Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

Toţi aceşti nori mari şi mici, chiar şi

mai mici decât mici încap într-un cer clar,

precum zilele-ntr-un calendar; între acolo

şi-aici, între aici şi departe, când ţi se-ncurcă

senzaţiile, ah, spaţiile,

câmpiilor doar iarna deşarte,

ah, la vârsta asta cum dor spaţiile re-trăite

infinituri rotunde, cu oameni

rătăciţi prin construcţiile lor, mişcându-se

prin vreme ca nişte mituri, cu ieşirea lor din aici şi din

alţii, pătrunsul în

a valului alergare

de la ţărm la ţărm –

ţărţămuri de nori, din care ploaia

desprinsă peste acea necuprinsă măreţie a

câmpiei, de vânturi învinse
şi retragerea-ndărăt, ah, unde

e omul, umbra lui alungită

peste-albastrele unde trezite

de neliniştitele răsărituri

de ape de izvor desprinse;
vin la poarta ta cu-acelaşi

colind de ierburi şi frunze

fremătânde de clorofilă…

Am să te pun în golul timpului

meu ca-ntr-o rimă

ca pe-o literă-ntr-o filă,

răstignire, ca pe-o târzie idilă

fulgerul de întuneric să te despoaie

dar, până la urmă,

şi ideea aceasta mi se destramă,

încă un fulger îşi descinge văpaia

şi câmpia, ca o fată, despletită,

aleargă fericită prin ploaie.

***
Nu ploua şi ţăranul din mine mergea desculţ pe drumurile tari ca bazaltul. La Ocniţa nu ploua. La Ocniţa era secetă. Pământul – negru-sur. Pământul demult îşi foloseşte rezervele din dedesubt, cerul lasă soarele să ucidă, tot ce a făcut soarele însuşi o nimica toată şi, împreună cu ţăranul – acest Hristos bătut în cuie pe crucea veşniciei sale aşteptări. Răscrucile s-au populat pe neprins de veste cu Hristos, care vrea să-mpartă durerea celui de la pământ. Venind cu autobuzul, am văzut într-un sat copii şi tineri ce alergau în jurul unei fântâni cu căni în mâini, împroşcându-se cu apă, şi eu, în autobuzul înfierbântat, simţeam răceala de gheaţă a apei. Era semnul unui ritual, copiii şi tinerii încercau să joace rolul paparudelor.

Nici un nor pe cer.

De la balcon aud vecina spunându-i vecinului: “Vezi dacă nu plouă, să-mi iau umbrela”. “Dar nu plouă”. – “Şi dacă plouă?

Scena mă înnebuneşte.

Probabil, sunt oameni de pământ şi oameni de zahăr. Unii umblă prin ploaie, alţii se tem de ea.

***

Restituie-mi forma, uniforma asta de zero,

Reforma de plus şi de minus, pe Plinius

cel Tânăr, iar în el şi pe Plinius cel Bătrân,

carnea mea miroase a fân, eu sunt credinciosul

cela păgân

care crede în iepuri

şi şerpi – forme perpendiculare cu sine ducân-

du-se în pustiul

unui eu nesfârşit,

ca un factor de la sine greşit, cauza sui

cauză a sa, substanţa cum o pot şti

doar Spinoza

şi Descartes;

restituie-mi de ce am nevoie să am dreptul

şi vremea de el să mă despart;

numai din poza aceasta nu mă mai sâcâie

adesea Spinoza, în etica lui nu stă getica

mea ordinară

cu bucuria aruncării de sine

în vârfurile dumbrăvii de suliţe,

satul meu

doarme cu capul

pe propriile sale

uliţe ca să nu întârzie

dimineţile

să se întâlnească la

drum, drumuit şi

drămăluit

ca o pârghie de care trage Dumnezeu

şi motorul dimineţii lasă neguri pe drumuri, ceţuri albastre şi reci –

aşteptatele fumuri

cu unduiri prin care şi azi mă constitui;

restituie-mi, dar am uitat, ce să-mi restitui?

***
Când lipseşte bucata de pâine chiar şi “Gioconda” lui Leonardo devine urâtă.

***
Mă interesează aceste spaţii. Franzela am s-o cumpăr

mai târziu, chiar dacă va evada la pită.

(Ce nume frumos în vremea cumplită!)

Am s-o cumpăr chiar dacă soarele va răsări

de la apus. Ce-a spus

unda de soare când s-a distrus atingând ţarina asta finită;

roşul tezaur de pită coaptă pe vatra rotundă

pe care caloriile abundă

şi imaginaţia cu toată graţia supremaţia

ca ideea ideii unui pictor avangardist.

De câte ori pictorii încearcă să-l picteze iarăşi pe Crist,

de atâtea ori îl răstignesc

la cererea preoţilor iudei;

e trist totuşi să descifrezi aceeaşi idee

care datorită astrofizicii se deplasează spre roşu,
e o şubredă încercare a Styxului de-a reveni peste cei

care l-au trecut şi n-au îndărăt nici o întoarcere,

moartea plus moartea

face materia uriaşă să-nvie, adică naşterea

în spaţiul care copleşitor mă interesează,
şi tinde şi pune un punct în soarele de-amiază

ca să poată vorbi de sine prin tine şi în ea

prin neîndurerarea timpului ce nu doarme

când liniştit le scriu autografe pe-alarme

cu cerneala tihnei;

desconcentrate, legate prin adevăr de nimicuri,

plouă, prin geam mă privesc limpezitele picuri

aidoma ochilor tăi privesc prin acest finit mozaic.

Cum se întâmplă că tot ce-i frumos

s-a născut din nimic?

CASA DE LUT
Mă uit cum din pereţi se prăbuşeşte lutul,

dar, Doamne, nu lutul cade, însuşi timpul -

începutul sfârşitului, aparţinutul cu ca-

re se-ntâlnesc în noi cu timpul omenesc

şi omenescu-acesta-i începutul necunoscut,

cu el am stat la masă acasă şi pâinea tot

creştea cu tot avutul ce mai era pe masă –

un pansament pe-o rană, iar mama după mine

tăcea s-audă rece lutul cum tot cu lut că-

dea din timp mamutul cu preistoria, şi-mi dau

prea bine seama, că lutu-acesta vechi de nou,

precum şi mama, cădea de pe atunci când au

făcut-o şi-acoperiş i-au pus şi nou-născutul

pe frate-meu, în casă l-au adus, apoi pe

încă doi, luaţi ca-n paranteză între noi,

dar vântul i-a suflat şi-atunci rămase lutul-

mutul şi părul cel sălbatic ce ne păzeşte

dupăcasa, în primăvară albă era, un viscol

viu şi nu se scutura de floare nici chiar vara,

cu-atât mai mult când în ramuri promo-

roaca. Dar m-am luat cu vorba sau cu joaca.

Deodată lutul s-a oprit un pic să tacă şi

în tăcerea dată noi plăteam tributul; iau

un topor şi prind să dau în lut şi-ncepe-a

curge sânge-arzând,

neprefăcutul şi temutul

şi prinde lutul iarăşi a cădea şi noi, cei

trei, ne-am prefăcut în doi şi-ncepem să

cădem cu lutul plătind cu el aceeaşi vamă,

lipseşte mama, mama, mama, mama, începutul

şi-aud în mine cum se prăbuşeşte lutullll!

***
Trupul acesta al meu o fii fiind chiar din lut,

lutul e tot materie, categorie filosofică

ştiută de mine de pe când studenţeam, mut

e trecutul trecut,

dar revenim iarăşi la lut,

mă minunez cum lutul acesta poate trăi

în mizeria trecerii şi petrecerii faptului

prim, de la care pornim cu gândirea noastră

cât o Siberie îngheţată care, când se dez-

gheaţă, distruge totul în drum, deopo-

trivă copacii cei mici şi cei mari. Visele

noastre albe sunt ca urşii polari lenevind

prin taigale de nopţi îngheţate în albul al-

bastru; visele noastre sunt rezultatele unui

nu ştiu care cosmic dezastru şi căzute în

formă de pietre aici, pe pământ, s-au schimbat
în urşi şi ursoaice polare, contractându-se în

recele alb, socotind că aceasta ar fi cea

mai nevinovată culoare, dar mă-ntreb: ce

ne facem, dacă albul nici măcar nu-i culoare?

Şi visele nu sunt decât o sfidare a albului

de către alb? Adică a nimicului de către

nimic şi gândurile din capu-mi de lut sunt
nişte viespii care l-au găurit, oploşindu-se

răul şi bâzâie-ntruna, iar pe-alături trece

şuvoiul de ape desperecheate răscolite din

munte de viespile-acestea, făcându-şi sub

frunte fagurii din hârtie topită, nici măcar
nu din ceară? Rar unde se duce şi vine lutul

acesta care mereu se-nfioară ademenit şi

amăgit de senzaţii de timpuri şi spaţii

şi alte inflaţii de gândire falimentară cu

nişte bănci de economii. Viespile-acestea cu

lutul acesta scriu poezii - nişte construcţii

anorganice şi iluzorii; toate acestea nu sunt

nişte nevinovate jocuri mari de copii mici

într-un spaţiu de timp care se-ncepe de-aici ca

să se termine totdeauna în acelaşi aici dar acum?

Parcă-aş fi un elev scos la răspuns

şi rezolv un exerciţiu cu paranteze pătrate pe-o

tablă făcută dintr-o scândură care-a ars

şi-a rămas din ea doar o tablă de fum?

Limbă, popor, istorie


E ca-n noaptea învierii
Lumânări la Eminescu

şi la Ştefan lumânări

s-a cutremurat adâncul

lacrima acestei ţări

şi străluce sub frunzetul

unui tei înalt, robust

unde-nveşnicit, poetul

ne stă tânăr şi august.
E-un ceva ce nu se schimbă

chiar când totu-i schimbător,

căci nu-i ţară fără limbă,

fără limbă nu-i popor.

Ea-i de la strămoşi lăsată

Cuget de izvor bogat –

neam din neam din zbuciumata

soartă care ni s-a dat.
Şi se face albă noaptea,

albă-i umbra pe alei,

versul blând în calde şoapte-l

intonează-un cor de tei

şi ce-i adormit tresare

la cel cântec de rapsozi,

Eminescu şi cu Ştefan –

mândrii noştri voievozi.
Cât nălţimea lor ne ştie

şi îi ştim, ni-i duhul viu,

fără ei ne ia stihia

şi ne pierde prin pustiu.
Oameni vin şi-o adiere

sufletul le-aprinde blând,

e ca-n noaptea Învierii

cu lumină pe pământ.

Lumânări la Eminescu

vin din cele patru zări,

lumânări la Ştefan Vodă

şi prin inimi lumânări.
S-a cutremurat târziul –

lacrima acestei ţări.

***
Noi zicem: un joc de limbă. Dar în sensul când noi suntem în stare să ne jucăm cu limba, când limba ştie să sclipească într-un asemenea joc, când structurile ei logice şi de fond ne implică într-o lume a frumosului de limbă, a puterii ei de a ne restructura imaginaţia şi inteligenţa, când suntem siguri că forţa ei cognitivă e în mâinile noastre şi noi putem s-o manipulăm în numele unor noi structuri cognitive de fond şi apolinice.

Limba doar este modelatoarea conştiinţei noastre de închidere prin deschidere în adâncurile ontologice ale firii noastre.

Dar cu limba se joacă numai în sensul “jocului” ca formă de manifestare, de emancipare, de luciditate şi binevenită individualitate de a fi predispusă să facă totul dintr-o joacă, în cele din urmă, în mod inspirat, fiindcă jocul nu este admis fără inspiraţie.

Numai în acest sens jocul este joc cu adevărat. Dacă punem problema în mod serios într-o realitate ca a noastră, spunem altceva: cu limba nu se joacă, e de-ajuns cât ne-am jucat. În sensul rău al cuvântului.

Odată cu limba se naşte o lume, dar cu ea poate şi muri.

***
Limba tot este în felul ei o alegorie. Fiind vorbită ea se supune întocmai omului. Acesta vrea să spună ceva, pe când ea, în fond, spune altceva.

Altfel cum s-ar întâmpla să spui cuiva una şi acesta, fiind foarte atent, surprinde deseori cu totul altceva.

Limba spune un adevăr ne-adevărat?

***
Problema textului rămâne deschisă. Şi dintr-o parte şi din alta se înţeleg înţelesul cu neînţelesul pentru a căpăta formula zeroului dublu, hotarul dintre “minus” şi “plus”.

***
Ce vreţi voi? Ce-aţi vrut să vă spun

când voi ne-aţi spus prea puţin

să pot adăuga puţinul meu la al vostru

pentru a vă spune mult?
În care tumult

m-aş pomeni între voi, înstrăinatul

din mine sunteţi chiar voi la un loc

luaţi –
vreascuri uscate aruncate pe foc

pe un foc diabolic care mult densitează

angrenarea în gând, în dureri şi moarte.

Libertatea e unica în toate limbile, e la fel

de unică şi disperată.

E ceva care aparte

cheamă providenţa s-o ia de complice.

Cine dintre noi e cel mai mai de aice,

cine satisface providenţa

forţează destinul,

prin care suflet

creşte sălbatic pelinul

sau se clatină vinul

din propria fierbere care se completează.
Aţi uitat ce-aţi vrut să-mi răspundeţi,

să vă amintesc eu -

uitarea-uitarea totală,
veniţi să vă văd

în bucuria voastră de gală,

vreau să râd, să mă bucur, să plâng

azi în dispoziţie proastă

am păşit, probabil, cu piciorul cel stâng.

***
Priviţi, ascultaţi, luaţi aminte – numai ce de-a bucurii lingvistice făcând cale bătută spre sinonimie ori ieşind din ea să cuprindă necuprinsul, ca totuşi să-l cuprindă într-o anumită măsură: spun, vorbesc, zic, îndrug, grăiesc, îngăim, adaug, continuu, flecăresc, leorbăiesc, trăncănesc, hodorogesc...Le-am luat aşa la întâmplare, fără a le alege şi a mai căuta şi altele, fără nici un fel de pregătire, dar câte o mai fi fiind ascunse ca vrăbiile în streşinile limbii, şi toate din neamul spusului şi-al vorbitului, avar de nestemate, formând câte sinonime, tot atâtea faţete la acelaşi sens, ori bulgăre de pietre scumpe din diadema sau brăţara limbii noastre.

Şi noi, gângăvindu-ne din prea multă lene mintală, mai spunem pe lângă toate că e şi săracă!

***
Să luăm, de pildă, sinonimia cuvintelor. Cuvântul dat în cazul dat este identic cu sine însuşi, al doilea cuvânt din familia sinonimică a cuvântului iniţial, în fond, e alt cuvânt care pare să fie angajat, să fie identic cu acelaşi prim cuvânt, dar între ele a crăpat pământul şi, deşi mai par aceleaşi, ele sunt de acum două, diferite, pe teritorii absolut separate.

Până la urmă, ultimul cuvânt din familia cuvântului dat se îndepărtează atât de mult, încât începe să intre în sinonimia altui cuvânt, dar cu care identic nu va fi niciodată.

Sinonimia, după cum vedem, îndepărtează, nu apropie. E ultima încercare de dovedire că două cuvinte pot fi acelaşi cuvânt.

Gândul care vine şi se impune nu cere cruţare. El reflectă o realitate, concomitent confundând-o cu ea. Până la urmă, această realitate biruie şi el se relativizează şi mai mult.

Este curios anume procesul acesta de trecere într-o altă formă. Gândul tinde să deturneze zeii, să se prefacă singur în zeu, dar nu-i dă voie aceeaşi realitate în care se preface el.

***
Gura fără nici o cenzură. Libertatea cuvântului în sensul prost al acestuia.

***
Oricum această limbă este alta şi altu-s

eu, care-o vorbeşte dramatizat de propria

sintagmă şi-atâta magmă arde-n ea şi

nu se stinge,

pe faţă o şuviţă-i se prelinge,

de-un roşu pur ca purpura intactă

şi inima ce se contractă concentric

în actul demiurgic este netă

cu-aceeaşi energie centripetă, schimbată-alternativ

ca Yin şi Yang, apoi invers, în centrifugă

pân-la un punct în care se conjugă din

nou cu ruga omului înviforat

de frumuseţe când fulgeră şi tună, mari energii

în suflet se adună

şi tăinuite scapără, mă apără de gol şi-nstrăinare,

e limba Dacului cel mare,

mereu pornit spre regăsire;

nu eu vorbesc, ci însăşi ea, vorbirea;

mă ştiu murind cu orice vorbă spusă,

prepusă şi propusă, şi produsă, dar

şi-apusa sieşi ca euforic juxtapusă

şi-nvie când iar cuvântul vine-n loc

firii şi din oblăduirea actului contract

cu devenirea devin real şi ireal, şi actual,

eu, ca persoană-a treia, cea absentă din

actul vizual, orbeşte, vorbesc,

vorbeşte, vorbeşte cineva, sunt cel ce mă vorbeşte,

sunt ca o detaşare

dintre răspuns şi întrebare,

efervescenţa unui vis în derulare.
***
Rabdă un ceas şi-i trăi două – zice mama. Mi-am amintit de zicala aceasta şi, notându-mi-o, mă gândesc la sensul ei ne-trecător în această lume trecătoare. Proverbele sunt pietrele scumpe din proverbul străvechi: apa trece şi pietrele rămân.

Ele sunt atât de puternice şi prevăzătoare, încât ca să supravieţuiască pot trece dintr-o limbă în alta.

***
Dincolo de cuvânt stă necuvântul. Partea nevăzută a existenţei. Noi în de noi prin rătăcirea limbii prin limbă. Logica rămâne simplă până când nu mi se complică reacţia retinei ochilor la lumina arbitrară a extravaganţei regulilor de bună purtare a verbului a fi.

Fiecare stăm în cuvântul nostru ca un făt pus la păstrare într-o eprubetă cu spirt.

***
Până şi cuvintele se neagă unele pe altele, după părerea unor filozofi antici.

De aceea vorbirea este atât de dificilă.

Negaţia rămâne în vigoare şi e forţa principală care împinge totul înainte. În timp ce se iscă afirmaţia, ca un virus în ea, s-a şi născut negaţia.

Toate aceste nicăieri nu sunt redate mai bine decât în “Glosa” lui Eminescu: “Nu spera şi nu ai teamă / ce e val ca valul trece”… într-adevăr, incontestabil, fiind şi tu un val tot ca valul rece treci. Nu mai spera şi, cu atât mai mult, nu mai avea nici o teamă.

Tu rămâi la toate rece.

Ce frumuseţe glaciată!

Ce înălţime de gând care îşi face singura deschidere către sine!
***
Nebănuitele cuvinte din lumea noastră ca nebănuitele trepte din filosofia lui Blaga. Cuvinte şi semne, cuvintele cuvântând ceva, semnele însemnând ceva, dar e puţin spus însemnând ceva, ci şi altceva, mai mult decât ceva. Ce poate fi mai mult decât acest ceva care cuprinde în el totul şi semnul nimicului şi acela, la rândul său, mai nimic decât însuşi nimicul?

Nebănuitele cuvinte, nebănuitele trepte, nebănuitele porţi, îngânduratele porţi (ale lui Liviu Damian), cuprinzând alternativa existenţei în semne, se demonstrează ca o implicare a adâncului în adânc.

Secolul XX a fost bântuit de două mari patimi: a atomului dezagregat şi a filosofiei lingvistice, care, pornind de la lipsa de statornicie a cuvintelor, a clătinat cumplit barca existenţei umane.

Elveţianul Ferdinand de Saussure aducea în lingvistică “conceptul de structură” de unde şi structuralismul de mai târziu, apoi radicalismele poststructuralismului, care au mărit şi mai mult conceptul că noi nimic nu ştim şi, dacă încercăm să ştim ceva, o putem face numai cu ajutorul limbii nestatornice aşa cum s-a dovedit a fi poetul Tiutcev, pătrunzând nesiguranţa limbii, avea să spună: “cuvântul pronunţat este deja o minciună”, Eminescu, în “Criticilor mei” avea să se întrebe: “Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?”, adevărul despre care Nietzsche a spus mai târziu că “e o iluzie care a uitat că e iluzie”. Rezultatele le culege Werner Heisenberg, unul din fondatorii fizicii cuantice când a coborât în lumea atomului care era socotit indivizibil. Savantul constata că limba, aşa cum era ea, nu putea descrie această lume nouă, era nevoie de o a doua limbă, formalizată sau de o metalimbă ca limbă despre limbă.

Cuvintele continuă să rămână la fel de nebănuite în ce ascund dincolo de parametrii lor. Ce vor cuvintele? Vor să ne spună ceva şi ne spun, dar nu ne spun până la capăt. Ceva rămâne în suspensie, ceva se tace fiindcă nu se poate vorbi despre el, acest ceva. Niciodată gândul nu e dus până la sfârşit. Zadarnic la sfârşitul propoziţiei se pune punct. Gândul continuă şi dincolo de punct. Este ceva care nu se poate spune în cuvinte, rămâne nespus, dar poate e cel mai principal.

Nebănuite cuvinte.

Nebănuite porţi.

Nebănuite trepte.

***
Ideea de mai sus s-a pornit dintr-un vis. După o insomnie zdravănă, în care am cugetat asupra unor probleme de limbă. Şi iată, adormind în sfârşit, speculaţiunile raţionale au continuat în acea perioadă de semi-somn-semi-trezie.

E curios însuşi visul. Se făcea că am început să vorbesc despre limbă într-o odaie în faţa câtorva inşi şi unul din ei a început să-mi arate la perete: acolo era un difuzor. Adică lui să-i vorbesc. Când m-am apropiat, am observat că aparatul era învelit într-o bucată de stofă ca un microfon, ceea ce îmi dădu de înţeles că era chiar un microfon, aşadar (radioul nu aducea, ci ducea informaţia undeva la urechile nu ştiu cui). Şi eu, deci, trebuia să vorbesc pentru cineva care se vede că avea puterea de a influenţa, dacă nu chiar a da dispoziţii autoritare în rezolvarea unor probleme de limbă, pentru ca ea să fie respectată şi legea cu privire la ea să fie aplicată în viaţă.

Acum m-am trezit şi mă gândesc: cine este acea ureche sau a cui este, vis-a-vis de care m-au pus să vorbesc şi ce ar putea rezolva la ora actuală acest stăpân al urechii?

***
Ani la rând am tot căutat prin librării „Popol-vuhul” latino-american, până ce într-o zi l-am găsit, dar tradus în limba bulgară. L-am luat cu mâinile tremurânde şi am venit cu el acasă. O noapte întreagă am vegheat asupra lui şi atât de tare am vrut să aflu ce se ascunde în bezna lui, încât am simţit, cum, deodată, paravanul acestei limbi necunoscute mie, care mă despărţea de comoara ce o aveam în faţă, a început să se destrame ca o perdea de negură, şi dincolo de cea perdea au început să se profileze siluetele copacilor crescând spre ochii mei şi aceşti copaci erau cuvintele turnate parcă din sticlă şi la fundul lor se înălţau ideile acestei enigmatice epopei a unui popor care a dispărut fără ca nimeni să ştie când anume şi din ce cauză.

Eu priveam năucit de acest noroc şi deveneam tot mai convins că dacă mai stau o noapte asupra acestei versiuni în limba bulgară, când am să adorm, am să văd originalul prin somn, ceea ce s-a şi întâmplat.

Dar mai jos, mai adânc era o beznă care se îngroşa mereu, lăsând însă să se vadă o inscripţie pe care cineva o tradusese în româneşte:

- Aici, noi vom deschide, vom da glas şi vom destăinui ce a fost ascuns până acum.
***
Îmi place cum georgienii îşi bat joc de propriile lor nerozii. Am impresia că tot anul împrejur la ei e UNU APRILIE. Când li-i trist, găsesc orice prilej să râdă de sine şi astfel îşi fac viaţa mai uşoară. Cât ne priveşte pe noi, suntem atât de mult preocupaţi de nevoile altora, încât nu le putem duce în cârcă pe ale noastre.

Este o vorbă din popor: pasul şi galbenul, zicală de pe când la noi circula galbenul, dar de dolar nimeni nici nu auzise, probabil că nici nu era.

Uneori, cuprins de deznădejde, zic, Doamne, de ce nu ne-ai dat şi nouă simţul umorului? Nu ne-am fi făcut atâtea iluzii şi n-ai fi avut atâtea probleme cu noi.

Cu noi, care suntem atâţia, şi numai Tu eşti Unu!

***
De fiecare dată când nu avem alt sprijin în viaţă, nu se ştie de ce apelăm la istorie. Parcă această ştiinţă ar fi colacul de salvare aruncat de destin după ce ne-a împins în mare ca pe tinerii marinari care nu ştiu încă să înoate.

În acest sens, spusa lui Nicolai Berdeaev se reactualizează:

- Istoria nu cruţă personalităţile umane, chiar nici nu le observă.

Singurul lucru, singura noastră mângâiere, răzvrătirea împotriva istoriei şi destinului este faptul nescontat nici de natura-viaţă, nevoia de a gândi, de a avea cele trei timpuri ale indicativului, pornit din infinitivul verbului “a fi”.

Enunţul lui Alecsandri: “Tot românul se naşte poet” ar trebui privit mai adânc: orice om, pe lângă toate, mai este şi filozof. Orice om filozofează. El este acel raport dintre Existenţă şi Conştiinţă, îşi gândeşte şi re-gândeşte propriul destin, care, în fond, este comun tuturor semenilor săi.

Probabil, cea mai zdrobitoare descoperire a omului a fost oglinda în care s-a privit, în oglinda apei din care a fost impus de sete să bea. Abia atunci el a înţeles că mai este un cineva tăinuit dincolo de oglinda apei, un spirit al adâncurilor, un cineva care vine dintr-o direcţie opusă cu el, care, în cele din urmă, nu este altcineva decât el însuşi, neînţelegând însă cum el ar putea să vină din două părţi, parcă dorind să se înţeleagă, să se întâlnească ori de câte ori Omul îşi bagă faţa în apă. În acest moment cei doi deveneau ori unul, ori nici unul, nimic, fiindcă imaginea era sfărâmată în mai multe bucăţi şi fiecare bucată, observa omul cu groază, ba era cu un ochi, ba – cu o bucată de nas sau gură şi el vroia să înţeleagă cum din unul s-au făcut doi, iar când a vrut să devină din nou unul, s-a multiplicat, formând un mozaic întreg din cioburi de oglindă în care era câte o frântură, câte un fragment sau chiar câte un chip al său, parcă ar fi fost “Guernica” lui Picasso.

***

Rămân refuz proptit pe interese

de taciturn şi nevăzut coclauri,

revii la un desen umplut cu mauri

ce vor să-şi schimbe pielea la congrese

de inşi ce se găsesc şi se degajă

în largul unui spaţiu de limită

în care nou-acorduri se agită

într-un invers de strigăte şi vrajă.

Mă mai asculţi? Domestic e obolul

pe care îl aduc persoanele proscrise,

şi-adorm cu capul sprijinit de vise

prin care mă mai dau de-a rostogolul.

***
Ce mi-a venit? Adun pământul în căuşul palmelor

şi caut prin ţărnă cuvântul “acasă”,

un adaos absolut ca idee absolută,

ciudată idee,

ciudat pământ, ciudată derută,
drumuri desfundate şi hăţişuri prin

calvarul suplinit al istoriei noastre

cu pete albe şi-albastre.

***

E-o zonă de rezervă-n dincolo de noi,

un loc-refugiu dintr-o vreme proas-

tă, ceva în zona asta ne adastă şi

aşteptarea ei

e-o frază pozitivă în care desemna-

rea vieţii pe potriva aspectului gân-

dit de noi lingvistic e-o referin-

ţă-a vrerii, dar şi-a vremii, coloris-

tic e anturajul dat;
traducerea-n senzaţii

contemplă templu-nchis în rezerva-

ţii de gândire sorocite la extrem ca

un popor aşa cum noi suntem, sau

altul nimerit pe mâini făptaşe;
fugind de noi prin noi,

truditele oraşe, cu mari clopotniţe ce-n zvon

binecuvântă răbdarea şi tăcerea, se-n-

fierbântă obsesia, refugiul ei apare

cu drumuri emigrând peste hotare.

***
Limba este memoria unei naţiuni care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului naţiunii şi noţiunii de noţiune, caracterul reflexiv al gândirii ce specifică naţiunea la noţiuni existenţiale.

***
Ţăran muncind. E o necuprindere a faptului când acesta îşi scutură aripile din umbrele vânturate ale zborului sub cerul nădejdii unei pâini pe care o vinde pe un preţ de nimic. În loc sa-i văd ochii obosiţi, vad aşteptarea obosită. E totuşi prea lungă. Cu timpul aşteptarea ( când se termină) se preface în timp. Timp în timp? Apoi se reduce şi rămâne Babilonul nedus până la capăt. Potopul continuă să ameninţe că în orice moment se poate repeta. Localizarea schimbărilor. Intr-adevărul tace obscen. Îi comunică omoplaţii, mâinile îşi reîncep vânătoarea regală a degetelor mişcându-se in asprimea condiţională a într-adevărului.

Irod râzând. Îşi râde de propria sa cuminţenie, când aceasta a greşit adresa. Copiii nu au putut fi toţi masacraţi. Iosif cu Miron si Arat fug in Egipt. Câţi pictori s-au născut pentru a fixa acest moment tragic: să fugi din propria ta tară. Ca intelectualii noştri in Balcani pentru a nu-i ucide aici sărăcia.

Găinuşa pe cer s-a ouat o lună roşie ca un ou roşu de Paşti alungit într-o parabolă care nu-şi cunoaşte trecutul.