Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə21/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   43

— Mii de trăsnete! strigă d'Artagnan. Dar ăsta e glasul lui Athos! Ah, nemernicilor!

Şi spada îi scăpără ca fulgerul, trăgând o din teacă. Monck îl opri, oprindu se şi el; apoi strigă cu glas răsunător:

— Hei, ce se petrece aici? Digby, ce înseamnă focul ăsta? Pentru ce atâta tărăboi aici?

— Generalul! strigă Digby, lăsând să i cadă spada din mână.

— Generalul! repetară soldaţii.

— Ei bine, ce i de mirare în asta? zise Monck cu o voce potolită. Apoi, după ce se făcu linişte, întrebă: Spu­neţi mi, cine a pus foc casei?

Soldaţii lăsară capetele în jos.

— Cum! Eu întreb şi nimeni nu mi răspunde? strigă Monck. Cum! Eu vă iau din scurt şi nimeni nu sare să stingă focul ăsta, care continuă să ardă?

Ca la un semn, cei douăzeci de oameni se repeziră după găleţi, ulcioare, butoaie şi stinseră, în sfârşit, pârjolul cu aceeaşi pornire cu care, doar cu o clipă mai înainte, îl înteţeau. Dar, mişcându se mai repede decât toţi ceilalţi, d'Artagnan, în fruntea tuturor, sprijini o scară de perete şi strigă:

— Athos, sunt eu, eu, d'Artagnan! Nu mă ucide, scumpe prieten!

Câteva minute după aceea, muşchetarul îl strângea pe conte în braţele sale.

În acest timp, Grimaud, păstrându şi sângele rece dintot­deauna, dădu la o parte întăriturile de la parter şi, după ce deschise uşa, se opri liniştit în prag, cu braţele încru­cişate. Doar la auzul vocii lui d'Artagnan scosese un strigăt de surprindere.

Focul odată stins, soldaţii se înfăţişară ruşinaţi la general, cu Digby în frunte.

— Generale – vorbi acesta – iertaţi ne. Tot ceea ce am făcut este numai din dragoste pentru înălţimea voastră, căci vă credeam pierdut.

— Sunteţi nebuni, domnilor. Pierdut! Oare un om ca mine poate să se piardă? Au nu mi este îngăduit şi mie să lipsesc din când în când, fără să dau de veste? Nu cumva mă luaţi drept un burghez din City? Şi trebuie ca un gentilom, prietenul meu, oaspetele meu, să fie înconjurat, hăituit, ameninţat cu moartea, fiindcă a căzut o bănuială asupra lui? Dar ce înseamnă vorba asta, bănuială? Să mă bată Dumnezeu dacă nu voi pune să fie împuşcaţi toţi cei pe care acest brav gentilom i a mai lăsat în viaţă aici.

— Generale – rosti cu umilinţă Digby – erau douăzeci şi opt şi iată că opt zac la pământ.

— Îl autorizez pe domnul conte de La Fère să i trimită şi pe ceilalţi douăzeci alături de aceştia opt – zise Monck.

Şi i întinse mâna lui Athos.

— Toată lumea în tabără! ordonă apoi Monck. Domnule Digby, vei sta o lună la închisoare.

— Generale...

— Asta te va învăţa, domnule, să nu mai faci altă dată nimic, fără ordinele melc.

— Primisem ordinul locotenentului, generale.

— Locotenentul n a fost însărcinat să vă dea un ase­menea ordin, iar dacă el v a poruncit într adevăr să daţi foc acestui gentilom, atunci va sta la închisoare în locul dumitale.

— Nu ne a poruncit asta, generale; ne a poruncit să l aducem în tabără; dar domnul conte n a vrut să ne urmeze.

— N am vrut să intre nimeni în casa mea, ca s o jefuiască – spuse Athos, aruncându i lui Monck o privire cu subînţeles.

— Şi aţi făcut foarte bine. În tabără, v am spus!

Soldaţii se îndepărtară cu capetele plecate.

— Acum, ca am rămas singuri – îl întrebă Monck pe Athos – spuneţi mi, vă rog, domnule, pentru ce v aţi încăpăţînat să rămâneţi aici, când aveaţi la îndemână corabia...

