Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə37/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   33   34   35   36   37   38   39   40   ...   43

Doamnele, în număr mai mic, ascultau cântecele artiştilor şi versurile poeţilor; altele ascultau proza pe care o spuneau, cu multă artă, nişte oameni care nu erau nici comedianţi, nici poeţi, dar cărora tinereţea şi singurătatea le dădeau un har de a vorbi neobişnuit şi care lor li se părea a fi cel mai plăcut dintre toate.

— De ce oare – zise La Fontaine – stăpânul nostru Epicur n a binevoit să coboare în grădină? Epicur nu şi părăsea niciodată discipolii, astfel că stăpânul nostru face un lucru greşit.

— Domnule – i o întoarse Conrart – dumneata faci un lucru greşit când stărui să te împodobeşti cu numele de epicu­rian; într adevăr, nimic aici nu aminteşte doctrina filozofului din Gargeta.

— Hm! făcu La Fontaine. Nu stă oare scris că Epicur a cumpărat o grădină mare şi că trăia acolo în linişte cu prie­tenii săi?

— E adevărat.

— Ei bine, domnul Fouquet n a cumpărat şi dânsul o gră­dină mare la Saint Mandé, şi nu petrecem aici foarte fericiţi, împreună cu el şi cu prietenii noştri?

— Da, fără îndoială; din păcate însă, nici grădina, nici prietenii nu duc la vreo asemănare. Căci, unde vezi dumneata vreo asemănare între doctrina domnului Fouquet şi aceea a lui Epicur?

— În aceasta: "Plăcerea îţi dă fericirea".

— Adică?


— Ei bine, eu cred că nu ne putem socoti nefericiţi, eu, cel puţin. O masă bună, vin de Joigny, pe care au avut bună­voinţa să se ducă să l cumpere pentru mine de la cârciuma unde l beau de obicei; nici o neghiobie rostită în cursul ospă­ţului de un ceas, cu toate că erau acolo zece milionari şi două­zeci de poeţi.

— Te opresc aici. Ai vorbit de vinul de Joigny şi de o masă bună. Tot mai stăruieşti?

— Stăruiesc, antecho, cum se spune la Port Royal.

— Atunci adu ţi aminte că marele Epicur trăia şi şi ospăta discipolii cu pâine, legume şi apă chioară.

— Asta nu e tocmai sigur – zise La Fontaine – şi s ar putea ca dumneata să l confunzi pe Epicur cu Pitagora, scumpul meu Conrart.

— Mai aminteşte ţi apoi că filozoful cel vechi se avea destul de rău cu zeii şi cu magistraţii.

— Oh, iată ceea ce nu pot să sufăr – replică La Fontaine – la Epicur ca şi la domnul Fouquet!

— Nu l pune alături cu domnul intendent superior – zise Conrart cu tulburare în glas – dacă vrei să nu dai apă la moară vorbelor ce se şoptesc despre el şi despre noi.

— Ce vorbe?

— Că suntem nişte francezi răi, fără dragoste de monarc şi fără respectul legilor.

— Atunci, mă întorc la textul meu – zise La Fontaine. Ascultă, Conrart, iată morala lui Epicur... pe care, de alt­minteri, eu îl socot, dacă mai e nevoie să ţi o spun, o legendă. Tot ceea ce se leagă cât de cât cu antichitatea e legendă. Iupiter, dacă bagi bine de seamă, înseamnă viaţa, Alcide, puterea. Cuvintele stau mărturie ca să mi dea dreptate: Zeus e zen, a trăi; Alcide e alcé, tărie. Ei bine, Epicur e blândă supraveghere, ocrotirea; or, cine veghează mai bine asupra statului şi cine i ocroteşte mai bine pe indivizi ca domnul Fouquet?

— Dumneata îmi faci o lecţie de etimologie, iar nu de morală; eu spun că noi, epicurienii moderni, suntem nişte ce­tăţeni supărători.

— O! exclamă La Fontaine. Dacă suntem cetăţeni supă­rători, nu e din pricină că urmăm maximele maestrului. Ascultă unul dintre aforismele lui cele mai importante.

— Ascult.

— "Doreşte ţi cârmuitori buni."

— Ei şi?


— Ei şi, ce ne spune oare domnul Fouquet în fiecare zi? "Când vom fi, în sfârşit, guvernaţi?" O spune sau nu? Hai, Conrart, fii sincer!

— O spune, e adevărat.

— Ei, asta i curată doctrină a lui Epicur.

— Da, numai că sună puţin a răzvrătire.

— Cum, e răzvrătire când vrei să fii guvernat de cârmuitori buni?

— Fără îndoială, dacă cei ce cârmuiesc sunt răi.

— Răbdare! Am răspunsuri la toate.

— Chiar şi la cele ce ţi am spus acum?

— Ascultă: "Supune te celor ce cârmuiesc rău..." Oh, aşa stă scris: Cacòs politeusi1... ("Celor ce cârmuiesc rău" – în greaca veche.) Te încrezi în textul meu?

— La dracu! Te cred. Dar ştii ca vorbeşti greceşte ca însuşi Esop, dragul meu La Fontaine?

— Asta o spui din răutate, amice Conrart?

— Să mă ferească Dumnezeu!

— Atunci să ne întoarcem la domnul Fouquet. Ce ne repeta el tot timpul? Oare nu asta: "Ce slugoi, acest Ma­zarin! Ce neghiob! Ce lipitoare! Trebuie totuşi să ne su­punem acestui caraghios!..." Mărturiseşte, Conrart, spunea sau nu spunea el asta?

— Mărturisesc c o spunea, şi poate chiar prea des.

— Întocmai ca Epicur, prietene, întocmai ca Epicur: repet, suntem epicurieni, şi asta e foarte plăcut.

— Da, încă mi e teamă să nu se ridice, alături de noi, o sectă ca aceea a lui Epictet; ştii foarte bine, filozoful din Hierapolis, acela care zicea că pâinea e un lux, legumele o risipă şi apa de fântână o beţie; acela care, bătut de stăpânul său, îi spunea, mormăind puţin, e adevărat, dar fără sa se supere: "Facem rămăşag că mi ai zdrobit piciorul?" şi câştiga totdeauna rămăşagul.

— Era un gogoman acest Epictet al dumitale.

— Mă rog, dar ar putea să fie la modă şi în zilele noastre, schimbându şi doar numele în acela de Colbert.

— Aş! răspunse La Fontaine. Aşa ceva e cu neputinţă. Niciodată n ai să l găseşti pe Epictet în Colbert.

— Ai dreptate, îl voi găsi pe... Colbert, cel mult.

— Ah, eşti bătut, Conrart; ai început să te refugiezi în jocuri de cuvinte. Domnul Arnauld susţine că eu n am logică... Am mai multă ca domnul Nicole.

— Da – ripostă Conrart – ai logică, dar eşti jansenist.

Această replică fu primită cu un imens hohot de râs. În­cetul cu încetul, plimbăreţii fuseseră atraşi de gălăgia celor doi vorbitori în jurul boschetului sub care discutau ei. Întreaga convorbire fusese ascultată cu religiozitate şi Fouquet însuşi, abia stăpânindu se, dăduse pilda moderaţiei. Dar deznodământul scenei îl făcu să nu se mai poată ţine şi pufni în râs. Toată lumea izbucni în hohote, ca şi el, şi cei doi filozofi fură salutaţi cu felicitările celor din jur.

Totuşi, La Fontaine fu declarat învingător pentru erudiţia lui adâncă şi pentru logica lui neînfrântă. Conrart obţinu despăgubirile datorate unui luptător nenorocos: fu lăudat pentru loialitatea intenţiei lui şi pentru cugetul lui neprihănit.

În clipa când demonstraţiile de bucurie erau în toi, în clipa când doamnele îi învinuiau pe cei doi adversari că nu le cuprinseseră şi pe femei în sistemul de fericire epicuriană, se ivi Gourville, venind din cealaltă parte a grădinii şi apropiindu se de Fouquet, care era cu ochii numai la el şi care, de cum îl văzuse, se desprinsese de grup. Ministrul păstra încă pe faţă râsul şi toate trăsăturile nepăsării; dar de îndată ce nu mai putea fi privit de cineva, îşi lepădă masca.

— Ei bine – întrebă el cu nerăbdare – unde i Pellisson? Ce face Pellisson?

— Pellisson se reîntoarce de la Paris.

— I a adus şi pe prizonieri?

— N a putut să stea de vorbă nici cu guvernatorul în­chisorii.

— Cum! N a spus că vine din partea mea?

— A spus, dar guvernatorul a trimis următorul răspuns: "Dacă vine din partea domnului Fouquet, trebuie să aibă o scrisoare de la domnul Fouquet".

— Oh – făcu acesta – dacă e vorba numai de a i da o scrisoare...

— Nu – răspunse Pellisson, care se ivi în colţul tufişului – nu, monseniore... Duceţi vă singur şi vorbiţi i în numele vostru.

— Da, ai dreptate; am să mă retrag în casă ca şi cum aş avea de lucru; lasă caii înhămaţi, Pellisson. Ţine lumea aici, Gourville.

— Un ultim sfat, monseniore – zise acesta.

— Spune, Gourville.

— Nu vă duceţi la guvernatorul închisorii decât în ul­timul moment; e o îndrăzneală, dar nu e un lucru chibzuit. Iertaţi mă, domnule Pellisson, dacă sunt de altă părere decât dumneavoastră; dar credeţi mă, monseniore, trimiteţi i gu­vernatorului o vorbă prin cineva, e un om cumsecade, însă nu vă duceţi dumneavoastră personal.

— Aşa voi face – zise Fouquet. De altminteri, avem înaintea noastră toată noaptea.

— Nu vă bizuiţi prea mult pe timp, chiar de ar fi de două ori mai mare decât am avea nevoie – răspunse Pellisson; nu e niciodată rău să ajungi mai devreme.

— Adio – zise intendentul superior. Vino cu mine, Pellisson. Gourville, ai grijă de oaspeţi.

Şi plecă.

Epicurienii nu băgară de seamă că şeful şcolii dispăruse; lăutele cântară toată noaptea.


LIX


UN SFERT DE CEAS ÎNTÂRZIERE
Fouquet, plecat de acasă pentru a doua oară în ziua aceea, se simţi mai puţin obosit şi mai puţin tulburat decât s ar fi putut crede că ar fi trebuit să fie. El se întoarse către Pellis­son, care, în colţul trăsurii, se gândea cu îngrijorare ce mă­sură ar fi mai bună pentru a răspunde exagerărilor lui Colbert.

— Dragul meu Pellisson – îi spuse atunci Fouquet – păcat că nu eşti o femeie.

— Ba cred, dimpotrivă, că e mai bine – răspunse Pellisson – căci, orice s ar zice, monseniore, sunt neînchipuit de urât.

— Pellisson! Pellisson! rosti intendentul superior râzând. Spui într una că eşti urât pentru a nu lăsa să se creadă că asta îţi dă multe necazuri.

— Multe, într adevăr, monseniore; nu cred să fie un om mai nefericit decât mine. Eram frumos, dar vărsatul m a urâţit; sunt deci lipsit de mijlocul de a fi pe placul cuiva; or, sunt cel dintâi slujitor al dumneavoastră, sau aproape; sunt legat de interesele dumneavoastră, şi dacă aş fi o femeie frumoasă, v aş fi acum de cel mai mare folos.

— Cum adică?

— M aş duce la guvernatorul închisorii, l aş seduce, căci e un crai şi i place crailâcul, apoi m aş întoarce cu cei doi prizonieri, prietenii noştri.

— Sper s o pot face eu însumi, cu toate că nu sunt femeie frumoasă – replică Fouquet.

— Nimic de zis, monseniore; însă o să vă înjosiţi prea mult.

— Stai! strigă deodată Fouquet cu una din acele tresăriri tainice pe care le stârneşte în inimă o năvală de sânge fier­binte sau amintirea unei clipe dulci. Stai! Cunosc o femeie care va juca pe lângă locotenentul guvernator de la Concier­gerie rolul de care avem nevoie!

— Eu cunosc cincizeci, monseniore, cincizeci de trâmbiţe care ar umple universul cu generozitatea voastră, cu devo­tamentul vostru faţă de prieteni, dar care v ar pierde, to­tuşi, mai curând sau mai târziu, pierzându se.

— Eu nu vorbesc despre astfel de femei, Pellisson; vor­besc de o frumoasă şi nobilă fiinţă, care îmbină însuşirile sexului ei cu valoarea şi sângele nostru rece; vorbesc de o femeie destul de frumoasă pentru ca zidurile închisorii să se încline în faţa ei şi să o salute, de o femeie îndeajuns de discretă pentru ca nimeni să nu bănuiască de cine va fi fost trimisă.

— O comoară – zise Pellisson; îi veţi face domnului guvernator de la Conciergerie un plocon cum nu se poate altul mai bun. La dracu, monseniore! Chiar de i s ar tăia capul – ceea ce se poate întâmpla – dar măcar va fi avut înainte de a muri un mare noroc, pe care nici un alt bărbat nu l a întâlnit până la el!

— Şi adaug – zise Fouquet – că guvernatorul închisorii nu va rămâne fără cap, căci va avea la îndemână caii mei ca să poată fugi, şi cinci sute de mii de livre ca să poată trăi fără griji în Anglia; adaug iarăşi că femeia, prietena mea, nu i va da decât caii şi banii. Haidem să căutăm această femeie, Pellisson!

Intendentul superior întinse mâna spre cordonul de mătase şi de aur din interiorul trăsurii, dar Pellisson îl opri.

— Monseniore – zise el – veţi pierde, căutând această femeie, tot atâta timp cât a pierdut Columb până să găsească Lumea Nouă. Şi noi n avem decât două ceasuri ca să izbutim; guvernatorul odată culcat, cum să mai intrăm la el fără zarvă? Ziua odată venită, cum să ne mai ascundem pla­nurile? Duceţi vă, monseniore, duceţi vă singur şi nu mai umblaţi nici după îngeri, nici după femei în noaptea asta.

— Dar, dragă Pellisson, am şi ajuns la poarta sa!

— La poarta îngerului?

— Ei da!

— Dar acesta e palatul doamnei de Bellières...

— Sst!

— Ah! Doamne! făcu Pellisson.



— Ai ceva de zis împotriva ei? întrebă Fouquet.

— Nimic, vai! şi tocmai asta mă deznădăjduieşte. Ni­mic, absolut nimic... De aş putea să vă spun, dimpotrivă, atâta rău despre ea, încât să vă împiedic de a vă mai duce la dânsa!

Dar Fouquet şi dăduse ordin de oprire; trăsura stătea pe loc.

— Să mă împiedici? zise Fouquet. Nici o putere din lume nu m ar putea împiedica, mă înţelegi, de a i spune un compliment doamnei du Plessis Bellières; de altminteri, cine ştie dacă n o să avem nevoie de dânsa! Vii cu mine?

— Nu, monseniore, nu.

— Dar nu vreau să te fac să mă aştepţi, Pellisson – zise Fouquet cu o sinceră curtenie.

— Cu atât mai bine, monseniore; ştiind că mă faceţi să aştept, veţi sta cât mai puţin sus... Luaţi seama! Se zăreşte o trăsură în curtea ei; e cineva la dânsa!

Fouquet se plecă spre scara trăsurii.

— Încă o rugăminte – şopti Pellisson – nu intraţi la această doamnă decât după ce ne vom întoarce de la Con­ciergerie, vă rog!

— Eh, cinci minute, Pellisson! răspunse Fouquet, punând piciorul pe treptele palatului.

Pellisson rămase în fundul trăsurii, cu sprâncenele în­cruntate.

Fouquet se urcă la marchiză şi îşi spuse numele în faţa valetului, ceea ce stârni un şir de plecăciuni şi o grabă ce dovedeau că stăpâna casei formase obişnuinţa ca acest nume să fie respectat şi iubit la dânsa.

— Domnul intendent superior! strigă marchiza, înaintând foarte palidă către Fouquet. Câtă cinste! Şi cât de ne­aşteptată! adăugă ea. Apoi, încet: Ia seama – îi spuse – Marguerite Vanel e la mine.

— Doamnă – răspunse Fouquet, tulburat – veneam pentru afaceri... numai câteva vorbe în mare grabă.

Şi intră în salon.

Doamna Vanel se ridicase mai palidă, mai lividă ca In­vidia însăşi. În zadar îi adresă Fouquet salutul cel mai fer­mecător şi mai plin de împăciuire; ea nu răspunse decât printr o aruncătură de ochi groaznică, îndreptată asupra marchizei şi asupra lui Fouquet. Privirea aceasta crudă a unei femei geloase e un stilet ce găseşte spărtura prin care să poată străpunge cele mai tari platoşe; Marguerite Vanel îl înfipse fără milă în inimile celor doi confidenţi. Făcu apoi o reverenţă către prietena ei, una mai adâncă în faţa lui Fouquet, şi plecă, spunând că mai are de făcut o mulţime de alte vizite, înainte ca marchiza, fâstâcită, sau Fouquet, cu­prins de nelinişte, să se fi gândit s o reţină.

Abia ieşită pe uşă, că Fouquet, rămas singur cu marchiza, căzu în genunchi în faţa ei, fără să spună o vorbă.

— Te aşteptam – rosti marchiza cu un zâmbet dulce.

— O, nu – zise el – căci atunci n ai fi primit o pe această femeie.

— A intrat de un sfert de ceas doar, şi nu puteam bănui că are să vină la mine chiar în astă seară.

— Aşadar, mă iubeşti puţin, marchiză?

— Nu despre asta e vorba, domnule, ci de primejdiile care te ameninţă; ce treburi te pun pe drumuri?

— Vreau să mi smulg astă seară prietenii din închisoarea palatului.

— Şi cum anume?

— Cumpărându l, seducându l pe guvernator.

— E unul dintre prietenii mei; pot să te ajut, fără să ţi dăunez?

— Oh, marchiză, mi ai aduce cel mai mare serviciu; dar cum să facem ca să nu ţi întinezi numele? Căci nici­odată viaţa mea, puterea mea, libertatea mea nu vor fi de ajuns ca să te răsplătesc dacă o lacrimă îţi va cădea din ochi, dacă o mâhnire îţi va întuneca fruntea.

— Monseniore, nu mi mai spune astfel de cuvinte care mă ameţesc; sunt vinovată de a fi voit să te ajut, fără să fi ţinut seama de însemnătatea pasului meu. Te iubesc, într adevăr, ca o prietenă bună şi, ca prietenă, îţi sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţa pe care mi ai arătat o; dar vai!... vai! nicicând n ai să găseşti în mine o amantă.

— Marchiză! rosti Fouquet cu o voce înăbuşită. De ce?

— Fiindcă eşti iubit prea mult – răspunse în şoaptă tânăra femeie – fiindcă eşti iubit de prea multă lume... fiindcă strălucirea gloriei şi a averii îmi răneşte privirea, în timp ce sumbra durere mi o atrage; fiindcă, în sfârşit, eu care te am respins în momentele celei mai fastuoase măreţii, eu care abia dacă te am privit atunci când te aflai în culmea splendoarei, am venit, ca o femeie rătăcită, să mă arunc, pentru a spune astfel, în braţele dumitale când am văzut că o nenorocire plutea deasupra capului dumitale... Acum cred că înţelegi, monseniore... Fii iarăşi fericit, pentru ca şi eu să fiu iarăşi cu inima şi gândurile curate; nefericirea dumitale m ar pierde.

— Oh, doamnă – zise Fouquet cu o tulburare pe care n o mai încercase niciodată până atunci – chiar de va trebui să cad pe cea din urmă treaptă a mizeriei omeneşti, tot voi aştepta de pe buzele dumitale acest cuvânt pe care nu vrei astăzi să mi l dai, şi atunci, doamnă, te vei ridica foarte sus în nobilul dumitale egoism; atunci vei crede că aduci mângâiere celui mai nefericit dintre oameni, însă vei spune "te iubesc" celui mai ilustru, celui mai plin de bucurie, celui mai triumfător dintre fericiţii pământului!

Se afla încă la picioarele sale, sărutându i mâinile, când Pellisson dădu buzna peste ei, strigând cu un aer înspăimântat:

— Monseniore! Doamnă! Iertare, doamnă, vă rog să mă iertaţi... Monseniore, a trecut o jumătate de oră de când sunteţi aici... Oh, nu mă priviţi amândoi atât de mustrători... Doamnă, vă rog, cine este doamna care a ieşit de la dum­neavoastră când a intrat monseniorul?

— Doamna Vanel – răspunse Fouquet.

— Aşa! exclamă Pellisson. Eram sigur!

— Ei bine, ce e?

— Ei bine, s a urcat, foarte palidă, în trăsura sa.

— Treaba ei! zise Fouquet.

— Da, dar vă interesează poate să ştiţi ce i a spus vizi­tiului.

— Ce i a spus, Dumnezeule? strigă marchiza.

— "La domnul Colbert!" rosti Pellisson cu glas înăbuşit.

— Dumnezeule mare! Pleacă! Pleacă, monseniore! făcu marchiza împingându l pe Fouquet spre uşa salonului, în timp ce Pellisson îl trăgea de mână.

— Ei, dar ce sunt eu, un copil pe care l faceţi să se sperie de o umbră? se împotrivea ministrul.

— Eşti un uriaş – răspunse marchiza – pe care o viperă caută să l muşte de călcai.

Pellisson îl târî mai departe până la trăsură.

— La palat, în goană! strigă Pellisson către vizitiu.

Caii porniră ca fulgerul; nimic nu i opri, nici o clipă, din alergătura lor. Doar când ajunseră la arcada de la Saint Jean şi voiau să intre în Piaţa Grevei, un lung şir de călăreţi, închizând trecerea îngustă, opri trăsura intenden­tului superior. Cu neputinţă de străpuns această barieră; au trebuit să aştepte până când arcaşii de pază călări, căci ei erau, se scurseră la deal, escortând o căruţă mare ce se în­drepta în trapul cailor spre piaţa Baudoyer.

Fouquet şi Pellisson nu luară în seamă această întâmplare decât pentru a deplânge clipele de întârziere pe care le pier­duseră aici. Intrară la temnicerul palatului după cinci minute.

Ofiţerul se plimba prin curtea din faţă. La numele lui Fouquet, rostit la urechea lui de Pellisson, guvernatorul se apropie în grabă de trăsură şi, cu pălăria în mână, făcu mai multe plecăciuni.

— Ce cinste pentru mine, monseniore! zise el.

— Un cuvânt, domnule guvernator. Vrei să ţi dai oste­neala de a te urca în trăsură?

Ofiţerul se urcă în trăsura grea şi se aşeză în faţa lui Fouquet.

— Domnule – zise ministrul – vreau să ţi cer un serviciu.

— Spuneţi, monseniore.

— Un serviciu compromiţător pentru dumneata, dom­nule, dar care îţi asigură pentru totdeauna ocrotirea şi prie­tenia mea.

— Chiar de va trebui să mă arunc în foc pentru domnia voastră, monseniore, o voi face fără şovăială!

— Mulţumesc – zise Fouquet. Ceea ce ţi cer eu e mult mai simplu.

— Atunci s a făcut, monseniore; despre ce este vorba?

— Să mă conduci în camerele domnilor Lyodot şi d'Eymeris.

— Monseniorul vrea să mi spună pentru ce?

— Îţi voi spune în prezenţa lor, domnule, şi în acelaşi timp îţi voi arăta toate mijloacele prin care s ar putea aco­peri această evadare.

— Evadare? Dar monseniorul n a aflat încă?

— Ce să aflu?

— Că domnii Lyodot şi d'Eymeris nu mai sunt aici.

— De când? strigă Fouquet, tremurând de ciudă.

— De un sfert de ceas.

— Şi unde sunt?

— În turnul de la Vincennes.

— Cine i a scos de aici?

— Un ordin al regelui.

— Nenorocire! mugi Fouquet, lovindu şi fruntea cu palma. Nenorocire!

Şi, fără a i mai spune un singur cuvânt guvernatorului, se lăsă pe perna trăsurii, cu deznădejdea în suflet, cu moartea zugrăvită pe faţă.

— Ei bine? întrebă Pellisson cu nelinişte.

— Ei bine, prietenii noştri sunt pierduţi! Colbert i a trimis în turnul de la Vincennes. Ei erau cei care ne au tăiat calea la arcada de la Saint Jean.

Pellisson, ca lovit de trăsnet, nu mai scoase o vorbă. Cu o mustrare, şi ar fi ucis stăpânul.

— Unde doreşte monseniorul să meargă? întrebă valetul.

— La mine, la Paris. Dumneata, Pellisson, întoarce te la Saint Mandé şi într un ceas să mi l aduci pe abatele Fouquet. Repede!

LX

PLAN DE BĂTAIE


Noaptea era înaintată când abatele Fouquet, însoţit de Gourville, ajunse la fratele său. Aceşti trei bărbaţi, palizi de grija celor ce aveau să se întâmple, arătau mai puţin ca trei puternici ai zilei, ci păreau mai degrabă trei conspiratori uniţi de acelaşi gând al violenţei.

Fouquet se plimbă îndelung prin încăpere, cu privirea în­fiptă în podea, cu mâinile strânse una într alta. În sfârşit, luându şi inima în dinţi, rosti, cu un suspin adânc:

— Abate, mi ai vorbit chiar astăzi despre anumiţi oa­meni pe care i întreţii!

— Da, domnule – răspunse abatele.

— La drept vorbind, cine sunt aceşti oameni?

Abatele şovăi.

— Haide, fără teamă, căci nu ameninţ; dar fără lăudă­roşenii, căci nu mi arde de glumă.

— Fiindcă mi ceri să ţi spun adevărul, domnule, iată l: am o sută douăzeci de prieteni sau tovarăşi de plăceri, care sunt legaţi de mine ca funia de spânzurat.

— Şi te poţi bizui pe ei?

— Oricând şi oriunde.

— Şi n ai să te compromiţi, dumneata personal?

— Numele meu nici nu va fi dat în vileag.

— Şi sunt oameni hotărâţi?

— Ar da foc la jumătate din Paris, dacă le aş făgădui că ei nu vor fi atinşi de flăcări.

— Lucrul pe care ţi l cer, abate – vorbi Fouquet, ştergându şi sudoarea ce i se scurgea pe faţă – e să asmuţi aceşti o sută douăzeci de oameni ai dumitale asupra celor pe care ţi i voi arăta eu, într un anumit moment... E cu putinţă?

— Nu e pentru prima dată când li se întâmplă să facă un asemenea lucru, domnule.

— Bine; dar aceşti bandiţi vor îndrăzni să atace... o forţă înarmată?

— Asta le e deprinderea.

— Atunci, adună ţi aceşti o sută douăzeci de oameni, abate.

— Bine. Unde?

— Pe drumul spre Vincennes, mâine, la două ceasuri precis.

— Ca să i răpească pe Lyodot şi d'Eymeris?... Vor fi îm­puşcături?

— Multe. Te temi?

— Nu pentru mine, pentru dumneata.

— Oamenii aceia îşi vor da seama ce fac?

— Sunt prea deştepţi ca să n o bănuiască. Iar un ministru care pune la cale o răscoală împotriva regelui... se expune.

— Ce ţi pasă, dacă plătesc?... De altminteri, de voi că­dea eu, vei cădea împreună cu mine.

— Atunci ar fi mai prudent, domnule, să nu ne mişcăm, să i lăsăm regelui această mică satisfacţie.

— Gândeşte te bine însă, abate, că Lyodot şi d'Eymeris la Vincennes sunt preludiul unei ruini pentru casa mea. Ţi o repet, eu arestat, te vor întemniţa; eu întemniţat, te vor surghiuni.

— Domnule, sunt la ordinele dumitale. Ce mi porunceşti să fac?

— Aceea ce am spus: vreau ca mâine cei doi financiari, pe care vor să i răpună, când sunt atâţia nemernici de care nu se atinge nimeni, să fie smulşi din ghearele duşmanilor mei. Ia ţi toate măsurile de trebuinţă. Se poate?

— Se poate.

— Arată mi planul dumitale.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   33   34   35   36   37   38   39   40   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə