Vicontele de Bragelonne 1

Monck îşi pierdu cu desăvârşire firea la gândul ca ar putea fi vreodată înfăţişat în lada sa. Ridicolul, aşa cum atât de bine prevăzuse d'Artagnan, avu asupra lui o înrâurire pe care nici sorţii războiului, nici setea de mărire, nici teama de moarte nu putuseră să o aibă.

"Bun – îşi zise gasconul – i e frică; sunt salvat."

— Oh, cât despre rege – rosti Monck – să n ai nici o grijă, domnule d'Artagnan; regele nu va glumi cu Monck, ţi o jur!

Strălucirea ochilor săi fu prinsă din zbor de către d'Ar­tagnan. Monck se îmblânzise mai repede decât se aşteptase muşchetarul.

— Regele – adaugă el – e o fire prea nobilă, regele are o inimă prea mare pentru a voi răul aceluia care îi face bine.

— O, fără îndoială! strigă d'Artagnan. Sunt întru totul de părerea dumneavoastră în ceea ce priveşte inima regelui, dar nu şi capul său; e bun, dar e cam uşuratic.

— Regele nu va fi uşuratic cu Monck, fii fără grijă!

— Aşadar, nici dumneavoastră n aveţi nici o grijă, milord?

— În această privinţă, cel puţin, nu, nici una.

— Oh, vă înţeleg, sunteţi liniştit în privinţa regelui.

— Asta ţi am şi spus.

— Dar nu sunteţi tot atât de liniştit în privinţa mea?

— Credeam a ţi fi spus că am încredere în loialitatea şi în discreţia dumitale.

— Fireşte, fireşte; dar mai gândiţi vă şi la altceva...

— La ce să mă gândesc?

— La faptul că eu nu sunt singur, că am tovarăşi; şi ce tovarăşi!

— Oh, da, îi cunosc.

— Din nefericire, milord, şi ei vă cunosc pe dumnea­voastră.

— Ei şi?

— Ei sunt acolo, la Boulogne, şi mă aşteaptă.

— Şi te temi de ceva?...

— Da, mă tem că în lipsa mea... La dracu! Dacă aş fi alături de ei, aş răspunde de tăcerea lor.

— Aveam dreptate să ţi spun că primejdia, dacă e vorba de vreo primejdie, nu va veni din partea maiestăţii sale, oricât de înclinată ar fi ea către glume, ci din partea tovară­şilor dumitale, cum singur ai spus... Să fii batjocorit de un rege, mai merge, dar de nişte soldăţoi bădărani... Goddam!

— Da, vă înţeleg, aşa ceva e de nesuportat; tocmai de aceea am venit să vă spun, milord: nu credeţi că ar fi mai bine să plec în Franţa cât mai repede cu putinţă?

— Desigur, dacă socoţi că prezenţa dumitale...

— Se impune în faţa acestor ticăloşi? O, de asta vă asigur, milord!

— Dar prezenţa dumitale nu va împiedica răspândirea zvonului, în cazul când s a şi dat în vileag ceva.

— O, nu s a dat nimic în vileag, milord, vă garantez! Oricum, fiţi încredinţat că sunt hotărât pentru un lucru.

— Care?

— Să i zdrobesc capul primului care va fi scos o vorbă şi primului care va fi auzit o. După aceea, mă voi întoarce în Anglia pentru a căuta un adăpost şi poate o slujbă pe lângă înălţimea voastră.

— Oh, întoarce te, întoarce te!

— Din nefericire, milord, nu vă cunosc decât pe dum­neavoastră aici şi mă tem că nu vă voi mai găsi, sau că mă veţi da uitării în înaltele sfere în care vă aflaţi.

— Ascultă, domnule d'Artagnan – răspunse Monck – dumneata eşti un gentilom încântător, plin de spirit şi de curaj; ţi se cuvin toate fericirile de pe lume; vino cu mine în Scoţia şi, ţi o jur, îţi voi crea în viceregatul meu o soartă pe care oricine o va pizmui.

— Oh, milord, aşa ceva e cu neputinţă în ceasul de faţă! În timpul ce urmează, am de îndeplinit o datorie sfântă: aceea de a veghea asupra gloriei domniei voastre; trebuie să împiedic ca vreun răuvoitor să nu întunece în ochii con­temporanilor – şi, cine ştie? în ai posterităţii chiar – stră­lucirea numelui vostru.

— Ai posterităţii, domnule d'Artagnan?

— Eh, de bună seamă! Este nevoie ca, în faţa posteri­tăţii, toate amănuntele întâmplării aceleia să rămână un mister; căci, presupuneţi, vă rog, că acea nenorocită poveste cu lada de brad se va răspândi în lume; ei bine, atunci se va spune nu că l aţi restabilit pe rege din loialitate, în virtutea liberului vostru arbitru, ci că aţi făcut o în urma unui compromis încheiat între amândoi la Scheveningen. Zadarnic aş mai încerca să arăt cum s au petrecut lucrurile, eu care o ştiu prea bine, nimeni nu mă va crede; toţi vor crede că am primit şi eu partea mea din friptură şi că mă îndop cu ea.

Monck îşi încreţi sprâncenele.

— Glorie, onoare, cinste – murmură el – nu sunteţi decât nişte vorbe goale!

— Ceaţă – adăugă d'Artagnan – ceaţă prin care nimeni nu vede niciodată limpede.

— Ei bine, atunci du te în Franţa, scumpul meu domn – zise Monck. Du te şi, pentru ca Anglia să ţi se pară mai primitoare şi mai plăcută, primeşte o amintire din partea mea.

"Ce o mai fi şi asta?" se întrebă d'Artagnan.

— Am pe malul râului Clyde – continuă Monck – o căsuţă ascunsă între copaci, un mic castel, cum se spune pe aici. Pe lângă această căsuţă se mai află şi o sută de pogoane de pământ; primeşte le.

— O, milord...

— Te vei simţi acolo ca la dumneata, şi acesta îţi va fi adăpostul de care îmi vorbeai adineauri.

— Vă voi fi prea îndatorat, milord! Drept să vă spun, mi e ruşine.

— Nu, domnule – zise Monck cu un surâs uşor – nu, eu voi fi cel care îţi rămâne îndatorat. Şi, strângând mâna muşchetarului, adaugă: Voi pune să se încheie actul de donaţie.

Apoi ieşi.

D'Artagnan îl privi cum se îndepărtează şi rămase gânditor, ba chiar foarte tulburat.

— În sfârşit – murmură el – iată, orice s ar zice, un om cumsecade. E trist să ţi dai seama că numai din teamă faţă de mine, iar nu din dragoste, a făcut ceea ce a făcut, dar nu i nimic, o să i vină lui şi dragostea. Pe urmă, după o clipă de meditare mai adâncă, adăugă: Hm! La ce bun? Nu i decât un englez!

Şi ieşi, la rândul lui, puţin buimăcit după aceasta luptă încordată cu generalul.

— Aşadar – îşi zise mai departe – iată mă proprietar... Dar cum dracu să împart castelul acela cu Planchet? Poate doar să i dau lui pământul şi eu să păstrez castelul, ori să ia el castelul, în timp ce eu... Haidade! Domnul Monck nu va îngădui în ruptul capului ca eu să împart cu un băcan o casă în care a locuit el! E prea mândru ca să admită asta! Dar, la urma urmei, pentru ce atâta vorbă? Că doar nu da­torită banilor asociaţiei m am ales cu acest castel, ci numai deşteptăciunii mele; ca atare, e numai al meu. Şi acum, să mă întâlnesc cu Athos.

Şi porni spre locuinţa contelui de La Fère.

XXXVII

CUM D'ARTAGNAN RÂNDUI PASIVUL ASOCIAŢIEI

ÎNAINTE DE A I STABILI ACTIVUL

— Hotărât lucru – îşi zise d'Artagnan – sunt în zodie bună. Steaua care luceşte o dată în viaţa oricărui om, care a luat pentru Iov şi pentru Iros, cel mai nenorocit dintre iudei şi cel mai sărac dintre greci, luceşte în sfârşit şi pentru mine. Nu voi mai face prostii, voi căuta să trag foloase; e şi vremea ca să mi vie mintea la cap!

Mâncă în seara aceea, foarte bine dispus, cu prietenul său Athos, fără a i vorbi nimic de donaţia aşteptată, dar, în timp ce se ospătau, nu se putu împiedica să l întrebe totuşi pe amicul său câte ceva în legătură cu însămânţatul, cu plantările, cu producţia în genere. Athos răspundea cu bunăvoinţă, aşa cum făcea el întotdeauna. Se gândea că d'Artagnan voia pesemne să devină proprietar de pământ; numai ca, în câteva rânduri, se pomeni regretând voioşia atât de mare şi glumele atât de hazlii ale veselului său tovarăş de odinioară. Într adevăr, d'Artagnan, trăgând farfuria mai aproape, începuse să scrie în grăsimea sleita de pe fundul ei tot felul de cifre şi să facă nişte socoteli de a dreptul im­presionante.

Ordinul, sau mai bine zis îngăduinţa de îmbarcare li se aduse chiar în aceeaşi seară. În timp ce contele primea hârtia cu pricina, un alt trimis îi înmâna lui d'Artagnan un mic sul de pergamente acoperite cu toate peceţile prin care se consfin­ţeşte în Anglia o proprietate de pământ. Athos îl surprinse răsfoind pe furiş aceste diferite acte ce statorniceau faptul împroprietăririi. Prudentul Monck, alţii ar fi spus generosul Monck, schimbase însă donaţia într o vânzare şi recunoştea ca ar fi primit suma de cincisprezece mii de lire drept preţ al cumpărării.

Cel ce adusese hârtiile plecase. D'Artagnan continua să le citească îndeaproape, în timp ce Athos îl privea zâmbind. D'Artagnan zări peste umăr unul din zâmbetele acelea şi vârî numaidecât sulul de acte în tubuleţul lor.

— Iartă mă – îngână Athos.

— Oh, dar n ai fost de loc indiscret, dragul meu – răspunse locotenentul – voiam să...

— Nu, nu mi spune nimic, te rog; ordinele sunt chestiuni atât de sfinte, încât cel care le a primit nu trebuie să spună o vorbă nici măcar fratelui, nici măcar părintelui său. Ast­fel, eu care îţi vorbesc şi care te iubesc mai mult decât pe un frate sau pe un părinte, mai mult decât orice pe lume...

— În afară de Raoul al tău!

— Pe Raoul îl voi iubi şi mai mult atunci când va fi un bărbat adevărat şi când îl voi vedea că se afirmă în deplină­tatea caracterului şi a faptelor sale... aşa cum te am văzut pe tine, prietene.

— Spuneai, mi se pare, că ai şi tu un ordin, şi că nu mi l vei dezvălui şi mie, aşa e?

— Da, dragă d'Artagnan.

Gasconul scoase un oftat.

— Era o vreme – zise el – când un asemenea ordin l ai fi aruncat, desfăcut, pe masă şi mi ai fi spus: "D'Artagnan, citeşte mâzgălitura asta, ca s auzim şi noi, eu, Porthos şi Aramis".

— Ai dreptate... Oh, pe atunci eram plini de tinereţe, de încredere, eram la vârsta generoasă când sângele porun­ceşte, sub năvala fierbinte a pasiunii!

— Ei bine, Athos, vrei să ţi spun vin lucru?

— Spune, prietene.

— Vremea aceea minunată, vârsta aceea generoasă, acea clocotire a sângelui fierbinte sunt foarte frumoase, nu încape îndoială, însă eu nu le regret câtuşi de puţin. E întocmai ca timpul petrecut la şcoală... Am întâlnit adesea câte un prost care mi se lăuda cu zilele acelea de pedepse, de vergi la palmă, de coji de nuci sub genunchi şi altele... E ciudat, dar mie nu mi au plăcut astea niciodată; şi oricât de harnic şi de cumpătat aş fi fost (iar tu ştii, Athos, dacă am fost), oricât de simplu aş fi părut în veşmintele mele, totuşi nu m am putut stăpâni să nu prefer broderiile lui Porthos în locul tunicii mele flenduroase, care lăsa vântul să pătrundă prin ea iarna, şi soarele vara. Vezi dar, prietene, voi fi tot­deauna împotriva celui care spune că preferă răul în locul binelui. Or, în timpurile care s au dus, totul a fost rău pen­tru mine, atunci când fiecare lună venea cu o gaură în plus în pielea mea şi în tunica mea, şi cu un scud mai puţin în biata mea pungă; din acele nemernice timpuri de clătinări şi bâjbâiri nu regret nimic, absolut nimic, nimic, nimic, decât prietenia noastră; căci am în piept o inimă; şi, minune! această inimă n a fost uscată de vântul mizeriei care bătea prin găurile mantalei mele, sau străpunsă de spadele de tot felul care pătrundeau prin găurile sărmanei mele piei.

— Să nu regreţi prietenia noastră – zise Athos – ea nu va muri decât o dată cu noi. Prietenia e alcătuită mai ales din amintiri şi obişnuinţe, şi dacă adineauri ai făcut o mică satiră la adresa prieteniei mele, fiindcă aş şovăi să ţi vorbesc despre misiunea mea în Franţa...

— Eu?... O, ceruri sfinte! Dacă ai şti, scump şi bun prieten, cât de puţin mă interesează de la o vreme încoace toate misiunile din lume!

Şi, spunând acestea, strânse în mână sulul de pergamente aflat în buzunarul său.

Athos se ridică de la masă şi chemă gazda să i plătească bucatele servite.

— De când sunt prietenul tău – zise d'Artagnan – eu n am plătit niciodată o masă. Porthos adesea, Aramis câteodată, iar tu aproape totdeauna erai cel care scotea punga de câte ori ne apropiam de sfârşitul ospăţului. Acum sunt bogat şi vreau să încerc şi eu să văd dacă e cu adevărat un eroism să plăteşti o masă.

— Încearcă – zise Athos, băgându şi punga la loc în buzunar.

Cei doi prieteni porniră apoi către port, nu fără ca d'Artagnan să se uite mereu înapoi, spre a vedea dacă pre­ţioşii lui scuzi nu iau calea ntoarsă. Noaptea îşi întinsese vălul ei negru peste apele galbene ale Tamisei; se auzeau scrâşnetele scripeţilor şi bufniturile butoaielor ce prevesteau fâşâitul produs de întinderea pânzelor, fâşâit ce de atâtea ori făcuse să bată inimile muşchetarilor, atunci când amenin­ţarea mării era cea mai mică dintre toate cele pe care mer­geau să le înfrunte. De data asta însă aveau să se îmbarce pe o corabie mare, care i aştepta la Gravesend, iar Carol al II lea, totdeauna plin de atenţii când era vorba de lucruri mărunte, pregătise unul din iahturile sale, cu doisprezece oameni din garda lui scoţiană, spre a face onorul ambasa­dorului pe care l trimitea în Franţa. La miezul nopţii, iahtul lăsă călătorii pe puntea corăbiei, şi la ceasurile opt de dimi­neaţă, ambasadorul şi prietenul său puneau din nou piciorul pe pământ, în portul de la Boulogne.

În timp ce contele şi Grimaud se îngrijeau de cai pentru a porni de a dreptul la Paris, d'Artagnan dădu o fugă până la hanul unde, conform ordinelor sale, trebuia să l aştepte mica lui trupă. Domnişorii ăştia se ospătau din belşug cu stridii, cu peşte şi cu rachiu aromat când d'Artagnan se ivi în prag. Erau bine afumaţi cu toţii, dar nici unul nu întrecuse încă măsura. Un ura! puternic de bucurie îl întâmpină pe căpitan la intrarea în han.

— Iată mă – zise d'Artagnan. Campania s a terminat şi am venit să dau fiecăruia adausul de soldă pe care l am făgăduit.

Din ochii tuturor ţâşniră scântei.

— Fac rămăşag că n a mai rămas nici o sută de livre în chimirul celui mai bogat dintre voi.

— Asta cam aşa e! răspunseră toţi în cor.

— Domnilor – le spuse atunci d'Artagnan – iată cel din urmă consemn. Tratatul de negoţ a fost încheiat, da­torită dibăciei noastre de a fi pus mâna pe cel mai iscusit financiar al Angliei; căci, acum pot să vă mărturisesc, omul pe care a trebuit să l răpim era vistiernicul generalului Monck.

Acest cuvânt – "vistiernic" – produse oarecare freamăt în rândul armatei sale. D'Artagnan observă că numai ochii lui Menneville nu dovedeau o încredere deplină.

— Pe acest vistiernic – urmă d'Artagnan – l am adus într o ţară neutră, în Olanda; acolo l am pus să semneze tratatul, apoi l am dus eu însumi înapoi la Newcastle şi, fiindcă a fost mulţumit de felul cum ne am purtat cu el, fiindcă lada de brad a fost mutată de ici colo fără zdrun­cinături şi a fost căptuşită bine, ca să fie moale, i am cerut o răsplată pentru voi. Iat o!

Şi aruncă un săculeţ destul de respectabil pe masă. Toţi întinseră deodată mâinile.

— O clipă, mieluşeilor – vorbi d'Artagnan. Dacă aici e o bogăţie, este totodată şi o poruncă.

— Ho ho! murmură gloata.

— Ne aflăm, prieteni, la o răspântie, unde se cere să avem, înainte de toate, cap; ca să v o spun pe şleau: ne aflăm între spânzurătoare şi Bastilia.

— Ho ho! repetă corul.

— E lesne de înţeles. A trebuit să i lămuresc generalu­lui Monck de ce şi cum a dispărut vistiernicul său; pentru asta a fost nevoie să aştept restaurarea, în care aproape nimeni nu mai credea, a regelui Carol, unul din prietenii mei...

Aci, adunarea încrucişă o privire de adâncă mulţumire cu privirea deosebit de mândră a lui d'Artagnan.

— Regele odată restaurat, i l am înapoiat lui Monck pe omul său de afaceri, cam boţit, e drept, dar, în sfârşit, i l am dus înapoi viu şi nevătămat! Atunci, generalul Monck, iertându mă, căci m a iertat, nu s a putut împiedica să mi spună aceste vorbe, pe care vă cer şi vouă acum să vi le întipăriţi bine, aici, între ochi, sub bolta ţestei: "Dom­nule, gluma e bună, dar mie, fireşte, nu mi plac glumele. Dacă vreodată va fi să se scape vreo vorbă despre ceea ce ai făcut (auzi, domnule Menneville?), fie de pe buzele dumitale, fie de pe ale tovarăşilor dumitale, află că am în regatul meu din Scoţia şi Irlanda şapte sute patruzeci şi una de spânzurători de lemn de stejar, prinse în cârlige de fier şi cu funiile unse proaspăt în fiecare săptămână. Îi voi face cadou câte una din aceste spânzurători fiecăruia dintre voi şi, bagă bine în cap, domnule d'Artagnan, a adăugat el (bagă bine în cap şi dumneata, domnule Menneville!), îmi vor mai rămâne şapte sute treizeci pentru plăcerile mele mai mărunte. În plus de asta..." '

— O, o! făcură simbriaşii. Mai e şi un "plus"?

— Un nenorocit de plus: "Domnule d'Artagnan, îi tri­mit regelui Franţei tratatul încheiat, cu rugămintea de a i închide până una alta în Bastilia, apoi de a mi i expedia încoace pe toţi aceia care au luat parte la răpire; şi asta e o rugăminte pe care regele mi o va îndeplini, fără doar şi poate".

Un murmur de groază porni de la toate colţurile mesei.

— Da, da – făcu d'Artagnan – numai că acest vrednic domn Monck a uitat un lucru, anume că nu ştie cum îl cheamă pe nici unul dintre voi; eu singur vă ştiu numele, dar nu eu – cred că nu vă îndoiţi de asta! – voi fi acela care să vă trădeze. La urma urmei, de ce aş face o? Cât despre voi, presupun că nu veţi fi atât de neghiobi încât să vă pârâţi unul pe altul, căci atunci regele, ca să scape de grija de a vă hrăni şi adăposti, vă va trimite val vârtej în Scoţia, unde sunt cele şapte sute patruzeci şi una de spânzurători. Asta este, domnilor! Şi acum nu mai am de adăugat nici un singur cuvânt la cele pe care am avut cinstea de a vi le spune. Sunt pe deplin încredinţat că m aţi înţeles bine, nu i aşa, domnule Menneville?

— Bine de tot – mormăi acesta.

— Şi acum, scuzii! rosti d'Artagnan. Închideţi toate uşile.

Zise şi desfăcu săculeţul de pe masă, din care se rosto­goliră îndată mai mulţi scuzi de aur nou nouţi. Toţi se aplecară repede să i culeagă de pe jos.

— Mai încet! strigă d'Artagnan. Nimeni să nu se mişte, o să i adun eu singur.

Şi i adună într adevăr, apoi dădu fiecăruia câte cincizeci de scuzi strălucitori, primind de la ei tot atâtea binecuvântări câte piese împărţise.

— Acum – le spuse el – dacă ar fi cu putinţă să vă mai astâmpăraţi şi voi, dacă v aţi hotărî şi voi să deveniţi nişte burghezi cinstiţi şi cumsecade...

— Asta e cam greu – bolborosi unul dintre ei.

— Şi pentru ce să devenim, căpitane? întrebă altul.

— Fiindcă v aş mai putea regăsi cândva şi, cine ştie? v aş mai fi miluit din vreme în vreme cu câte o astfel de pomană...

Făcu apoi un semn către Menneville, care asculta totul cu multă atenţie.

— Menneville – îi spuse el – vino cu mine. Adio, flăcăi! Nu vă mai amintesc că trebuie să vă ţineţi gura!

Menneville ieşi după el, în timp ce strigătele de rămas bun ale celorlalţi se amestecau cu dulcele zornăit al aurului ce aluneca în buzunarele lor.

— Menneville – vorbi d'Artagnan când ajunseră în stradă – tu nu eşti prost, dar ia seama să nu devii! Nu mi pari a fi omul care se sperie de spânzurătorile lui Monck şi nici de Bastilia maiestăţii sale regele Ludovic al XIV lea, dar îmi faci cinstea de a părea că te temi de mine. Ei bine, ascultă: la cea mai mică vorbă pe care o vei slobozi, te voi ucide ca pe un pui de găină. Pentru asta am în buzunar iertarea de păcat primită de la Sfântul nostru părinte, papa.

— Vă încredinţez că nu ştiu absolut nimic, scumpe domnule d'Artagnan, şi că toate cele spuse de dumnea­voastră sunt pentru mine literă de evanghelic.

— Ştiam că eşti un băiat deştept – zise muşchetarul – te am cântărit de acum douăzeci şi cinci de ani. Aceşti cincizeci de scuzi de aur, pe care ţi i dau pe deasupra, do­vedesc cât de mult te preţuiesc. Ţine!

— Mulţumesc, domnule d'Artagnan – bâigui Men­neville.

— Cu suma asta poţi să devii un om foarte cinstit – adăugă d'Artagnan cu tonul cel mai serios. Ar fi ruşinos ca o minte ca a ta şi un nume pe care nu mai îndrăzneşti să l porţi să fie terfelite pentru totdeauna sub rugina unei vieţi mârşave. Cată să fii om de treabă, Menneville, şi trăieşte un an de zile cu aceşti o sută de scuzi de aur, care sunt o răsplată frumoasă, crede mă: de două ori solda unui înalt ofiţer. Peste un an, vino la mine şi, la dracu! voi face ceva din tine.

Menneville jură, aşa cum făcuseră şi ceilalţi, că va fi mut ca mormântul. Şi totuşi, trebuie că cineva a vorbit, dar cum este neîndoios că aceasta n a făcut o vreunul din cei nouă tovarăşi, după cum este atât de sigur că n a făcut o nici Menneville, rămâne de presupus că cel care a vorbit este d'Artagnan însuşi, deoarece, în calitatea lui de gascon, el avea limba mult mai aproape de buze. Căci, în sfârşit, dacă n ar fi el, care altul ar putea să fie? Şi cum s ar explica atunci că taina lăzii de brad, prevăzută cu o mică deschizătură la un capăt, a putut să ajungă la cu­noştinţa noastră, şi încă într un chip atât de amănunţit, încât, după cum s a văzut, am putut povesti aici toată întâmplarea, până în cele mai mici ascunzişuri? Ascunzişuri care, de altminteri, aruncă o lumină pe cât de nouă, pe atât de neaşteptată asupra acestei părţi din istoria Angliei, lă­sată până astăzi în umbră de către toţi istoricii, aceşti iluştri confraţi ai noştri.

XXXVIII

UNDE SE VEDE CĂ BĂCANUL FRANCEZ

A IEŞIT CU OBRAZUL CURAT

ÎNCĂ DIN VEACUL AL XVII LEA
Odată socotelile încheiate şi toate sfaturile date, d'Arta­gnan nu se mai gândi decât să se vadă la Paris cât mai repede cu putinţă. Athos, la rândul său, era dornic să se întoarcă la casa lui şi să se odihnească puţin. Oricât de întregi ar rămâne sufletul şi trupul după oboselile călătoriei, omul pornit la drum simte cu plăcere, la capătul zilei, chiar atunci când ziua a fost frumoasă, că noaptea îi va aduce dulceaţa somnului. De aceea, călărind alături, de la Boulogne la Paris, cei doi prieteni, fiecare adâncit în lumea gândurilor lui, nu vorbiră despre lucruri atât de însemnate încât să merite osteneala de a le mai povesti cititorului: şi unul şi altul, furaţi de visurile proprii şi făurind planuri de viitor deosebite între ele, căutau mai ales să scurteze drumul, grăbind paşii cailor. În seara celei de a patra zile de la plecarea lor din Boulogne, Athos şi d'Artagnan ajunseră la barierele Parisului.

— Încotro o apuci acum, scumpe prietene? întrebă Athos. Eu mă duc de a dreptul la hanul unde trag de obicei.

— Iar eu de a dreptul la asociatul meu.

— La Planchet?

— Ei, Doamne, da: la "Drugul de Aur".

— Am rămas înţeleşi că ne vom mai revedea, nu i aşa?

— Dacă mai rămâi la Paris, da; căci eu voi rămâne aici.

— Nu. După ce l voi îmbrăţişa pe Raoul, căruia i am dat întâlnire la mine, la han, voi pleca fără întârziere spre La Fère.

— Ei bine, adio, atunci, scump şi desăvârşit prieten!

— La revedere, mai degrabă, căci la urma urmelor nu ştiu de ce n ai veni să locuieşti cu mine la Blois. Iată te liber acum, iată te bogat; îţi vei cumpăra, dacă vrei, o mică proprietate în apropiere de Cheverny sau pe lângă Bracieux. Într o parte, vei avea cele mai frumoase păduri din lume, care se întind până la acelea din Chambord; în cealaltă, bălţi ce ţi încântă ochiul. Tu care iubeşti vânătoarea şi care, vrând nevrând, eşti poet, ai să găseşti acolo, scumpe prieten, fazani, cârstei şi lişiţe, fără să mai vorbim de mi­nunatele apusuri de soare şi de plimbările cu barca ce i ar face să viseze chiar pe Nemrod şi pe Apolo însuşi. Până la cumpărare, ai putea să stai la mine în La Fère, şi acolo ne vom duce să prindem ţarce în viţa de vie, aşa cum făcea regele Ludovic al XIII lea. E o ocupaţie plăcută pentru nişte bătrânei ca noi.

D'Artagnan strânse cu multă căldură mâinile lui Athos.

— Scumpul meu conte – zise el – nu ţi spun încă nici da, nici nu. Lasă mă să mi petrec la Paris timpul ce mi este de trebuinţă ca să pun în rânduială toate treburile mele de aici şi să mă obişnuiesc pe încetul cu greul şi strălucitorul gând ce mi apasă creierul şi aproape că mă covârşeşte. Sunt bogat, bine zici, dar de aici şi până la a mă deprinde cu bogăţia, mă cunosc îndeajuns, e o cale lungă şi voi fi un animal nesuferit. Or, n am ajuns încă atât de nătâng, încât să nu mai ştiu ce vorbesc în faţa unui prieten ca tine, Athos. Haina e frumoasă, haina e brodată cu aur, dar a nouă şi mă strânge la subţiori.

Athos zâmbi.

— Fie – murmură el. Dar în legătură cu această haină, Vrei să ţi dau un sfat, dragă d'Artagnan?