— Vă aşteptam, generale – răspunse Athos. Excelenţa voastră nu mi a dat oare întâlnire peste opt zile?

O privire cât se poate de grăitoare a lui d'Artagnan îl făcu pe Monck să vadă că aceşti doi oameni atât de curajoşi şi atât de cinstiţi nu fuseseră câtuşi de puţin înţeleşi asupra răpirii sale. De altfel, generalul ştia asta mai dinainte.

— Domnule – i se adresă el lui d'Artagnan – ai avut perfectă dreptate. Fii bun şi lasă mă să stau o clipă de vorbă cu domnul conte de La Fère.

D'Artagnan se folosi atunci de acest prilej pentru a se duce să i spună bună ziua lui Grimaud.

Monck îl rugă pe Athos să l ducă în odaia unde locuia el. Această cameră era încă plină de fum şi dărâmături. Mai mult de cincizeci de gloanţe intraseră pe fereastră şi scrijeliseră pereţii. Înăuntru găsi o masă, o călimară şi tot ce trebuie pentru scris. Monck luă o pană şi scrise un singur rând, semnă, îndoi hârtia, pecetlui scrisoarea cu pecetea de la inelul său şi o dădu lui Athos, spunându i:

— Domnule, înmânaţi, vă rog, această scrisoare regelui Carol al II lea şi plecaţi chiar în această clipă, dacă nimic nu vă mai reţine aici.

— Dar butoiaşele? zise Athos.

— Pescarii care m au adus pe mine vă vor ajuta să le transportaţi la vas. Plecaţi, dacă se poate, într un ceas.

— Da, generale – zise Athos.

— Domnule d'Artagnan! strigă Monck pe fereastră.

D'Artagnan veni în grabă.

— Îmbrăţişează ţi prietenul, domnule, şi ia ţi rămas bun de la el, căci se întoarce în Olanda.

— În Olanda! exclamă d'Artagnan. Şi eu?

— Eşti liber să l urmezi, domnule; dar eu te rog să rămâi – zise Monck. Ai să mă refuzi, oare?

— O, nu, generale, sunt la ordinele dumneavoastră.

D'Artagnan îl îmbrăţişă pe Athos şi abia avu timp să şi ia rămas bun de la el. Monck îi cerceta, pe amândoi cu privirea. Apoi se îngriji el însuşi de pregătirile pentru ple­care, de transportul butoiaşelor la vas, de îmbarcarea lui Athos; pe urmă, luându l la braţ pe d'Artagnan, care era cu totul uluit şi emoţionat, se îndreptară împreună spre Newcastle.

În timp ce mergeau astfel pe drum, d'Artagnan, la braţul lui Monck, îşi spunea în sinea lui: "Bravo, bravo, iată că acţiunile casei Planchet şi Compania încep, mi se pare, să crească din nou!"

XXXI


MONCK TRECE LA FAPTE
Cu toate că se bucura să vadă un asemenea sfârşit norocos, d'Artagnan nu pricepea totuşi prea bine pe ce lume se afla. Pentru el, această călătorie a lui Athos în Anglia, înţelegerea regelui cu Athos şi ciudata legătură dintre planul lui propriu şi acela al contelui de la Fère erau subiecte ce i dădeau mult şi îndelung de gândit. Dar cel mai bun lucru era să nu se mai întrebe nimic şi să meargă înainte. Făcuse un act nesăbuit şi, cu toate că izbândise, aşa cum îşi făgă­duise, nu se alegea cu nimic de pe urma acestei izbânzi. Aşa că, întrucât totul era pierdut, nu mai avea ce să rişte acum. D'Artagnan îl urmă deci pe Monck în mijlocul lagă­rului său.

Întoarcerea generalului stârni o bucurie nemaipomenită, căci toţi de acolo îl credeau pierdut. Dar Monck, cu chipul său aspru şi cu purtarea lui rece, părea că i întreabă pe locotenenţii săi fâstâciţi şi pe soldaţii înveseliţi care este cauza acestei voioşii. Astfel, locotenentului care i ieşise înainte şi i mărturisise neliniştea pe care o încercaseră de la plecarea lui, îi spuse:

— Pentru ce toate astea? Sunt oare dator să vă dau socoteală?

— Dar, excelenţă, oile fără păstor încep să se teamă.

— Să se teamă? făcu Monck cu vocea lui potolită, dar puternică. Ah, domnule, ce vorbă!... Dumnezeu să mă ierte, dar dacă oile mele n au gheare şi dinţi, mă lipsesc bucuros de a fi păstorul lor. Aşadar, dumneata te ai temut, domnule!

— Pentru dumneavoastră, generale.

— Vezi ţi de treburile dumitale, şi dacă eu n am min­tea pe care Dumnezeu i a dat o lui Oliver Cromwell, o am pe aceea pe care mi a dat o mie; mă mulţumesc cu ea, oricât de îngustă ar fi.

Ofiţerul tăcu mâlc, şi Monck, impunând astfel tuturor oamenilor săi tăcerea, îi făcu pe toţi să creadă fie că săvârşise un lucru de mare însemnătate, fie că îi pusese numai la încercare. Era într adevăr greu să cunoşti firea acestui comandant scrupulos şi răbdător. Dacă însă Monck era tot atât de credincios ca aliaţii săi, puritanii, apoi se cuve­nea să mulţumească din toată inima sfântului care l scosese din cuşca lui d'Artagnan.

În timp ce în lagărul lui Monck se petreceau toate acestea, muşchetarul nostru nu înceta să şi spună: "Doamne, fă ca domnul Monck să nu aibă atâta amor propriu cât am eu, unul; căci, o spun limpede, dacă cineva m ar fi închis într o ladă cu grătarul ăla în dreptul gurii, ca să răsuflu, şi m ar fi purtat astfel, ca pe un viţel legat fedeleş, de la un ţărm la altul al mării, aş păstra o amintire atât de urâtă despre nenorocita mea înfăţişare din acea ladă şi o ură atât de crudă împotriva celui care m ar fi închis, m aş teme atât de mult să nu văd fluturând pe faţa celui ce m ar fi batjocorit astfel un zâmbet răutăcios sau în purtarea lui vreun semn că vrea să mi amintească de poziţia mea caraghioasă din ladă, încât, la dracu!... i aş înfige un pumnal în beregată, ca să i mulţumesc pentru răsuflătoare, şi l aş ţintui într un coşciug adevărat, în semn de amintire pentru acea raclă în care aş fi putrezit două zile la rând!"

Şi d'Artagnan era cu adevărat sincer când vorbea astfel, ştiut fiind că nu se afla pe lume epidermă mai simţitoare ca aceea a gasconului nostru. Din fericire însă, Monck nu­trea cu totul alte gânduri. El nu deschise gura să aducă vorba despre trecut faţă de sfiosul lui învingător, ci îl ţinea pe acesta foarte aproape de dânsul în toate treburile sale, ba îl lua chiar în unele recunoaşteri, fără îndoială cu scopul de a ajunge la ceea ce dorea atât de mult, şi anume să se spele de ruşinea suferită şi să se înalţe în ochii lui d'Artagnan. Acesta, la rândul lui, se purta ca un linguşitor fără pereche, ce nu mai contenea cu laudele: admira tactica lui Monck, rânduiala ce domnea în lagărul său, şi făcea mare haz pe socoteala întăriturilor lui Lambert, care, spunea el, degeaba s a străduit să îngrădească o tabără pentru două­zeci de mii de oameni, când un pogon de pământ i ar fi fost de ajuns pentru un caporal şi cei cincizeci de paznici ce i or mai fi rămas, să zicem, credincioşi.

