Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

Conform lui Platon toate sunt ficţiune, adi-

că toate sunt o minciună. În interacţiunea

orelor de mari acalmii,

mari vestitori de furtună,

se desenează portretul ideii, altfel spus,

arhetipul, început-ne-nceput;

pe masă, prometeică, îmi stă Aşteptarea şi

viscoleşte nisipul Saharnei, cicatrizându-

mi-se în urma vechilor tatuaje,

avantaje trecute-n folosul clepsidrelor,

pustiului răsturnat în miraje cu umbrele

vulpilor roşcate de răsărituri flămânde um-

blânde prin goluri, ducând alte goluri; to-

tu-i minciună? Chiar şi aceste simboluri?

Şi eu şi cu tine, şi el şi cu ea? Toate-s

ficţiune? Şi încercarea aceasta a mea de-a

se determina în lumina obscură a unui olim-

pic oracol, răspuns cu două-nţelesuri, cu

antici actori evadaţi demult dintr-un spec-

tacol ce singur se joacă pe sine în virtutea

catharsisului unui obstacol

care se convinge să fie ori să nu fie, toa-

te-s minciună, chiar şi filosofia, chiar şi

frunza toamnei în singurătatea albastră ră-

masă?

Deodată, ea s-a desprins maiestuoasă

şi cade prin acvariul albastru al zilei. Şi

căderea asta-i minciună?

Dacă da, e-o minciună frumoasă. O minciună…

O frumuseţe olimpică, tragică şi cu acest

catharsis de noapte răscolită de lună… ne sună.

***
Forma frumosului e mai mult o expresie, dar a fondului? O impresie? Sau mai puţin o impresie?

Raportul dintre formă şi conţinut?

De la formă vine şi o formă, dar, în cele din urmă, şi o formulă, căci formula tot de la formă că vine?

***
Frumosul pare a fi lumina care se produce în momentul înlocuirii viziunii, intuiţiei noastre cu un obiect perfect născător de armonii, cu un adevăr în perspectiva care este însuşi frumosul, în lumina acestui scurt-circuit ochiul raţiunii noastre vede şi partea “nevăzută” a lucrului însuşi.

***
Conceptul de frumos se află în capul nostru. Se formează un duet aparte, lucrul ce e menit să trezească frumosul în concepţia noastră îl poate trasa numai dacă în noi, în gândirea noastră există un proarhetip asemănător cu opera care este predestinată de a naşte frumosul. Frumosul se naşte deci numai în imaginea noastră.

O operă poate predispune sufletul nostru la frumos, poate predispune de o mie de ori, dar dacă ea nu-şi găseşte ecoul, apoi reverberaţia lui în noi, ea rămâne tot atât de inertă ca orice bucată de pânză, carte, piatră ş.a.m.d.

***
Stâlpii caselor nu s-au făcut pentru frumuseţe, ci pentru nevoia de sprijin să nu se prăbuşească peste noi infinitul, abia după nevoia de sprijin frumuseţea se iscă, apoi ca o nălucă să se ţină de noi.

***
Nu e cazul să te iei la întrecere cu propria ta umbră. Ea se motivează prin faptul că frumosul se află dincolo de ideea frumosului.

Noi nu ne trăim bucuria, ci ideea bucuriei. Ea se aplică în forma iniţială a progresului liturgic. Inima are caracter de statornicie, ea combate lenea şi tristeţea spirituală. Inima este clasa muncitoare a sufletului care nu are când se gândi la moarte, fiindcă se confruntă cu ea din primele bătăi ale ei la uşa nesigură a existenţei.

Întrecerea se face cu însăşi întrecerea, măsură inerentă în a elucida somnul şi respiraţia adevărului. În-trecerea este în-trecerea formei pe lângă conţinutul pe care îl apără de libertinaj.

***
Frumosul, dacă vreun rost în lumea asta, este de a ne pune în acord cu noi înşine, să formăm o suită specifică numai frumosului, tinzând spre întregul total la care se mai poate adăuga o unitate de măsură raportată la esenţa cuantică a frumosului, însuşi frumosul fiind un mod, dar şi un mediu în care ar trebui să predomine corelaţia dintre egal cu egal a definirii în fapt a ceea ce am putea să numim integritatea forţelor care s-ar angaja în fatalizarea conexiunii pe scara integrală între eu şi alter ego, între eu şi tu, eu şi el, sau Celălalt, fără de care în gândire suntem păsări zburătoare numai cu o singură aripă.

***
Frumosul, în primul rând, ţine de ireal şi de iraţional. El se consacră fără vrere, vrând spre a nu vrea nimic, dar, odată pus în circuitul care îl naşte prin imaginaţie şi intuiţie, se dezice de sine şi atunci devine ceea ce este – liber de sine.

O frumuseţe poate fiinţa numai liberă. Cu toate acestea, de ce artiştii nu devin liberi de sine, e greu de spus. Odată ce ţi-ai pătat cămaşa cu noroiul nemuririi, nu se mai spală cu nimic, singura salvare e să-ţi arunci cămaşa, dar ea este crescută pe tine şi atunci… Ce atunci?…

Atunci începi să mori de-a binelea ca albina ce pune acul. Cu groază se atârnă, degeaba apucându-se, ca cel ce se îneacă şi vâltoarea îi aruncă un pai să se salveze. Nemurirea este acel pai şi nimic mai mult.

***
Dar cât de stabil este sau ar putea fi esteticul? De stabilitatea lui depind “trăirile” noastre? Depind, dar în ce măsură. Ceea ce ni “s-a dat” să percepem îşi exercită influenţa asupra stării (lumii de relaţii reciproce) de sensibil pozitiv asupra modului de gânduri format în decursul unei experienţe nu totdeauna conştiente care apare datorită imboldului venit în conştient din subconştient pe calea personanței, proces invers împingerii, o anumită trăire în umbra subconştientului ca pentru o debarasare, dar, în fond, pentru “mai târziu”, pentru o eventuală izbucnire sau revenire la concretitudinea realului. Aici intră în funcţie, se activează relaţiile dintre subiect şi obiect, trecerea cantităţii în calitate şi “trăirea” estetică nu este calitatea însăşi, ci “trecerea”, ea se face nu fără ajutorul intuiţiei, procesul ca atare îşi creează câmpul de interferenţă în care devin stăpâne senzaţiile şi percepţiile, părerea globală (senzaţiile) şi fiecare detaliu aparte perceptiv. Câmpul interferenţial se formează cu fiece act de cunoaştere şi “gustare” artistică, cunoaşterea ţinând de procesul general mai mult obiectiv-subiectiv, în timp ce “gustarea” estetică, chiar dacă pare să pornească din aceeaşi obiectivitate, chiar şi aceasta apare împreună cu subiectivitatea. Faptul cât de frumos este frumosul şi cât de captivant depinde de factorii sensibili, dacă este şi cât este de dotat spiritul nostru cu o stare de frumos, şi ea joacă, probabil, rolul de ecou care porneşte de la un sunet concret pe care îl “deformează”, dar îi dă putere şi rezonanţă, multiplicare, ca acesta să poată fi interceptat cu stabilitate clătinătoare pentru a trezi înţelesurile într-o alternativă care sondează profunzimea sufletului nostru ca receptor şi emiţător al emoţiilor care secondează actul creator şi-i dă o coloratură de înălţare în însăşi intensitatea sensibilă de care dispunem şi suntem capabili s-o trăim cât mai plenar.

***
Muzica în profunzime. Exproprierea timpului de momente pentru a le schimba în valută cu ajutorul căreia se pot cumpăra bilete scumpe în sălile în care a concertat Paganini. Uneori concertează şi acum şi se produce o regăsire a vremii şi a vrerii, dar numai a vrerii ce se poate confunda doar cu vremea. Atunci munţii se bat cap în cap deasupra adâncurilor şi spectaculoaselor trecători. Muzica lui Paganini s-a retras spre izvoarele ei, dar aplauzele mai continuă peste sălile de concert surpate demult.

Imaginea lui, îmbrăcată în odăjdii cusute din umbre, se urcă într-o caretă de umbră, cu roţi de umbră, şi caii de poştă tunaşi din umbre migratoare dispar prin negurile albe ale Europei, pe un drum fără întoarcere, fără regăsire de sine.

Un trecut îmbinat cu muzica lui Paganini.

O muzică invadatoare, nervoasă, stresantă deasupra munţilor bătându-se cap în cap în căutarea secţiunii de aur. Aiuriţi de muzica răzbunătoare, pe bolta cerului apar îngerii albi şi negri pictaţi post-mortem de Michelangelo Buonarroti, se iau de mâini şi intră în raportul dintre circumferinţa şi raza unui dans cavaleresc.

Mâine va fi cu totul altceva. O altă muzică de Paganini, un alt însuşi Paganini şi alţi îngeri ispitiţi de muzica lui, şi ea alta mai alta, mai alta cu reveniri şi repetări întru găsirea „punctului acela de mişcare” (Eminescu) pe care Einstein nu l-a putut scoate din viteza limitată a luminii, descoperind relativitatea.

***
Până la urmă Wittgenstein răstoarnă orice stabilitate, făcându-ne să ne detaşăm de lumea înconjurătoare, dar cu tot cu lume. Ceea ce mi se pare mie şi tuturor că aşa este, nu devine lege pentru ceilalţi, deşi cine sunt “ceilalţi” după “mine şi tuturor”? Însă orice am înţelege ori subînţelege, filosoful din Viena vrea să spună că “asta nu e asta”; condiţiile inerente gândirii, evadarea din concret într-o lume care îţi permite s-o interpretezi cum te duce capul, dar nu şi la modul direct.

Răsturnarea aceasta se referă mai întâi la cunoaşterea estetică şi nu cea ordinară, de rutină, în acest domeniu “gusturile nu se discută”, ar vrea să ne spună vechiul dicton despre frumos: “De gustibus non disputondum”.

***
Căutând acest adevăr (artistic), mă joc de-a baba oarba cu propriul meu spirit până ne pomenim că am putea deveni identici, dar numai am putea. Adevărul dat, devenind ceea ce poate părea să fie, se construieşte pe cele părţi ale frontierei în ap putea să pară a fi şi a fi, fiindcă acea clipă fondatoare, deşi nu e logic se întâmplă într-un fel atemporal dincolo de linia de demarcaţie a ceea ce numim aprioric timp. E un joc de toată frumuseţea a senzaţiilor care vin fără să fie chemate iscându-se pentru a se impune într-un mod liber stării de aflare în aflare, imponderabile, nemijlocite ca un corp din spaţiu căruia viteza îi măreşte sau îi micşorează dimensiunile.

Semnul scris într-un poem inspirat capătă amploare, sunetul muzicalizat – reverberaţie, pata de culoare – halucinaţia cromatică, forma sculpturală – fluiditatea aerodinamică, - toate venind din concordanţă cu mişcarea, mai întâi cea din sine pentru sine, fără un scop anume, scop de care Immanuel Kant l-a eliberat pe acest fenomen-categorie numit frumos.

Aşadar, adevărul artistic cu adevărul din realitatea „cea crudă şi nedreaptă” nu coincid, la început „cariera” frumosului părea să fie identică (întocmai) cu „cariera” pe care şi-a făcut-o realitatea, dar viaţa a demonstrat-o ca înşelătoare.

Ceea ce este un adevăr incontestabil e faptul că esteticul se „dăruie” vieţii şi anume prin altruismul său îi înnobilează esenţa, prin distanţare o apropie de sufletul nostru ca să circule prin el ca o apă vie.

