Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə38/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   43

— E cât se poate de simplu. Garda obişnuită de execuţii este de doisprezece arcaşi.

— Mâine vor fi o sută.

— Mă aştept la asta; să punem chiar mai mult, două sute.

— În timp ce dumneata n ai decât o sută douăzeci de oameni!

— Iartă mă. Într o mulţime formată din o sută de mii de curioşi, se găsesc totdeauna zece mii de bandiţi sau hoţi de buzunare, atât doar că n au cutezanţa să ia o hotărâre.

— Ei bine?

— Mâine, în Piaţa Grevei, pe care o aleg ca teren de luptă, vor fi zece mii de auxiliari la cei o sută douăzeci de oameni ai mei. Atacul început de aceştia va fi încheiat de ceilalţi.

— Bine, dar ce se va întâmpla cu prizonierii în Piaţa Grevei?

— Iată: vor fi băgaţi într o casă oarecare din piaţă; acolo se va da asaltul ca să fie răpiţi... Sau, poftim, altă idee, mai bună încă: multe case de acolo au două intrări, una prin piaţă, cealaltă prin strada Mortellerie, prin strada Vannerie, sau prin strada Tixeranderie. Prizonierii, intraţi prin una, vor ieşi prin cealaltă.

— Vreau însă ceva mai precis.

— Caut.


— Şi eu – strigă Fouquet – am găsit! Ascultă ce mi a venit în minte în clipa asta.

— Ascult.

Fouquet îi făcu un semn lui Gourville, care păru că înţelege.

— Unul din prietenii mei îmi împrumută adesea cheile unei case pe care el a închiriat o în strada Baudoyer şi ale cărei grădini întinse dau în dosul unei anumite case din Piaţa Grevei.

— Iată ceea ce ne trebuie – spuse abatele. Care e casa?

— O cârciumă totdeauna plină de lume, pe a cărei firmă e zugrăvit chipul Maicii Domnului.

— O cunosc – zise abatele.

— Această cârciumă are ferestrele spre piaţă şi o ieşire care dă într o curte ce trebuie să comunice cu grădinile prietenului meu printr o portiţă de trecere.

— Bun!

— Intraţi prin cârciumă, aduceţi i acolo şi pe prizonieri, apoi apăraţi uşa până când vor reuşi să fugă prin grădina din piaţa Baudoyer.



— Într adevăr, domnule, ai putea să fii un general mi­nunat, ca domnul de Condé.

— M ai înţeles?

— Pe deplin.

— Cât îţi trebuie ca să i înfierbânţi pe bandiţii dumitale cu vin şi să i ungi cu aur?

— O, domnule, ce cuvinte! O, domnule, dacă te ar auzi! Unii dintre ei sunt foarte supărăcioşi.

— Vreau să spun că trebuie să i faci sa nu mai deose­bească cerul de pământ, căci mâine mă voi lupta cu regele, şi eu, când lupt, vreau să înving, pricepi?

— S a făcut... Mai da mi şi alte idei, domnule.

— Te las pe dumneata să te gândeşti mai departe.

— Atunci, dă mi punga.

— Gourville, numără i abatelui o sută de mii de livre.

— Bun... şi nu vom cruţa nimic, nu i aşa?

— Nimic.


— Să fie într un ceas bun!

— Monseniore – interveni Gourville – dacă se va afla ceva, ne vom pierde capetele.

— Eh, Gourville, îmi faci milă, dragul meu – răspunse Fouquet roşu de mânie. Vorbeşte pentru dumneata şi nu te gândi la mine. Capul meu nu se clatină aşa de uşor pe umeri. Haide, abate, ne am înţeles?

— Ne am înţeles.

— Mâine, la ceasurile două?

— La amiază.. Întrucât trebuiesc pregătiţi în chip temei­nic cei ce ne vor fi de folos.

— Aşa i. Nu cruţa vinul cârciumarului.

— Nu i voi cruţa nici vinul, nici casa – adăugă aba­tele, rânjind. Am planul meu, ţi am spus; lasă mă să încep treaba şi vei vedea!

— Unde vei putea fi găsit?

— Pretutindeni şi nicăieri.

— Şi eu cum voi avea veşti?

— Printr un curier al cărui cal se va găsi chiar în gră­dina prietenului dumitale. Dar care e numele acestui prieten?

Fouquet se uită din nou la Gourville. Acesta îl scoase din încurcătură pe stăpân, schimbând vorba:

— Îl însoţesc pe domnul abate pentru alte pricini; casa însă este uşor de recunoscut: chipul Maicii Domnului în faţă, o grădină, singura din cartier, în spate.

— Bun, bun. Mă duc să mi pregătesc soldaţii.

— Însoţeşte l, Gourville – zise Fouquet – şi numără i banii... O clipă, abate... o clipă, Gourville... Ce caracter i se va da acestei răpiri?

— Unul foarte firesc, domnule... Răscoală.

— Răscoală în legătură cu ce? Căci, hm! dacă vreodată poporul Parisului e gata să ridice osanale regelui, apoi o face îndeosebi atunci când regele îi spânzură pe financiari.

— Voi potrivi eu lucrurile... – zise abatele.

— Da, numai că o să le potriveşti rău şi o să iasă totul la iveală!

— Nu, nu... Mai am şi altă idee.

— Spune.


— Oamenii mei vor striga: "Colbert! Trăiască Colbert!" şi se vor arunca asupra prizonierilor ca pentru a i sfâşia în bucăţi şi a i smulge de la spânzurătoare, ca fiind o  pedeapsă prea blândă pentru ei!

— Ah, iată o idee straşnică, într adevăr! zise Gour­ville. Drace, domnule abate, dar multe îţi mai trec prin cap!

— Domnule, e meritul familiei – răspunse cu mândrie abatele.

— Păcătosul! murmură Fouquet. Apoi adăugă cu glas tare: Ideea e bună. Fă aşa, şi fereşte te de vărsare de sânge.

Gourville şi abatele plecară împreună, foarte preocupaţi.

Intendentul superior se întinse pe perne să se culce, pe jumătate gândindu se la planurile sinistre de a doua zi, pe jumătate mângâind visul său de dragoste.


LXI


CRÂŞMA "LA ICOANA MAICII DOMNULUI"
La două ceasuri, a doua zi, cincizeci de mii de curioşi erau strânşi în Piaţa Grevei, în jurul celor două spânzurători ridicate acolo, între cheiul Grevei şi cheiul Pelletier, una lângă alta, cu spatele spre parapetul râului.

Încă de dimineaţă, toţi pristavii bunului oraş Paris stră­bătuseră cartierele cetăţii, mai ales halele şi mahalalele, ves­tind cu glasurile lor aspre şi neobosite marea dreptate făcută de rege prin pedepsirea a doi demnitari care au sfeterisit banii statului, a doi hoţi care înfometau poporul. Şi acest popor, ale cărui interese erau apărate cu atâta căldură, pen­tru a nu se arăta lipsit de respect faţă de regele său, lăsă baltă dughenele, tarabele, atelierele, alergând să şi dove­dească bruma de recunoştinţă faţă de Ludovic al XIV lea, aşa cum ar fi făcut nişte invitaţi ce s ar teme să nu pară nepoliticoşi dacă nu s ar duce să ia parte la sindrofia celui care i a chemat ca să petreacă.

După cuprinsul decretului de osândă, pe care pristavii îl citeau cu glas tare, dar cât se poate de prost, doi mânuitori ai avutului public, lacomi de bani, jefuitori ai vistieriei regale, dositori şi măsluitori de acte, aveau să îndure pedeapsa capi­tală în Piaţa Grevei, "cu numele lor scrise deasupra capului fiecăruia", glăsuia decretul. Deocamdată însă, decretul nu pomenea aceste nume.

Curiozitatea parizienilor nu mai cunoştea margini şi, după cum am spus, o mare mulţime aştepta cu o nepotolită nerăbdare ceasul hărăzit pentru execuţie. Se răspândise zvo­nul că arestaţii, închişi în turnul de la Vincennes, urmau să fie aduşi cât de curând din temniţa de acolo în Piaţa Grevei. De aceea, cartierul şi strada Saint Antoine erau ticsite de lume, căci poporul Parisului, în aceste zile de mare execuţie, se împărţea în două categorii: cei care voiau să i vadă pe condamnaţi trecând, şi aceştia erau cei cu inimi mai milostive şi mai slabe, dar având totuşi o filozofie a lor care i făcea să fie curioşi, şi cei ce voiau să i vadă pe osândiţi dându şi ultima suflare, iar aceştia erau cei însetaţi de emoţii tari.

În ziua aceea, domnul d'Artagnan, după ce primi ulti­mele ordine din partea regelui şi şi luă rămas bun de la prietenii lui, al căror număr se reducea deocamdată la Plan­chet, îşi întocmi planul de lucru al zilei, aşa cum e nevoit să facă orice om cu prea multe treburi pe cap, ale cărui clipe sunt numărate toate, astfel că nu şi poate îngădui să piardă nici una fără folos.

"Plecarea e hotărâtă – îşi spuse el – în zorii zilei, la trei ceasuri de dimineaţă; mai am, aşadar, cincisprezece ceasuri până atunci. Să punem şase ceasuri pentru somn, care îmi este absolut necesar, deci şase; un ceas pentru masă, şapte; un ceas ca să i fac o vizită lui Athos, opt; doua ceasuri pentru lucruri neprevăzute – în total zece. Mai rămân, prin urmare, cinci ceasuri. Un ceas ca să încasez, sau mai bine zis ca să văd cum domnul Fouquet refuză să mi dea banii; un altul pentru a mă duce să iau aceşti bani de la domnul Colbert, primind totodată întrebările şi strâmbăturile lui; un ceas pentru a mi pregăti armele, îmbrăcă­mintea şi pentru a mi unge cizmele. Îmi mai rămân două ceasuri. La dracu! Sunt destul de bogat!"

Spunând acestea, d'Artagnan simţi o bucurie ciudată, o bucurie ca în vremea tinereţii, o mireasmă din anii aceia fru­moşi şi fericiţi de altădată cuprinzându i fiinţa şi îmbătându l.

În răstimpul acestor două ceasuri – îşi mai spuse muşchetarul – mă voi duce să încasez sfertul din chiria ce mi se cuvine de la "Icoana Maicii Domnului". Va fi ceva îmbucurător. Trei sute şaptezeci şi cinci de livre! Drace, e uluitor! Dacă săracul care n are decât o livră în buzunarul lui ar avea o livră şi doisprezece gologani, ar spune că i a pus Dumnezeu mâna în cap; dar niciodată o astfel de po­mană nu se abate asupra săracului. Bogatul, dimpotrivă, îşi sporeşte avutul cu banii de care nici nu se atinge... Iată trei sute şaptezeci şi cinci de livre care îmi cad din cer. Mă voi duce, aşadar, la "Icoana Maicii Domnului" şi voi bea cu chiriaşul meu un pahar cu vin de Spania, pe care tot el mi l va oferi, se înţelege.

Dar trebuie rânduială, domnule d'Artagnan, rânduială. Să facem deci socoteala timpului şi să l împărţim după treburi:

Art. 1. Athos.

Art. 2. La "Icoana Maicii Domnului".

Art. 3. Domnul Fouquet.

Art. 4. Domnul Colbert.

Art. 5. Masa.

Art. 6. Haine, cizme, cai, bocceaua de drum.

Art. 7. şi ultimul. Somnul.»

În lumina acestei împărţiri a timpului, d'Artagnan se duse de a dreptul la contele de La Fère, căruia îi povesti, cu modestie şi naivitate, o parte din fericitele întâmplări din ultima vreme.

Din ajun, Athos era neliniştit din pricina acestei vizite la rege; dar patru vorbe fură de ajuns ca să înţeleagă totul. Athos ghici că Ludovic îl însărcinase pe d'Artagnan cu o anumită misiune importantă, dar nici nu încercă măcar să l facă să i destăinuie taina. Îl povăţui însă pe prietenul lui să şi ferească pielea şi se oferi, pe ocolite, să l însoţească, daca lucrul este cu putinţă.

— Dar, dragă prietene – zise d'Artagnan – nu plec nicăieri.

— Cum aşa? Vii şi ţi iei rămas bun de la mine, şi nu pleci nicăieri?

— Oh, e adevărat, e adevărat! răspunse d'Artagnan, roşindu se puţin. Mă duc să cumpăr o proprietate.

— Asta i altceva. Atunci îmi schimb vorba. În loc de: "Fereşte ţi pielea", îţi voi spune: "Fereşte ţi punga!"

— Prietene, te voi înştiinţa de cum voi pune ochiul pe vreo proprietate; şi atunci vei avea bunăvoinţa de a mi face un serviciu, lămurindu mă cu sfatul tău.

— Da, da – răspunse Athos, prea modest ca să şi îngă­duie adăugirea unui zâmbet.