Monck, îndată după sosire, primi propunerea unei între­vederi făcută în ajun de Lambert şi pe care locotenenţii săi o respinseseră sub cuvânt că generalul era bolnav. Această întrevedere nu fu nici lungă, nici interesantă. Lambert îi cerea o mărturisire de credinţă rivalului său. Acesta declară că n avea altă convingere, decât aceea a majorităţii. Lambert întrebă dacă n ar fi mai înţelept să pună capăt zâzaniei printr o alianţă, decât printr o lupta. La care Monck ceru un răgaz de opt zile, ca să se gândească. Şi Lambert nu i putu refuza acest răgaz, cu toate ca el, Lambert, venise aici ameninţând că va nimici toată armata lui Monck. Astfel că, în urma întrevederii, pe care oamenii lui Lambert o aşteptau cu nerăbdare şi care se sfârşi fără să se hotărască nimic, nici tratat, nici luptă, armata răzvrătită începu, aşa precum prevăzuse domnul d'Artagnan, să prefere cauza bună în locul celei rele, şi parlamentul, oricât era el de coadă, în locul neantului pompos al planurilor generalului Lambert. Afară de asta, toţi îşi aminteau de gustoasele ospăţuri de la Londra şi de risipa de bere şi rachiu cu care burghezii din cetate îi plăteau pe prietenii lor, soldaţii; se uitau apoi cu groază la pâinea neagră a războiului, la apa tulbure a râului Tweed, prea sărată ca s o bei cu paharul şi prea puţină ca s o fierbi în oală, şi îşi spuneau: "Nu ne va fi oare mai bine de partea cealaltă? Oare friptura ce se pre­găteşte la Londra nu e cumva pentru Monck?"

Din clipa aceea, în armata lui Lambert nu se mai vorbea decât de dezertări. Soldaţii se lăsau atraşi de tăria prin­cipiilor, care, întocmai ca şi disciplina, sunt legătura de bază a oricărui corp constituit într un scop oarecare. Monck apăra parlamentul, Lambert îl ataca. Monck nu ţinea, mai mult ca Lambert, să susţină parlamentul, dar apucase să scrie pe steagurile lui acest lucru, în aşa fel că toţi cei din partida potrivnică erau siliţi să scrie pe ale lor: "Răzvră­tire", ceea ce suna urât în urechile puritane. Treceau astfel de la Lambert la Monck, aşa cum păcătoşii din scripturi se lepădau de Baal şi veneau la Dumnezeu.

Monck îşi făcuse şi socoteala: la o mie de dezertori pe zi, Lambert mai avea în faţă douăzeci de zile; numai că în iureşul lucrurilor care se năruiesc se produce o asemenea creştere de greutate şi iuţeală, amândouă combinându se, încât, dacă în prima zi vor fugi o sută, în a doua zi îi vor urma cinci sute, iar în a treia o mie. Monck se oprise la o cifră mijlocie. Dar de la o mie, dezertările trecură repede la două mii, apoi la patru mii, şi după opt zile Lambert, dându şi seama că nu mai avea putinţă să primească lupta, dacă i s ar fi oferit, luă înţeleaptă hotărâre de a spăla putina într o noapte şi de a se întoarce la Londra, prevenindu l pe Monck că îşi va alcătui o nouă putere cu sfărâmăturile partidei militare.

Monck însă, liber şi fără griji, mărşălui spre Londra ca învingător, sporindu şi armata cu toate grupurile răzleţe pe care ie întâlnea în cale. Se opri la Barnet, adică la patru leghe, îndrăgit de parlament, care credea că vede în el un ocrotitor, şi aşteptat de popor, care voia să l vadă trecând la fapte, ca să l poată judeca. D'Artagnan însuşi nu putuse face nici o judecată asupra tacticii lui. Se mulţumea să l observe şi să l admire. Monck nu putea să intre în Londra în numele unei anumite idei fără să nu dezlănţuie acolo războiul civil. De aceea, el mai zăbovi câtva timp.

Pe negândite, tocmai când nimeni nu se aştepta, Monck alungă din Londra partida militară şi se instala în cetate, în mijlocul burghezilor, din ordinul parlamentului; apoi, în clipa când burghezia începu să strige împotriva lui Monck, în clipa când soldaţii înşişi cârteau împotriva comandantului lor, Monck, bizuindu se pe majoritate, se adresă Parlamen­tului "coadă", cerându i să abdice, să ridice asediul şi să lase locul unui guvern care să nu fie numai o glumă. Monck rosti toate acestea sprijinit de cincizeci de mii de spade, cărora li se alăturară, în aceeaşi seară, cu strigăte delirante de bucurie, cinci sute de mii de locuitori ai vajnicului oraş al Londrei.

În sfârşit, în momentele când poporul, după triumful şi ospeţele lui gălăgioase de pe străzi, căuta din ochi un stăpân în seama căruia să se lase, se răspândi vestea că o corabie plecase din Haga, aducându l pe Carol al II lea, cu toată averea lui.

— Domnilor – zise Monck către ofiţerii săi – eu mă duc să l întâmpin pe regele legitim. Cine mă iubeşte, mă urmează!

Aclamaţii asurzitoare însoţiră aceste cuvinte, pe care d'Artagnan le auzi nu fără un adânc fior de plăcere.

— La dracu! făcu el către Monck. Dar asta e o cute­zanţă, domnule!

— Mă însoţeşti, nu i aşa? îl întrebă Monck.

— Naiba să mă ia, generale! Dar spune mi, rogu te, ce i ai scris prin Athos... vreau să spun prin contele de La Fère... ştii... în ziua sosirii noastre?

— Faţă de dumneata nu mai am taine – răspunse Monck. I am scris aceste cuvinte: "Sire, aştept pe maiesta­tea voastră peste şase săptămâni la Dover".

— Ah – făcu d'Artagnan – atunci nu mai spun că e o cutezanţă; spun că totul a fost bine judecat. Straşnică lovitură!

— Te pricepi şi dumneata la aşa ceva! replică Monck.

A fost singura aluzie pe care generalul a făcut o la călătoria lui în Olanda.

XXXII


ÎN CE ÎMPREJURARE, ATHOS ŞI D'ARTAGNAN

SE ÎNTÂLNESC ÎNCĂ O DATĂ

LA HANUL "CORNUL DE CERB"
Regele Angliei îşi făcu intrarea cu mare alai, mai întâi la Dover, apoi la Londra. Ceruse să fie aduşi fraţii lui; el venise cu mama şi sora sa. Anglia se afla de atâta vreme pradă frământărilor interne, încât această reîntoarcere a rege­lui Carol al II lea – despre care englezii nu ştiau altceva decât că era fiul unui om căruia ei îi tăiaseră capul – fu un prilej de mulţumire pentru cele trei regate. Astfel că, toate acele ovaţii şi toate aclamaţiile ce salutau sosirea lui îl tulburară aşa de tare pe tânărul rege, încât se aplecă la urechea lui Jack de York, fratele său mai mic, şi i spuse:

— Într adevăr, Jack, mi se pare că numai noi suntem vinovaţi de a fi lipsit atât de mult timp dintr o ţară unde suntem atât de iubiţi.

Cortegiul fu măreţ. O vreme minunată făcea şi mai frumoasă solemnitatea. Carol îşi regăsise toată tinereţea, toată voioşia de odinioară; părea alt om. Inimile îi surâdeau ca soarele însuşi.

În mulţimea aceea gălăgioasă de curteni şi de admira­tori, ce nu părea să şi mai aducă aminte că tot ei fuseseră aceia care l conduseseră la eşafodul din White Hall pe tatăl noului rege, un om, în costum de locotenent de muşchetari, privea, cu zâmbetul aninat în colţul buzelor sale subţiri şi pline de duh, când spre poporul ce şi striga din răsputeri bucuria, când spre regele ce şi înfrâna tulburarea şi saluta în dreapta şi în stânga, mai ales femeile, ale căror buchete de flori cădeau sub picioarele calului său.

"Frumoasă îndeletnicire să fii rege – îşi spunea acest om, adâncit în contemplarea sa şi atât de cufundat în meditare, încât se oprise în mijlocul drumului, lăsând să defileze pe dinaintea lui cortegiul. Iată într adevăr un prinţ înveşmântat în aur şi în diamante, ca un Solomon, şi smălţat în flori ca o pajişte primăvara; o să şi vâre mâinile până la coate în uriaşele lăzi în care supuşii lui, foarte credincioşi astăzi, dar foarte necredincioşi ieri, au strâns pentru el vreo două căruţe cu bulgări de aur. I se aruncă atâtea flori în cale, că e gata să fie îngropat în ele, dar numai cu două luni în urmă, dacă s ar fi înfăţişat aici, ar fi fost primit cu gloanţe şi ghiulele, aşa precum astăzi este primit cu flori."

Alaiul înainta mereu şi aclamaţiile începeau să se depăr­teze, împreună cu regele, în direcţia palatului, ceea ce nu însemna însă că ofiţerul nostru era mai puţin împins şi îmbrâncit de mulţime.

«La dracu! îşi spunea mai departe visătorul. Iată nişte oameni care mă calcă pe picioare şi care mă privesc ca pe un oarecare, ba chiar ca pe un nimic, din simplul motiv că ei sunt englezi, iar eu sunt francez. Dacă cineva i ar întreba pe oamenii aceştia: "Cine este domnul d'Artagnan?" ei ar răspunde: Nescio vos. Dar e de ajuns să le spui: "Iată l pe rege, iată l pe domnul Monck", şi vor începe numaidecât să urle: "Trăiască regele! Trăiască domnul Monck!" până când îşi vor sparge bojocii. Totuşi – urmă el privind gloata cu acea căutătură atât de fină şi uneori atât de mândră – totuşi, staţi puţin, oameni buni, şi gândiţi vă: ce a făcut regele Carol al vostru, ce a făcut domnul Monck? Apoi socotiţi şi ce a făcut acest biet necunoscut, pe numele lui – d'Artagnan. E drept că nu ştiţi nimic despre el, fiindcă nu l cunoaşteţi, ceea ce vă îndreptăţeşte poate ca nici să ou vă gândiţi la el. Ei, şi ce? Asta nu l împiedică pe regele Carol al II lea de a fi un mare rege, cu toate că a stat în surghiun doisprezece ani, şi pe domnul Monck de a fi un mare căpitan, cu toate că a făcut călătoria în Olanda închis într o ladă. Prin urmare, întrucât e recunoscut că e un mare rege, iar celălalt un mare căpitan: Hurrah for the King Charles II! Hurrah for the capitain Monck!»

Şi glasul lui se alătură celor ale miilor de spectatori, pe care le şi întrecu o clipă; iar pentru a face şi mai bine pe omul credincios, îşi ridică pălăria de pe cap şi o flutură cu putere în aer. Dar tocmai în toiul acestei însufleţite mani­festări de loialism (aşa se numea atunci, în 1660, aceea ce astăzi se numeşte regalism), cineva îl apucă de braţ.

— Athos! strigă d'Artagnan. Tu aici?

Şi cei doi prieteni se îmbrăţişară.

— Tu aici! Şi de vreme ce eşti aici – continuă muş­chetarul – cum se face că nu te afli în mijlocul tuturor acelor curteni, scumpul meu conte? Cum, tu, eroul acestei sărbători, nu mergi pe cal la stânga maiestăţii sale restau­rate, aşa cum domnul Monck se ţine la dreapta sa? Pe legea mea, nu mai înţeleg nimic din purtarea ta, şi nici din aceea a prinţului care îţi datorează atâta.

— Veşnic batjocoritor, dragul meu d'Artagnan – zise Athos. N ai de gând să te dezbari odată de acest urât nărav?

— Lasă asta; văd că nu faci parte din suită.

— Nu fac parte din suită, deoarece n am vrut eu să fac.

— Şi pentru ce n ai vrut tu?

— Fiindcă nu sunt nici trimis, nici ambasador, nici re­prezentant al regelui Franţei, şi n ar avea rost să mă arăt astfel alături de un rege pe care Dumnezeu nu mi l a hărăzit stăpân.

— La dracu! Dar te arătai totuşi alături de celălalt rege, tatăl acestuia.

— Asta e altceva, prietene; acela era condamnat să moară.

— Şi totuşi, ceea ce ai făcut pentru cel de azi...

— Am făcut fiindcă trebuia să fac. Dar, tu ştii foarte bine, mi mi a plăcut niciodată să ies în primele rânduri. Iar regelui Carol al II lea, care nu mai are nevoie de mine, tot ce i cer acum este să mă lase în tihna şi în umbra mea.

D'Artagnan scoase un oftat adânc.

— Ce ai? îl întrebă Athos. S ar spune că această feri­cită reîntoarcere a regelui la Londra te întristează, prietene, pe tine, care totuşi ai făcut pentru maiestatea sa cel puţin tot atât cât am făcut şi eu.

— Nu i aşa – zise d'Artagnan, însoţindu şi vorbele cu râsul lui gascon – ca am făcut şi eu destul pentru maiesta­tea sa şi că acest lucru nu poate fi pus la îndoială?

— O, fireşte – zise Athos. Iar regele o ştie prea bine, prietene.

— O ştie? zâmbi muşchetarul cu amărăciune. Pe legea mea, nu bănuiam asta, şi tocmai încercam, chiar în acest moment, să uit.

— El însă, prietene, nu va uita nimic, te încredinţez.

— Spui asta ca să mă mai mângâi puţin, Athos.

— Şi pentru ce?

— La dracu! Pentru toate cheltuielile pe care le am făcut. M am ruinat, prietene dragă, m am ruinat pentru restaurarea acestui tânăr prinţ care a trecut adineauri pe lângă mine, săltând fericit pe calul său şarg.

— Regele nu ştie că te ai ruinat, dragul meu, dar ştie că ţi datorează mult.

— Mă despăgubeşte asta cu ceva, Athos, spune? Căci. mă rog, îţi dau dreptate, tu ai lucrat într un chip nobil. Nu uita însă că eu, care, s ar (părea, era să răstorn planu­rile tale, eu sunt acela ce, de fapt, le am făcut să izbândească. Ia stai şi urmăreşte puţin calculul meu: tu poate că n ai fi reuşit, prin vorbă bună şi blândeţe, să l îndupleci pe generalul Monck, în timp ce eu l am luat aşa de repede pe acest drăguţ general, încât i am dat prinţului tău prilejul să se arate generos; această generozitate i a fost inspirată de năstruşnica mea boroboaţă, cu urmări atât de fericite. Iar Carol şi o vede acum răsplătită prin restaurarea pe care i a acordat o Monck.

— Toate astea, dragă prietene, sunt cel mai curat ade­văr – zise Athos.

— Ei bine, oricât de curat ar fi acest adevăr, nu e mai puţin adevărat, prietene, că eu mă voi reîntoarce acasă foarte iubit de domnul Monck, care nu mă mai scoate din my dear capitain, cu toate că nu i sunt nici drag, nici că­pitan, şi foarte preţuit de rege, care a şi uitat numele meu; nu e mai puţin adevărat, îţi spun, că mă voi reîntoarce în frumoasa mea patrie blestemat de ostaşii pe care i am stârnit în speranţa unei mari solde, blestemat de bravul Planchet, de la care am împrumutat o parte din agoniseala lui.

— Cum aşa? Ce dracu caută Planchet în toate treburile astea?

— Ei da, dragul meu: pe acest rege atât de spilcuit, atât de zâmbitor, atât de adorat, domnul Monck îşi închipuie că el l a rechemat, tu îţi închipui că tu l ai susţinut, eu îmi închipui că eu l am adus, el însuşi îşi închipuie că a fost restaurat datorită propriilor sale tratative; şi, totuşi, nimic din toate acestea nu e adevărat: Carol al II lea, regele Angliei, Scoţiei şi Irlandei, a fost reînălţat pe tronul său de un băcan francez, care îşi are prăvălia în strada Lombarzilor şi se numeşte Planchet. Iată ce înseamnă măreţia. "Deşertă­ciunea, deşertăciunilor – glăsuieşte scriptura – totul e deşertăciune!"

Athos nu se putu stăpâni să nu râdă la această vorbă glumeaţă a prietenului său.

— Dragă d'Artagnan— zise el, strângându i mâna căldu­ros – nu poţi fi oare mai filozof? Nu eşti oare mulţumit ca mi ai salvat viaţa, aşa cum ai făcut o, sosind în chip atât de fericit, împreună cu Monck, tocmai în momentul când blestemaţii aceia de parlamentari voiau să mă ardă de viu?

— Lasă, lasă – i o întoarse d'Artagnan – meritai să fii ars puţin, dragul meu conte.

— De ce? Fiindcă am salvat milionul regelui Carol?

— Care milion?

— Ah, aşa i, tu n ai ştiut nimic despre asta, prietene drag; dar să nu te superi pe mine, nu era o taină a mea. Cuvântul acela Remember, pe care regele Carol l a rostit pe eşafod...



Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə