Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

SOMN CU NESOMN

Părăsesc ritualul, realul şi antirealul,

obsedat de expansiunea telurică a som-

nului concentrat în punctul de sprijin al nopţii marcate

prin întunericul mercantil lăsat deopo-

trivă să se comunice prin tendinţe sau

regăsiri reciproce şi unice,
la instanţele nopţii,

cu demersuri neunivoce

vine populaţia aşteptărilor şi gândirii

abstracte precoce, oraşul stă-n ceaţă, parcă ar

sta într-o imensă cadă imensă cu spumă de

lapte;
maşini târzii prin noapte vin cu anima-

ţie ca nişte semne de punctuaţie

într-o propoziţie în plină evoluare

subliniindu-şi prestanţa

pe la intersecţii cu nonşalanţă

moţăie semafoare

deschizând un ochi verde şi altul roşu

de nesomnul tomnatic

uitate aprinse pe-un parcurs de distanţă,

gata oricând s-o sfarme, doarme acest oraş obosit

semiflămând, doarme, dacă mai doarme.

***
E o chemare a faptului ce se condamnă

de sine pentru sine şi toate se confruntă,

emoţii textuale ca ploaia cea măruntă,

anunţă ortograma în scrierea de toam-

nă a scopului teluric şi-a sensului

extins precum supravegherea în ampla

noastră dramă

de-a înţelege sensul când sensul este

lipsă, e o rectificare în tonul de eclipsă,

când umbra generează domesticul cu-

vânt ca pe un imn aparte şi el regene-

rând complexe ne-nţelese ce-n gânduri

se impun cu forţa şi pregnanţa proble-

mei ce devine expertul unui racursiu

departe de comun

la orice gest al vremii

ce-n toate se aplică;

renunţ la toate şi

caut simplitate,

dar iată, simplitatea,

printr-un demers

spre sensuri mai tare le complică…

Şi ca-n oglinda apei apar mereu invers.

***
Nu te chem şi vii la oră să-ţi dau clipa

ca pe-un dor, dar din dor se face dorul,

dar şi raiul, aşadar, eu te chem ca pe-o

cetate să-ţi joci umbra, să ţi-o scuturi,

vreau cuvântul cu tăcerea ca pe-un pom

de vânt să-l scuturi şi mai vreau, mai

vreau, amestec de culoare şi resort în –

săşi clipa la distanţă cu distanţă să ţi-o

port şi din tot ce am a-ţi spune, ca o

frunză de pe ram vreau să-ţi cad în

toamna asta
prin surprindere-a ce-o am şi din tot ce

am şi n-am, construind un amalgam

de culori şi de vibraţii, să-ţi aprind echi-

valentul umbrei tale de pe-asfalt, când

treci singură şi naltă,
fie-ţi dorul de smarald şi cuprinsă-n

joc multiplu şi de toamnă, şi culori să te

auzi vorbind de tine

tot cu tine, deseori cum se întâmplă ca-n tă-

cere, să te strig şi să revii
ca o frunză dată-n roşu

emigrând din vii

prin vii şi-n această buimăceală de mişcare

de vopsele, să-ţi traduci ascuns un zâm-

bet, strict surâs în toate cele care se compun
din socluri

şi pe socluri

alte socluri, dar absente de momente ca în loc

de monumente

luminate între focuri,

încărcate de senzaţii să se-nalţe sentimente

de-anvergură şi risipă, eu te chem să vii

pe-o clipă să-ţi văd clipa de pe-o-aripă

dacă ai aripa asta în acest moment.

***
Eu fără mine şi-această senzaţie de eu

fără eu; mereu, dar mereu condamnat la speranţă, îmi go-

neam importanţa

şi ce sălbatic juca, dar ce sălbatic de

imperios juca tremurândă balanţa

cântarului

deopotrivă cu-aspectul

terminal al unei răsfrângeri de-aripă

şi eu îmi astupam urechile cu ceară ca Orfeu

să n-aud trecerea trecerii, când

pe deasupra mea trec cocorii

purtând semnele dorului nostru pe-aripă
şi ţipă, şi ţipă, dar ce tragic mai ţipă

într-o eterogenă mişcare a tragicei pier-

deri de sine;
trec norii de toamnă, întâmplare

ca şi mine fără de mine, o problemă-a

problemei, o temă a temei de care si

întâmplarea autumnală se teme şi-i o

rotire de stoluri, de nouri şi goluri

suspendate-ntr-un joc suspendat

ca un strigăt rămas şi acum nestrigat.

***
Ar trebui să vorbesc despre reproşuri - conveni-

enţele aparte apar şi dispar, senzaţia mea

despre felul cum se naşte ipoteza despre

profunzimile celulare
ale materiei cenuşii care se întind vălurân-

du-se sub tichie ca nisipurile pe nişte ţăr-

muri devastate de mare; la un capăt amorf

de pustie,

care-i gândirea, ce e gândirea, cunoaşterea no-

uă a unor spectacole pe care le dă singură

pentru sine natura; golul nostru ne fură

gravura de pe palmele

tăbăcite de expresii ce polemizează cu impre-

siile nedesăvârşite mereu

ca fereastra cu florile îngheţate pe sticla ajunsă

să fie cu osârdia albă a gerului

unsă, o răsturnare inversă a faptului-ap-

tului sindrom

mereu problematic;
apatic ar fi talazul care se zbate tomnatic

de ţărmul de piatră

a unui vis singuratic

şi toate acestea le simte, dar până la capăt nu

le mai ştie;
ar trebui să vorbesc despre reproşuri adresân-

du-ni-se ca o despăgubire, ca o contri-

buţie de război,

dar toamna deşartă conţinutul total în

ciudatele coşuri

pe care le împleteşte din galbene lozii

să le umple cu seducătoare explozii
de inefabil şi convenabil. Totul pe lumea

asta este probabil probă de foc; trăiesc un ma-

tineu ultraviolet, considerabil în a echi-

vala suspensia cu hortensia

într-o poiană cu caracter substituit.
Un colte de lună răsare din mare roşu

ca un vârf înfierbântat de cuţit.

***
Caut porţile prin care-aş trece dincolo

de noi în zona interzisă constantă,

din toate regăsirile fiinţei

în cadrul ei momentu-i oportun;

n-am vrut să spun ce-am vrut să

spun, povestea vorbei se complică şi

cazul nostru de-a

gândi corect,

direct se desemnează sub aspect de-un

du-te-vino al gândirii; rezolv prob-

lema dezmorţirii a cerului tomnatic

clar şi rece cu frunza resemnată care

trece dintr-un pacifism în altul şi din fugă

pe amândouă frunza le conjugă şi-n

conjugarea asta simplă

firească
se-adună norii albi să crească dintr-o

durere-n alta comentată de ploa-

ia-n ploaie, camuflată

ce cade încă, dar nu cade, ce-abia-i

drum şi baricade, de neguri albăstrite

stau de pază
în dincolo de noi ca într-o oază.
***
Pe margine de drumuri colbăită, al-

bastră stă cicoarea şi descântă viteza

care se-nfierbântă desfăşurându-se ca

proba unor zboruri; departe de fan-

fare şi onoruri stau câmpurile-adân-
cite cu grâu răscopt şi mii de mii,

de mii de răsărite

ca nişte dimineţi-abia-nflorite stâr-

nind mirarea ceasului ce bate

acelaşi timp pe jumătate,

acelaşi risc de-a pierde nepierdutul

de-a coase viitorul cu trecutul ca două

ape sub un cer înalt;

pe margine de drumuri înfloresc ci-

cori de-albastru ce trece în liliachiu

şi sârmele de telegraf vuiesc stri-

dent a toamnă prematură şi-a târziu.

***
Cum e făcut totul , că totul porneşte

din eu precum copilul din pântecele

fierbinte-al femeii

ca un cuptor în care pâinea se coace şi

şi viaţa taie felii dintr-un fel de lumină

începută nicicând, răsturnată-n vederile

noastre
pentru totdeauna să cânte-n urechi greie-

rul străveziu al înserărilor contaminate

de aburul cald al toamnei desprinsă

din noi,

din caldul acesta,

din însăşi înserarea neesenţială a sufletu-

lui ridicat

la un grad

spectacular de tăcere

în care se joacă reşedinţa solemnă şi gal-

benă a soarelui

descompus în gândirea care ne străjuie

frunţile pe dinlăuntru;

niciodată, nicicând nu se face mai multă

lumină decât dimineaţa

când luna, bucată transparentă de ghea-

ţă se deosebeşte de gol

ca un strigăt ieşind din pădure, ca tre-

sărirea neînţeleasă a unui simbol…

***
Merg prin câmpia măsurată de vântul

bătut dinspre primăvară, ţărâna de pe dru-

mul ce duce spre şirul natural al plo-

pilor omniprezenţi

în această încoronare a Orei s-au făcut mai atenţi,

s-au zbârcit,

doi din ei poartă coroana de aur desena-

tă de Čiurlionis, pictorul lituanian

într-o magie a sa din trecerea uniformă

a drumului de ţară prin însăşi starea ţă-

rii de ţară, prin starea de drum,

merg prin câmpia înăsprită de vântul pe

care doar primăvara îl posedă

ca pe-un adevăr zbicit de atâta aflare

a totului peste tot despre tot şi din pretutindenea

născută

de focurile care au ars pe dealuri de sate

în noaptea răstignită 4înainte de Paşti;
reinvoc totemul – forul de iarbă din braz-

dele răsturnate ca scrisul caligrafic

pe albul foilor din caietul

şcolar;

merg şi simt cum în mine Pretutindenea

se mărgineşte cu Aşteptarea clarului clar,

prefăcându-se

într-un căuş de mâini înăsprite de plug

în care ţăranii vor vântura

prima lor cercătură de grâu

limpede şi aducătoare de paşi şi de drum,

de mâine şi de poimâine şi de veşnicie ca la Blaga

într-un zvâcnet de poezie.

***
Era o toamnă de importanţă a aurului surghiunit. Gândurile ca atare rămân să se descopere descoperind mai întâi forma lor – cuvântul ca pe o imanenţă din care decurge sensul hain al cucului care îşi lasă ouăle în cuiburile unor anumite păsări ca să-i crească puii în virtutea pierderii sau pieirii propriilor pui. De la un timp această pasăre blestemată cântă cu altă cântare şi plânge cu lacrimile lăsate pentru povaţă, nu pentru întârziere.

Linişti fugare. Fuga de Bach şi conturul inadvertenţei în sânul propriei presupuneri când pustiul se caută pe pustiu prin pustiu ca două păsări albe ce zadarnic încearcă să se găsească una pe alta.

***
Îngăduiţi-mi să-mi aprob ierarhizarea

rezervei unui spaţiu în suflet, un pilastru

pe care nu ştiu cine circumscrie

cu-albastru ciudate cercuri, factori de inscripţii

pe un răsfrânt fragment de relaxare de geană

somnoroasă deschisă peste mare pe care o descrie

şi-o domină, şi-o pune la icoane,

scriind pe partitura cerului obişnuit

reconfortante pancarte

pe care le citesc cu simţul lor acut şi orbii,

acele buchii-n relief

ca şi în cartea de citire.

Se descompun culori în pregătire

urmate de restrângeri de totale

porniri-veniri prin porţi autumnale…

***
Curenţi permanenţi şi fast-uri mari şi mode,

le mână vântul toamnei şi ploaia-n urmă spală

cu spumă refractară şi spaima şi spoiala,
stau virgule nepuse-n structurile de ode

şi când se pun, se schimbă nu forma,

ci-nţelesul

în care doarme vremea cu naşterea, decesul,

rămâne doar pietrişul spălat de sentimente,

izvoare mari ţâşninde din strictul spor de vreme

alesul nerăbdării şi marile extreme
punând pe foc târziul şi umbra în derută,

când vara stă prin oameni cu toamna şi discută.

(poezia aşteptării)

Era casa. În casă era masa. Pe masă - pustiul şi în pustiu ora aleasă, când pe masă era doar absenţa pâinii. Aştepta astăzi cu mâine. Totul aştepta. Oricât de curios ar părea, aştepta şi aşteptarea.

Totul.

Tot şi tot ce fusese tot şi mai era încă tot prin nădejdea sa piramidală. Cineva lua totul şi în loc lăsa aşteptarea. Nici cea mai tulburătoare reprezentare imaginativă n-ar fi putut prezice că într-o asemenea stare poate încăpea lumea. Parcă ar fi spaţiul din piramida imaginară.

Dar aici veni şi toamna cu cocorii plecaţi în stricta lor ordine triunghiulară. Parcă ar fi săgeata timpului îndoită îndărăt, să aibă de unde veni, cu spaima să nu-i mai aştepte întoarcerea.

***
Ca fecior de ţăran ce sunt, eu îmi aprind lumânarea recunoştinţei la picioarele răscrucilor de drumuri, la poalele copacilor bântuiţi de cucuieţii din scorburile lor, în sfârşit, la picioarele nopţii.

Noaptea are cel mai mult nevoie de această lumânare.

După flacăra ei se orientează cântecul cocoşilor, răsăritul lunii şi risipa de timp a vântului când clatină un fir de trestie cu calul popii parcă pe vârf ca o broşă de smarald prinsă de buricul nemuririi.

PEISAJE UNIVOCE