Raoul imită şi el această rezervă părintească. D'Artagnan îşi dădu seama că ar fi prea misterios să şi părăsească prie­tenii sub un pretext oarecare, fără să le spună măcar încotro avea să plece.

— M am gândit să mă duc către Le Mans – îi spuse el lui Athos. Crezi că e un ţinut bun?

— Minunat, dragul meu – răspunse contele, fără să i mai explice că Le Mans se afla în aceeaşi parte ca şi Touraine şi că, dacă ar mai aştepta două zile cel mult, ar putea face drumul în tovărăşia unui prieten.

Dar d'Artagnan, mai încurcat încă decât contele, adâncea cu fiecare explicaţie nouă smârcul în care se cufunda încetul cu încetul.

— Voi pleca mâine în zorii zilei – spuse în cele din urmă. Până atunci, Raoul, vrei să vii cu mine ca să mi ţii de urât?

— Da, domnule cavaler – răspunse tânărul – numai dacă domnul conte nu are nici o treabă cu mine.

— Nu, Raoul. Astăzi voi fi primit de DOMNUL, fratele regelui, atâta tot.

Raoul îi ceru lui Grimaud să i aducă spada, ceea ce acesta făcu numaidecât.

— Atunci – zise d'Artagnan, întinzându şi amândouă braţele către Athos – bun rămas, dragul meu prieten!

Athos îl îmbrăţişă îndelung, şi muşchetarul, care se bizuia pe discreţia lui, îi şopti la ureche:

— Afaceri de stat!

La care Athos nu răspunse decât printr o strângere de mână şi mai plină de înţeles.

După aceea se despărţiră. Raoul îl apucă de braţ pe vechiul său prieten, care îl duse în strada Saint Honoré.

— Te conduc la zeul Plutus zise d'Artagnan către tânăr. Pregăteşte te: toată ziua, azi, vei vedea cum se adună bani. O, m am schimbat mult, zău că da!

— Oh, oh, iată ce de lume pe stradă! se miră Raoul.

— E vreo procesiune acolo? îl întrebă d'Artagnan pe un haihui.

— Domnule, e zi de spânzurătoare – răspunse trecătorul.

— Cum, spânzurătoare în Piaţa Grevei? se miră d'Ar­tagnan.

— Da, domnule.

— Dracu să l ia pe ticălosul care se lasă spânzurat în ziua când trebuie să mă duc să mi încasez chiria! strigă d'Artagnan. Raoul, ai mai văzut până acum o execuţie prin spânzurătoare?

— Niciodată, domnule... Ferească mă sfântul!

— Iată ce înseamnă tinereţea... Dacă ai fi fost de gardă la tranşei, aşa cum am fost eu, şi o iscoadă... Dar, iartă mă, Raoul, am început să spun palavre... Ai dreptate, e îngro­zitor să vezi cum e spânzurat cineva... La ce ceas va avea loc execuţia, domnule, dacă nu te superi?

— Domnule – răspunse hoinarul cu mult respect, încântat că avea prilejul să stea de vorbă cu doi oameni de spadă – se spune că pe la ceasurile trei.

— O, nu e decât unu şi jumătate; să grăbim pasul – vom ajunge tocmai la vreme ca să mi încasez cele trei sute şaptezeci şi cinci de livre şi apoi să plecăm înainte de sosirea osânditului.

— A osândiţilor, domnule – adăugă orăşeanul – căci sunt doi.

— Domnule, îţi mulţumesc din toată inima – zise d'Artagnan care, de când îmbătrânise, devenise foarte politicos.

Şi trăgându l de mână pe Raoul, se îndreptă cu paşi repezi spre cartierul Grevei.

Dacă muşchetarul n ar fi fost deprins cu gloata, şi fără marea lui însuşire de a şi face loc cu coatele, la care se adăuga o dibăcie puţin comună de a îmbrânci cu umerii, nici unul, nici altul dintre cei doi călători n ar fi ajuns la desti­naţie. Mergeau de a lungul cheiului, unde se pomeniseră după ce ieşiseră din strada Saint Honoré, pe care porniseră îndată după despărţirea de Athos.

D'Artagnan păşea înainte: coatele, pumnii, umerii iui formau trei şuvoaie de împunsături pe care ştia să le înfigă fără greş în grămezile de trupuri ce i stăteau în cale, făcându le să sară la o parte şi să se despice în două ca nişte bucăţi de lemn. Adesea, ca să aibă mai multă putere, folosea şi mânerul de fier al săbiei. Îmboldea cu el coastele mai în­dărătnice, îl răsucea în dreapta şi în stânga, ca pe o pârghie sau ca pe o daltă şi despărţea, fără să ţină seamă de nimic, pe soţ de soţie, pe unchi de nepot, pe frate de frate. Şi toate acestea într un chip atât de firesc şi cu un zâmbet atât de graţios, încât ar fi trebuit să aibă cineva coaste de bronz ca să nu i mulţumească atunci când pumnul său arăta ce poate, sau o inimă de diamant ca să nu rămână încântat atunci când vedea surâsul acela luminos înflorind pe buzele muşchetarului.

Raoul, urmându şi prietenul, cruţa femeile, care se uitau cu plăcere la frumuseţea lui, înfrunta bărbaţii, care simţeau puterea muşchilor săi, şi amândoi tăiau, cu mişcări grele şi repezite, valul puţin cam apăsător şi puţin cam înecăcios al mulţimii.

Ajunseră astfel în dreptul celor două spânzurători, şi Raoul îşi întoarse ochii de la ele cu dezgust. Cât despre d'Artagnan, el nici nu le văzu măcar; casa lui, cu streaşină dantelată, cu ferestrele pline de curioşi, îi atrăgea, îi absor­bea chiar întreaga atenţie de care era în stare. Zări apoi în piaţă şi în jurul caselor de acolo un mare număr de muşche­tari în permisie, care, unii cu nevestele lor, alţii cu prieteni, aşteptau clipa când avea să înceapă ceremonia. Ceea ce îl bucură însă mai mult ca orice fu să vadă cum crâşmarul, chiriaşul său, nu mai prididea cu treaba. Cei trei băieţi de prăvălie nu izbuteau să i servească pe toţi băutorii. Aceştia dădeau buzna în crâşmă, se îngrămădeau prin odăi, umpluseră chiar curtea. D'Artagnan, văzând această înghesuială, îi spuse lui Raoul:

— Păcătosul, nu va avea nici o scuză ca să nu mi plă­tească chiria. Priveşte i pe toţi aceşti băutori, Raoul, s ar zice că s au pus pe petrecere, nu glumă. Dar, la dracu, nici nu mai ai unde să calci aici!

Totuşi, d'Artagnan izbuti să l prindă pe jupân de un colţ al şorţului, făcându l să l recunoască.

— Ah, domnul cavaler! rosti cârciumarul pe jumătate năuc. Un minut, te rog! Am aici o sută de turbaţi care vor să mi dea gata pivniţa.

— Pivniţa, fie, dar nu şi sertarul de la tejghea.

— Oh, domnule, cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumă­tate ai dumitale sunt sus, în odaia mea, număraţi şi puşi deoparte; dar acum se află acolo treizeci de beţivi care sug doagele unui butoiaş de porto pe care l am desfundat azi dimineaţă pentru ei... Lasă mă un minut, numai un minut.

— Fie, fie!

— Eu plec – îi spuse Raoul încet lui d'Artagnan – voioşia asta e îngrozitoare.

— Domnule – răspunse cu asprime d'Artagnan – îmi vei face plăcerea să rămâi aici. Soldatul e dator să se de­prindă cu toate împrejurările vieţii. Când eşti tânăr, ai în ochi anumite fibre pe care trebuie să ştii să le întăreşti, şi nu eşti cu adevărat generos şi bun decât atunci când ochiul ţi s a înăsprit, dar inima ţi a rămas tot caldă. Şi apoi, dragul meu Raoul, vrei oare să mă laşi singur aici? Ar fi rău din parte ţi. Uite, colo e curtea şi în curte un copac. Vino la umbră; acolo vom respira mai în voie decât în aerul ăsta îmbâcsit de duhoarea vinului..

Din colţul unde se aşezară cei doi noi oaspeţi de la "Icoana Maicii Domnului", auzeau foarte desluşit freamătul din ce în ce mai mare al mulţimii din piaţă, şi totodată nu le scăpa nici un strigăt, nici un gest făcut de băutorii îngră­mădiţi la mesele din crâşmă sau împrăştiaţi prin odăi. Dacă d'Artagnan ar fi vrut să se aşeze într un loc de unde să poată vedea totul bine, n ar fi găsit altul mai bun. Copacul sub care se aşezaseră el şi cu Raoul îi acoperea cu frunzişul lui des. Era un castan mic şi stufos, cu ramurile plecate, care şi răspundea umbra peste o masă atât de şubredă, încât chefliii renunţaseră să se mai folosească de ea.

Am spus că din acest colţ d'Artagnan vedea totul. El urmărea, într adevăr, goana băieţilor de prăvălie, care se duceau şi veneau, sosirea noilor băutori, primirea când prie­tenoasă, când duşmănoasă ce li se făcea unora care intrau de către alţii care şedeau la mese. Privea toate acestea ca să i treacă timpul, căci cei treizeci şi şapte de pistoli şi jumătate întârziau să i cadă în palmă. Chiar Raoul îi aminti într un târziu despre aceasta.

— Domnule – îi spuse el – nu l zoreşti pe chiriaşul dumitale să ţi aducă banii, şi peste puţin au să sosească osândiţii. Va fi o înghesuială aşa de mare atunci, că nu vom mai putea pleca de aici.

— Ai dreptate – zise muşchetarul. Hei, măi, ascultă, să vie careva, la dracu!

Dar strigă mult şi bine, bătu în zadar cu pumnii în stin­ghiile mesei, care căzură pe jos sub loviturile lui, că nimeni nu veni.

D'Artagnan se pregătea să se ducă el însuşi să l caute pe cârciumar şi să i ceară o ultimă explicaţie, când poarta din curtea unde se afla împreună cu Raoul, poartă ce dădea în grădina din dos, se deschise, scârţâind înfiorător din balama­lele ruginite, şi un om în costum de călăreţ apăru din acea grădină, cu spada în teacă, dar nu prinsă la cingătoare, stră­bătu curtea, fără să închidă poarta în urma lui, şi, aruncând o privire piezişă către d'Artagnan şi tovarăşul său, se în­dreptă spre cârciumă, rotindu şi în toate părţile ochii lui ce păreau să străpungă ziduri şi cugete.

— Iată – spuse d'Artagnan – chiriaşii mei trec dintr o curte în alta... Ah, ăsta trebuie să fie, fără îndoială, încă unul care vrea să vadă execuţia.

În acel moment, strigătele şi chiuiturile băutorilor din odăile de sus conteniră. În asemenea împrejurări, tăcerea izbeşte urechile tot aşa de tare ca şi chilomanul care şi ar îndoi puterea. D'Artagnan voi să vadă care era pricina acestei tăceri subite. Şi văzu că omul acela în costum de că­lăreţ intrase în sala cea mai mare a cârciumii şi le ţinea o cuvântare băutorilor, care îl ascultau cu multă luare aminte. Această cuvântare, d'Artagnan ar fi auzit o, dacă n ar fi fost hărmălaia asurzitoare a răcnetelor ce acoperea cu totul cuvintele vorbitorului Dar acesta sfârşi în curând şi toţi oame­nii care se aflau în cârciumă ieşiră unii după alţii, în grupuri mici, în aşa fel însă încât în cârciumă nu mai rămaseră decât şase inşi; unul din aceştia şase, având la brâu o spadă, îl trase deoparte pe cârciumar şi i îndruga ceva, cu un aer mai mult sau mai puţin serios, în timp ce ceilalţi prieteni ai lui aprindeau un foc mare în vatră, lucru cu deosebire nelalocul lui pe o vreme atât de frumoasă, când afară era atât de cald.

— E ciudat – îi spuse d'Artagnan lui Raoul; însă eu cunosc mutrele astea!

— Nu ţi se pare – zise Raoul – că miroase a fum aici?

— Mi se pare mai degrabă că miroase a conspiraţie – răspunse d'Artagnan.

Dar nu sfârşi, că patru dintre oamenii aceia ieşiră în curte şi, fără a lăsa să se vadă că ar avea gânduri ascunse, se postară ca străji la poarta ce da în grădina învecinată, aruncând din timp în timp spre d'Artagnan nişte priviri ascuţite ce spuneau multe.

— Ei drăcie! murmură d'Artagnan încet către Raoul. Aici se întâmplă ceva. Tu nu eşti curios, Raoul?

— Depinde, domnule cavaler.

— Eu sunt curios ca o femeie bătrână. Vino puţin mai încoa, să ne aruncăm ochii în piaţă. Fac rămăşag că ceea ce vom vedea merită osteneala.

— Eu însă, domnule cavaler, nu vreau să fiu martorul nemişcat şi nepăsător al morţii celor doi nenorociţi.

— Dar ce, crezi că eu sunt un sălbatic? Ne vom retrage când va fi timpul să ne retragem. Haide, vino!

Se îndreptară deci spre corpul casei şi acolo se aşezară în dreptul ferestrei, care, lucru şi mai ciudat decât toate cele­lalte, nu fusese ocupată de nimeni. Cei doi băutori ce se mai aflau înăuntru, în loc să privească pe această fereastră, aveau grijă de foc. Când îl văzură intrând pe d'Artagnan împreună cu prietenul său, murmurară amândoi deodată:

— Ah, ah! Întăriri!

D'Artagnan îi dădu un cot lui Raoul, să tacă.

— Da, vitejii mei, întăriri – zise el. La dracu, dar straşnic foc aţi mai făcut... Ce vreţi să coaceţi acolo?

Cei doi oameni izbucniră într un hohot de râs plin de voioşie şi, în loc de răspuns, mai aruncară câţiva buşteni în foc. D'Artagnan nu şi mai putea lua ochii de la ei.

— Spuneţi – întrebă unul din cei ce puneau lemne pe foc – aţi fost trimişi ca să ne daţi de veste că a sosit mo­mentul, nu i aşa?

— De bună seamă – răspunse d'Artagnan, care voia să vadă despre ce este vorba. Altfel, ce am căuta aici?

— Dacă i aşa, aşezaţi vă la fereastră, rogu vă, şi fiţi cu ochii în patru.

D'Artagnan zâmbi pe sub mustaţă, îi făcu un semn lui Raoul şi se aşeză ascultător la fereastră.

LXII


TRĂIASCĂ COLBERT!
Piaţa Grevei oferea o privelişte de a dreptul îngrozitoare în clipa aceea. Marea de capete, întinsă ca un covor, se lăr­gea până departe, semănând cu un lan înţesat de spice dese şi unduitoare. Din când în când, un vuiet necunoscut, un murmur îndepărtat făcea să se mişte acele capete şi din miile de ochi să ţâşnească scântei. Uneori se produceau mari vânzo liri. Îngrădirea de spice se clătina şi se prefăcea în valuri mai mişcătoare decât cele ale oceanului, care se rostogoleau de la margini către mijloc şi părea să se arunce ca nişte talazuri asupra şirului de arcaşi ce înconjurau spânzurătorile. Atunci cozile halebardelor se plecau peste capetele sau peste umerii cutezătorilor năvălitori; uneori, în locul cozilor de lemn se făceau simţite vârfurile de fier şi atunci se căsca numaidecât un mare cerc gol în jurul paznicilor, lucru ce se întâmpla spre nemulţumirea celor de pe margini, asupra cărora se răsfrângea apăsarea acestei îmbrâncituri bruşte ce i împingea către parapetele Senei.

De la înălţimea ferestrei sale, de unde se vedea toată piaţa, d'Artagnan observă, cu o tainică plăcere, că mulţi dintre muşchetarii sau paznicii care erau ameninţaţi să fie înghiţiţi de mulţime ştiau să se descurce cu ajutorul pumnilor sau al mânerelor de spade. Băgă chiar de seamă că ei izbuti­seră, datorită alăturării corp lângă corp, ce sporeşte puterea soldatului, să se strângă într un grup de aproape cincizeci de oameni şi că, în afară de vreo doisprezece rătăciţi ce înotau încoace şi încolo prin mulţime, nucleul era închegat şi gata să răspundă la o comandă. Dar nu numai muşchetarii şi găr­zile atraseră atenţia lui d'Artagnan. În jurul spânzurătorilor, şi mai ales înspre arcada Saint Jean, se mişca un vârtej zgo­motos, gălăgios şi tare nerăbdător; câteva capete îndrăzneţe, câteva chipuri hotărâte se zăreau ici şi colo, amestecate în marea de capete potolite şi de chipuri nepăsătoare din mul­ţime; se făceau semne, se dădeau coate. D'Artagnan recu­noscu într unui din aceste grupuri, şi chiar în grupul cel mai însufleţit, chipul cavalerului pe care l văzuse intrând pe poarta din fund a grădinii lui şi care le ţinuse chefliilor o cuvântare în cârciumă. Acest om forma acum echipe şi dădea ordine.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə