numai el ştia să le facă – iată, pe legea mea, că mi vine să mă îndrăgostesc iar de monsignor Giulio Mazarini. Cum, dragul meu Athos, regele nu te a mai revăzut?

— Nu.

— Şi mi eşti furios?

— Eu? Pentru ce? Îţi închipui cumva, scumpul meu d'Artagnan, că pentru rege am făcut eu ceea ce am făcut? Nici nu l cunosc pe acest străin. L am apărat pe tatăl său, deoarece însemna un principiu sfânt pentru mine, şi m am lăsat împins către fiu de dragul aceluiaşi principiu. De altminteri, tatăl era un vrednic cavaler, o nobilă fiinţă, îţi mai aduci aminte?

— E adevărat, a fost un brav şi minunat om, care a avut o viaţă tristă, dar o moarte frumoasă.

— Ei bine, scumpul meu d'Artagnan, vreau să înţelegi un lucru: acestui rege, acestui om de inimă, acestui prieten din gândul meu, dacă mi e îngăduit să spun astfel, i am jurat în clipa supremă să păstrez cu credinţă taina unei averi ce trebuia transmisă fiului său pentru a se folosi de ea la timpul potrivit; acest tânăr a venit să mă caute, mi a povestit ne­norocirea lui, fără să ştie că aş putea fi altceva pentru dânsul decât o amintire vie în legătură cu tatăl său; am îndeplinit faţă de Carol al II lea ceea ce i făgăduisem lui Carol Întâiul, asta e tot. Ce mi pasă acum dacă el va fi sau nu va fi re­cunoscător? În primul rând mie mi am făcut un bine, des­povărându mă de această răspundere, şi nicidecum lui.

— Nu degeaba spuneam eu întotdeauna – zise d'Artag­nan, cu un suspin – că dezinteresarea este cel mai frumos lucru de pe lume.

— La urma urmei, ce vrei, dragă prietene – reluă Athos – nu eşti şi tu oare în aceeaşi situaţie ca mine? Dacă ţi am înţeles bine cuvintele, şi tu ai fost înduioşat de nenorocirea acestui tânăr; iar din partea ta asta este cu mult mai frumos decât dintr a mea, întrucât eu aveam de îndeplinit o datorie, pe câtă vreme tu nu datorai absolut nimic acestui fiu al martirului. Tu n aveai să i plăteşti preţul acelei scumpe picături de sânge care a căzut pe fruntea mea de pe scândura eşafodului. Ceea ce te a îndemnat pe tine să i sari în ajutor este numai inima, inima aceea nobilă şi bună pe care o ai sub pretinsa ta neîncredere în Oameni, sub ironia ta şfichiuitoare; ai pus în joc agoniseala unui servitor, poate şi pe a ta însuţi. – te bănuiesc, zgârcit binefăcător! – dar sacrificiul tău nu i cunoscut. Nu i ni­mic! Vrei să i dai banii înapoi lui Planchet? Te înţeleg, prietene, căci nu stă în demnitatea unui gentilom să se îm­prumute la inferiorul lui, fără a i restitui capitalul cu dobânzi. Ei bine, am să vând castelul La Fère, dacă e nevoie, sau, dacă nu, vreuna din fermele mai mici. Te vei achita faţă de Planchet şi vor mai rămâne, fii pe pace, încă destule grăunţe în hambarele mele pentru noi amândoi şi pentru Raoul. În felul acesta, prietene, nu te vei simţi obligat decât faţă de tine însuţi şi, dacă te cunosc bine, nu mică îţi va fi mulţumirea să ţi poţi spune: "Am făcut un rege". Am dreptate?

— Athos, Athos – murmură d'Artagnan visător – ţi am spus eu odată că în ziua când vei începe să ţii predici, voi veni să te ascult; în ziua când tu îmi vei spune că există un iad, la dracu! voi începe să mă tem de frigare şi de furci. Tu eşti mai bun decât mine, ba poate mai bun decât toţi, şi eu nu mi recunosc decât un merit, acela de a nu fi gelos. În afară de acest cusur, Dumnezeu să mă pedepsească, cum spun englezii, le am pe toate celelalte.

— Eu nu cunosc pe nimeni care să aibă mai multe merite ca d'Artagnan – îi răspunse Athos. Dar iată ne ajunşi, încet încet, la casa unde locuiesc. Vrei să intri puţin la mine, prietene?

— Ei, dar asta i taverna "Cornul de Cerb", dacă nu mă înşel – zise d'Artagnan.

— Îţi mărturisesc, prietene, că în bună măsură am ales o anume. Îmi plac vechile cunoştinţe, îmi place să mă aşez în acelaşi loc unde căzusem istovit de oboseală, răpus de dez­nădejde, când ai venit tu, în seara de 31 ianuarie.

— După ce descoperisem locuinţa călăului mascat? Da, a fost o zi grozavă!

— Atunci, haide înăuntru – zise Athos, întrerupându l.

Intrară în sala pe care o ştiau altădată comună. Taverna în general şi această sală în special suferiseră mari schim­bări; vechea gazdă a muşchetarilor, devenind destul de bo­gată ca să mai fie hangiu, închisese prăvălia şi făcuse din această sală, de care vorbim, un depozit de mărfuri de băcănie. Cât despre restul casei, îl închiria străinilor sub formă de camere mobilate.

Cu o nespusă tulburare, d'Artagnan recunoscu toate mobilele din această cameră de la catul întâi, lemnăria, tapi­seriile, până şi acea hartă geografică pe care Porthos o cer­ceta cu atâta plăcere în ceasurile lui de răgaz.

— Sunt unsprezece ani de atunci! murmură d'Artagnan. La dracu! Mi se pare că a trecut un veac.

— Iar mie, doar o zi! făcu Athos. Dac ai şti, prietene, ce bucurie mă încearcă la gândul că te am aici, că ţi strâng mâna, că pot să arunc la o parte spada şi pumnalul, că pot să sorb fără teamă din acest pahar cu xeres. Oh, dar această bucurie n ar putea să fie într adevăr deplină decât dacă ceilalţi doi prieteni ai noştri ar fi aici, la celelalte două colţuri ale acestei mese, şi dacă Raoul, scumpul meu Raoul, ar sta în prag şi ne ar privi cu ochii lui mari, atât de scânteietori şi atât de blânzi!

— Da, da – zise d'Artagnan foarte mişcat – ai drep­tate. Reţin mai ales prima parte a gândurilor tale: e plăcut să zâmbeşti într un loc unde am tremurat cândva atât de mult şi cu atâta temei, aşteptând ca domnul Mordaunt să apară în prag dintr o clipă în alta.

În acea clipă, uşa se deschise şi d'Artagnan, oricât de curajos era el de fel, nu şi putu ascunde o uşoară tresărire de spaimă. Athos observă aceasta şi i spuse zâmbind:

— E gazda noastră, care îmi aduce vreo scrisoare.

— Da, milord – făcu omul – aduc într adevăr o scri­soare pentru înălţimea voastră.

— Mulţumesc – zise Athos, luând scrisoarea fără să se uite la ea. Ia spune mi, dragă domnule, îl recunoşti pe dumnealui?

Bătrânul ridică faţa şi se uită cu atenţie la d'Artagnan.

— Nu – răspunse el.

— Este unul din prietenii aceia de care ţi am vorbit – îi explică Athos – şi care a locuit aici, cu mine, acum unsprezece ani.

— Oh – făcu bătrânul – au locuit atâţia străini la mine!

— Dar noi am stat aici la 30 ianuarie 1641 – adăugă Athos, crezând că prin această precizare dezmorţeşte me­moria înceată a gazdei.

— Se poate – răspunse acesta zâmbind – dar e mult de atunci!

Apoi salută şi ieşi.

— Mulţumesc de aşa soartă! reflectă d'Artagnan. Poţi să faci isprăvi nemaipomenite, să dezlănţui revoluţii, să ţi sapi numele în piatră sau în aramă cu lovituri de spadă – ei bine, e ceva mai îndărătnic, mai tare şi mai uituc decât fierul, arama sau piatra, şi anume ţeasta îmbătrânită a primului hangiu îmbogăţit de pe urma negoţului său! Poftim, nu mă cunoaşte! Eu însă l aş fi recunoscut pe el.

Athos, zâmbind, desfăcu scrisoarea.

— Ah – exclamă el – o scrisoare de la Parry!

— O, o – făcu d'Artagnan – citeşte o, prietene, citeşte o, fără îndoială că aduce o veste nouă.

Athos îşi înălţă fruntea şi citi:
Domnule conte,

Regele şi a arătat părerea de rău că nu v a văzut astăzi alături de el, la intrarea sa în oraş. Maiestatea sa mă însăr­cinează să vă spun acest lucru spre a vi l întipări în amin­tire. Maiestatea sa aşteaptă pe excelenţa voastră chiar în astă seară, la palatul Saint James, între nouă şi unsprezece ceasuri.

Sunt, cu tot respectul, domnule conte, a excelenţei voastre preaumilă şi preaplecată slugă,

Parry.
— Vezi, dragul meu d'Artagnan – zise Athos – nu trebuie să ţi pierzi cu totul nădejdea în inimile regilor.

— Să nu ţi o pierzi, da, ai dreptate! răspunse d'Ar­tagnan.

— Oh, scumpul, dragul meu prieten – adăugă Athos, căruia nu i scăpă uşoara amărăciune din vorbele lui d'Ar­tagnan – iartă mă. Am rănit oare, fără să vreau, pe cel mai bun camarad al meu?

— Eşti nebun, Athos, şi, ca dovadă, am să merg cu tine până la castel; până la poartă, se nţelege. Voi face o plimbare.

— Ba ai să intri împreună cu mine, prietene. Vreau să i spun maiestăţii sale...

— Nici să n aud! ripostă d'Artagnan cu o mândrie ade­vărată, străină de orice prefăcătorie. Dacă e ceva mai groaz­nic decât să cerşeşti singur este să cerşeşti prin alţii. Hai să mergem, prietene, plimbarea va fi minunată. În trecere, vreau să ţi arăt casa domnului Monck, care m a oprit la el: o casă frumoasă, pe cinstea mea! A fi general în Anglia înseamnă, ca venit, mai mult decât a fi mareşal în Franţa, ştii asta?

266

Athos se lăsă scos din casă, întristat de voioşia pe care căuta să şi o impună cu tot dinadinsul d'Artagnan.

Oraşul era plin de veselie; cei doi prieteni se loveau la tot pasul de entuziaşti care, în beţia lor, îi îndemnau să strige: "Trăiască bunul rege Carol!" D'Artagnan răspun­dea printr un mormăit, iar Athos printr un surâs. Ajunseră astfel până la casa lui Monck, prin faţa căreia trebuiau să treacă, precum am spus, pentru a se duce la palatul Saint James.

Athos şi d'Artagnan vorbiră foarte puţin pe drum, toc­mai din pricină că ar fi avut prea multe să şi spună, dacă ar fi vorbit. Athos se gândea că, vorbind, ar fi părut că şi manifestă bucuria, iar această bucurie ar putea să l ră­nească pe d'Artagnan. Acesta, la rândul lui, se temea ca, vorbind, să nu şi dea pe faţă o acreală ce l ar putea stingheri pe Athos. Era o ciudată întrecere în a tăcea a mulţumirii de sine şi a proastei dispoziţii. D'Artagnan cedă cel dintâi acelei mâncărimi pe care o simţea de obicei pe limbă.

— Îţi aminteşti, Athos – vorbi el – de bucata aceea din Amintirile lui d'Aubigné, unde acest credincios slujitor, gascon ca şi mine, sărac ca şi mine, şi era gata să spun viteaz ca şi mine, povesteşte despre zgârceniile lui Henric al IV lea? Tatăl meu îmi spunea totdeauna, ţiu minte şi acum, că domnul d'Aubigné era un mincinos. Dar, dacă stai şi te gândeşti, toţi: prinţii coborâtori din marele Henric nu sunt mai breji!

— Haida, haida, d'Artagnan – zise Athos – vrei să spui că regii Franţei sunt zgârciţi? Eşti nebun, dragă prietene.

— Ei, tu nu vrei să bagi niciodată în seamă cusururile altora, tu care eşti un om desăvârşit. În realitate, însă, Henric al IV lea era zgârcit, Ludovic al XIII lea, fiul său, la fel – şi noi doi ştim ceva în această privinţă, nu i aşa? Gaston ducea acest nărav până la exagerare, încât ajunsese să fie hulit de toţi cei care l înconjurau. Henriettei – biata femeie! – i a prins bine zgârcenia, ea care n a mâncat în fiecare zi şi nu s a încălzit în fiecare an, căci asta a fost o pildă pentru fiul ei, Carol al II lea, nepotul marelui Hen­ric al IV lea, zgârcit ca maică sa şi ca bunicul său. Ei, ia spune, am făcut bine genealogia zgârciţilor?

— D'Artagnan, prietene – strigă Athos – eşti prea aspru cu această rasă de vulturi care se numesc Burboni.

— Şi îl uitam pe cel mai cu moţ... pe celălalt nepot al lui Béarnais, Ludovic al XIV lea, fostul meu stăpân. Cred însă că şi acesta e un zgârcit, el care n a vrut să i împru­mute un milion fratelui său Carol! Bun, bag de seamă că te superi. Din fericire, iată ne lângă casa mea, sau mai bine zis lângă casa prietenului meu, domnul Monck.

— Scumpe d'Artagnan, nu mă superi de loc, dar mă întristezi; e dureros, într adevăr, să vezi un om cu însu­şirile tale alături de poziţia pe care serviciile lui ar fi trebuit să i o aducă; mi se pare că numele tău, dragă prietene, e tot atât de strălucit ca şi cele mai frumoase nume de război­nici şi de diplomaţi. Spune mi dacă cei care poartă nume ca Luynes, Bellegarde sau Bassompierre au meritat mai mult decât noi averea şi faima lor. Ai dreptate, de o mie de ori ai dreptate, prietene!

D'Artagnan oftă, apoi, luând o înaintea prietenului său, păşi sub gangul casei lui Monck, din inima cetăţii.

— Dă mi voie să mi las punga acasă – îi spuse lui Athos – căci dacă, la înghesuială, aceşti dibaci pungaşi ai Londrei, cărora le merge vestea chiar şi la Paris, mi ar şterpeli şi ultimii mei sărmani bănuţi, nu m aş mai putea reîntoarce în Franţa. Or, pe cât de mulţumit eram când am plecat din Franţa, pe atât de bucuros sunt acum să mă re­întorc acolo, întrucât toată pica mea de altădată împotriva Angliei m a cuprins iarăşi, ba chiar mai tare ca oricând.

Athos nu răspunse nimic.

— Aşadar, dragă prietene – îi spuse d'Artagnan – aşteaptă numai o secundă, şi apoi te urmez. Ştiu că te gră­beşti să ajungi mai repede la palat, spre a ţi primi răsplata; dar, crede mă, nici eu nu sunt mai puţin grăbit să mă bucur de bucuria ta, cu toate că de departe... Aşteaptă mă.

Şi d'Artagnan pătrunse în vestibul, când un om, pe jumătate valet, pe jumătate ostaş, care îndeplinea în lo­cuinţa lui Monck sarcina de portar şi de paznic, îl opri pe muşchetarul nostru, spunându i, în englezeşte:

— O clipă, milord d'Artagnan.

— Ei, drace! ripostă acesta. Ce, oare şi generalul mă alungă?... Nu mi mai rămâne decât să fiu izgonit şi de el!

Aceste vorbe, rostite în franceză, nu l impresionară cu nimic pe cel căruia îi erau adresate şi care nu vorbea decât o engleză amestecată cu scoţiană cea mai aspră. Dar Athos se zbârli, căci începea să vadă că d'Artagnan părea să aibă dreptate.

Englezul îi întinse o scrisoare lui d'Artagnan.

— From the general – zise el.

— Bine, asta e: alungarea mea – mormăi gasconul. S o mai citim, Athos?

— Sau tu te înşeli – zise Athos – sau eu  nu mai cu­nosc alţi oameni cinstiţi afară de tine şi de mine.

D'Artagnan înălţă din umeri şi desfăcu scrisoarea, în timp ce englezul, netulburat, apropia de el un mare sfeşnic, a cărui lumină îl ajuta să citească mai uşor.

— Ei bine, ce ai? întrebă Athos, văzând o schimbare adâncă pe faţa celui care citea.

— Poftim, citeşte şi tu – zise muşchetarul.

Athos luă hârtia şi citi:

Domnule d'Artagnan, regelui i a părut nespus de rău că nu ai fost la Saint Paul în suita sa. Maiestatea sa spune că i ai lipsit, aşa cum îmi lipseşti şi mie, scumpe căpitane. Nu e decât un mijloc ca să îndreptam totul. Maiestatea sa mă aşteaptă la nouă ceasuri la castelul Saint James; vrei să te afli acolo în acelaşi timp cu mine? Înalta bunăvoinţă a maiestăţii sale şi a rezervat această oră pentru audienţa pe care ţi o acordă!

Scrisoarea era semnată de Monck.

XXXIII

AUDIENŢA
— Ei bine? zise Athos cu o blândă expresie de mustrare, după ce d'Artagnan citi scrisoarea ce i fusese trimisă de Monck.

— Ei bine – răspunse d'Artagnan, îmbujorându se de plăcere, dar şi de niţică ruşine că se grăbise să i învinuiască pe rege şi pe Monck – e un semn de bunăvoinţă... care nu obligă la nimic, e adevărat... Însă, oricum, o bunăvoinţă.

— Mi ar fi fost greu să l cred pe prinţ un ingrat – fu de părere Athos.

— Fapt este că prezentul său e încă destul de aproape de trecutul lui – replică d'Artagnan. Dar, în sfârşit, până la acest caz, totul îmi dădea dreptate.

— Asta aşa este, dragi prietene, recunosc şi eu. Ah, dar iată că ţi s a înseninat din nou privirea. Nu ţi poţi închipui cât de mult mă bucură asta.

— Aşadar, precum vezi – reluă d'Artagnan – Carol al II lea îl primeşte pe domnul Monck la ceasurile nouă; pe mine mă va primi la ceasurile zece; e o mare audienţă, una din acelea pe care noi le numeam, la Luvru, aghiazmă la curte. Hai să ne apropiem şi noi de aghiazmatar. Haide, dragă prietene!

Athos nu i mai răspunse nimic şi amândoi se îndreptară, grăbind pasul, spre palatul Saint James, în faţa căruia se afla încă o mulţime de lume, ce se înghesuia ca să vadă la ferestre umbrele curtenilor şi sclipirile răsfrânte de chipul regal. Băteau opt ceasuri când cei doi prieteni luară loc în galeria plină de curteni şi de oameni care aveau ceva de cerut. Toţi de acolo îşi întorceau privirile spre veşmintele lor simple şi de croială străină, ca şi spre cele două capete atât de nobile şi atât de pline de demnitate şi de importanţă. La rândul lor, Athos şi d'Artagnan, după ce măsurară din două aruncături de ochi întreaga adunare, începură să vor­bească din nou amândoi.

Deodată, o mare zarvă se stârni la capătul galeriei: era generatul Monck, care tocmai intra, urmat de mai bine de douăzeci de ofiţeri, cerşindu i fiecare un zâmbet, întrucât, în ajun chiar, omul acesta era încă stăpânul Angliei, iar acum i se prevedea un viitor strălucit, ca restaurator al familiei Stuarţilor.

— Domnilor – le vorbi Monck, întorcând faţa către ei – de azi înainte, va rog să ţineţi seama că eu nu mai sunt nimic. Altădată am comandat cea mai bună armată a re­publicii; astăzi această armată e a regelui, în mâinile căruia am venit să depun, din ordinul său, puterea mea de ieri.

O adâncă surprindere se zugrăvi pe toate chipurile, şi cercul de adulatori şi de solicitatori care l înconjura pe Monck cu o clipă mai înainte se lărgea acum încetul cu încetul, până când se pierdu în marile unduiri ale mulţimii. Monck avea să facă anticameră ca toată lumea. D'Artagnan nu se putu împiedica de a face această remarcă faţă de contele de La Fère, care îşi încruntă sprâncenele. Pe neaştep­tate, uşa de la cabinetul lui Carol se deschise şi tânărul rege apăru în cadrul ei, precedat de doi ofiţeri ai casei regale.

— Bună seara, domnilor – grăi el. Generalul Monck e aici?

— Iată mă, sire – răspunse bătrânul general.

Carol se îndreptă cu paşi repezi spre el şi i strânse mâinile cu multă prietenie.

— Generale – rosti cu glas tare regele – ţi am semnat brevetul: eşti duce de Albemarle, şi dorinţa mea este ca nimeni să nu te întreacă în putere şi bogăţie în acest regat, unde, în afară de nobilul Montrose, nimeni nu ţi poate sta alături în ce priveşte loialitatea, curajul şi dibăcia. Domnilor, ducele este comandantul general al armatelor noastre de pe uscat şi de pe mare; omagiaţi l, vă rog, în această calitate.

În vreme ce toţi se înghesuiau spre general, care primea aceste omagii fără să renunţe o singură clipă la atitudinea lui obişnuită de nepăsare, d'Artagnan îi şopti lui Athos:

— Când te gândeşti că acest ducat, acest comandament al armatelor de pe uscat şi de pe mare, într un cuvânt, toate aceste măriri au stat închise într o ladă lungă de şase pi­cioare şi largă de trei!

— Prietene – replică Athos – măriri mult mai impu­nătoare încă pot sta în lăzi şi mai mici decât aceea; şi rămân închise acolo pentru totdeauna!...

Deodată, Monck îi zări pe cei doi gentilomi, care stă­teau mai la o parte, aşteptând să se potolească vânzoleala. Îşi făcu loc prin mulţime şi se îndreptă spre ei, în aşa fel că i surprinse tocmai la mijlocul reflecţiilor lor filozofice.

— Vorbeaţi despre mine, desigur – zise el zâmbitor.

— Milord – răspunse Athos – vorbeam şi despre Dumnezeu.

Monck stătu o clipă pe gânduri, apoi dădu replica pe un ton voios:

— Domnilor, să vorbim puţin şi despre rege, dacă vă face plăcere; căci aveţi, după câte ştiu, audienţă la maiesta­tea sa.

— La ceasul nouă – zise Athos.

— La zece – adăugă d'Artagnan.

— Să intrăm chiar acum în cabinet – îi îndemnă Monck, făcându le semn să o ia înaintea lui, ceea ce şi unul şi celălalt se codeau să facă.

Regele, în timpul acestei convorbiri în franţuzeşte, se întorsese în mijlocul galeriei.

— O, francezii mei! rosti el cu tonul plin de voioşie pe care, în ciuda atâtor amărăciuni şi încercări, nu şi l pier­duse încă. Francezii, mângâierea mea!

Athos şi d'Artagnan se înclinară.

— Duce, condu pe aceşti domni în sala mea de studii. Sunt al dumneavoastră, domnii mei – adăugă el în fran­ţuzeşte.

Şi căută să isprăvească cât mai în grabă cu cei de la curte, pentru a se întoarce la francezii săi, cum singur îi numea.

— Domnule d'Artagnan – rosti regele intrând în cabi­netul său – sunt mulţumit că te revăd.

— Sire, bucuria mea nu are margini salutând pe maiesta­tea voastră în palatul de la Saint James.

— Domnule, ai avut bunăvoinţa să mi faci un mare serviciu şi îţi datorez recunoştinţă. Dacă nu m aş teme că încalc drepturile comandantului nostru general, ţi aş oferi un post vrednic de domnia ta, aproape de persoana noastră.

— Sire – răspunse d'Artagnan – am părăsit serviciul regelui Franţei făcându i prinţului meu făgăduiala de a nu mai sluji nici un rege.

— Vai – exclamă Carol – asta mă mâhneşte peste măsură; aş fi vrut să fac mult pentru domnia ta, căci îmi placi.

— Sire...

— Să vedem – zise Carol cu un surâs – nu te aş putea îndupleca să treci peste cuvântul dumitale? Duce, ajută mă, te rog. Dacă ţi s ar oferi, vreau să spun dacă eu ţi aş oferi comandamentul general al muşchetarilor mei?

D'Artagnan se înclină mai adânc decât o făcuse prima oară.

— Aş avea întristarea să nu pot primi ceea ce maiestatea voastră îmi oferă cu atâta dărnicie – răspunse el. Un gen­tilom n are altceva decât cuvântul său, şi acest cuvânt, am avut cinstea de a o spune maiestăţii voastre, e dat regelui Franţei.

— Atunci să nu mai vorbim despre asta – zise regele, întorcându se către Athos.

Şi îl lăsă pe d'Artagnan pradă celei mai vii şi amare dezamăgiri.

"Ah, bine am zis eu – gândea în sinea lui muşchetarul – vorbe! Aghiazmă la curte! Regii au minunata însuşire de a no oferi totdeauna ceea ce ştiu că noi nu vom putea primi, arătându se astfel generoşi, fără să rişte nimic. Neghiob!... De trei ori neghiob am fost, punându mi pentru o clipă nădejdea în el!"