***
Acum, după atâtea speculaţii estetice, putem spune că frumosul este mai mult decât categorie estetică, are în el ceva mistic, ceva metafizic. Poate fi verificat doar prin simţuri, iar simţurile spun una fără să ştim cu exactitate ce spun. Tot adevărul se „produce” în câmpul interferenţial dintre senzaţie şi analizator. Pe măsură ce vom pătrunde în interiorul frumosului, misticismul va ceda locul metafizicului, însă ceea ce ştim astăzi despre această categorie estetică este intenţia şi curajul cu care se apucă să salveze lumea. O misiune onorabilă şi de mare răspundere. În cazul dat însă se deschide orizontul unei alte întrebări: de cine s-o salveze? De aceeaşi lume?

Dacă da, de ce nu s-ar salva lumea pe sine însăşi fără a pune această povară pe seama frumosului?

***
Din cele şapte minuni ale lumii cea mai veche e şaptele.
***
Mă adun, mă conving ca să am ce risipi prin întâmplarea întâmplărilor. Ce vreau să fac cu cele adunate? Să le port în cârcă cu mine pe unde umblu ca mai apoi să am ce arunca pe parcurs ca soldatul pornit într-un marş, lung şi obositor?

Ar fi să mă aflu la început!

Mă opresc, analizez datul şi adunatul şi mă îngrozesc de inutilitatea lor. După ce le arunc una după alta pe toate, încep să-mi lipsească ba unele, ba altele şi încep să le adun în drum pe cele aruncate de alţii care au mers înaintea mea şi s-au debarasat de balastul lucrurilor dacă nu inutile, cel puţin, de prisos la o oră anumită.

Cultura însă e altceva. În ea ai nevoie chiar de ce nu ai nevoie. Cultura e lanţul de aur cu care eşti înlănţuit la galera realităţii. Aici, la această galeră, până şi vâsla pe care o tragi este de aur, dar dintr-un alt aur pe care îl dobândeşti, cernând dealuri de nisip aurifer.

Dacă nu chiar munţi.

***
Monumentele sunt în majoritatea cazurilor nişte moaşte care, dacă pui mâna, te pot molipsi de vreo maladie incurabilă.

***
Ce de-a focuri, ce de-a focuri prin

noaptea aşteptărilor răscumpărate

de noi cu alte-aşteptări ce se mani-

festă în rolul

lor de-artificii explodând pe cerul

aceluiaşi gând

sub norii de boltă

albi şi plăpânzi

în acest Ateneu montan în care se zbate eco-

ul regăsirilor tulburi

de prea multă topire-a zăpezilor

de pe vârfuri prea mult răsfăţate

în lumină şi-albastru

izbucnit din ochii femeilor blonde

şi din toată seminţia lor de copii por-

niţi mai întâi din priviri, din cu-

prinderi, din săruturi albastre în lu-

mina târzie de-albastru a lunii,

se-aud cum cântă în albastru co-

coşii, cum cineva aleargă febril în

degete albastre pe strune

gonindu-se după

un cântec ce nu se supune

ca un cuvânt uitat de uitare şi-ngheţ

pe zidul nedecolorat de veacuri al albastrului

celui mai albastru

de Voroneţ.

***

Frumosul nu are nici o logică. El este “avertizat”, el însuşi e logica logicii. De aceea nici nu se mărturiseşte, frumosul se dezveleşte de sine, rămânând mereu acelaşi şi mereu altul. El este autonom în acţiune, depinde de sine şi prin sine se situează pe poziţia avansată a logicii din care rezultă ca un întreg gata “gândit şi simţit.”

Ca timp îşi mută numai barierele. Din cele două porţi i se demonstrează timpul ca o teoremă ce se închide mereu deschizându-se ca porţile unei mănăstiri bătute de vântul adâncurilor.

***

Frumosul. Religie fără timp bazată pe canoane de o reală abstractizare a inofensivei restructurate. Concluzii. Enorme retopiri ale identităţii. Dar şi front iluzoriu. Desprindere de fatal prin folosirea conţinutului îmbibat cu eter cosmic ca expresie a teluricului.

***

Frumosul în libertate şi leul în cuşcă. Se exclud identităţile dar nu şi aducerile aminte. Se dă mult pentru a se trăi puţin, dar mama avea o vorbă a ei în această privinţă: “Rabdă un ceas şi-i trăi două”. Mama a avut totdeauna dreptate. Chiar şi acum când nu mai este. Se deosebeşte prin gând şi plecarea de la ţărm în marea plină de ceaţă a amintirilor sale. De numele ei de ţărancă se ţine un anumit adevăr fără a-i cere argumentele de rigoare. Dacă în el este şi ceva banal, e o banalitate colectivă. Dar ceea ce este, este fiindcă este la Spinoza.

***

De unde atâta respect faţă de nerespectarea lui. E ca o teorie din care reiese rezultatul întâmplării sinelui în sfera sinelui. Arde timpul cu lacrimi albastre. Ochi albaştri de rigori cereşti care se caută şi nu se găsesc.

***

Lumea cu lumea şi noi cu noi – două tabere în aceleaşi tabere care luptă cu nesiguranţa. Se adaugă rostul; inima prinde răvaşul pe care îl scrie nemărginirea apelor ce s-au mutat cândva din mare cu tine cu tot cu ţărmuri şi cu tine însuţi pe ţărm ca o durere uitată cu rostul trecut şi intervenţia timpului ca o suflare de vânt cu diapazon bleumarin.

***

Chemarea spre estetică e fuga de filosofie, deşi estetica e trup din trupul filosofic. E şi o fugă originală de sine. Dacă e posibilă această fugă ornamentată cu rigorile aşteptării, când aşteptarea miroase a târziu ca o stepă, a fân cosit şi lăsat să-l ronţăie calul soarelui cu coama de aur, lichid ca forma teoretică a indispunerii.

Foc aprins pe jumătate. Imperiu de heralzi cu ochii blânzi şi calzi ce nu vestesc războiul.

***
Săvârşim frumosul ca să-l abandonăm ca pe un copil născut din trupul halucinaţiei noastre, lăsat apoi într-un coş de gunoi de la piaţă, cu gândul că măturătorii, după închiderea pieţei vor da de el. Asta se mai poate numi nădejde, dar nădejde perversă şi neangajată în nimic serios.

***

Acum, după atâta speculaţie estetică, putem spune că frumosul este mai mult decât o categorie estetică , el are ceva mistic în el. Şi misticismul observat va creşte ceea ce ştim astăzi despre frumos, cu adevărat e intenţia şi curajul cu care se va apuca să salveze lumea.

Interesant, de cine s-o salveze? Dacă de lume, atunci de ce nu se salvează ea, ci se lasă în nădejdea lui?

***

Cel care vrea să se ocupe de estetică se murdăreşte de filosofie ca zugravul de vopsele. Baumgarten le-a despărţit pentru a căpăta un rezultat măcar de la una din ele.

Dar şi aici omul s-a dovedit tot atât de limitat ca şi mai înainte. Ca artist este limitat de cuvânt, de culoare, de sunet, de geometria figurilor arhitectonicii. Câtă îndrăzneală trebuie să ai ca să te ocupi de nişte lucruri care în fond nu costă nimic, dacă le considerăm pe toate dintr-un punct de vedere a lui “a avea”.

Siguranţa pierderii. Nestatornicia gândirii: mereu alta, mereu nu alta, dar şi mereu nu asta – aceea.
***

Aud structuri echivalente cu neechivalenţa din sufletul meu devorat de munţii Himalaia.

În fiece seară mă întorc să fac ultima încercare de ascensiune pe ei, de fiece dată încerc să zbor de pe ei cu aripa de zăpadă de pe acoperişul lor de zăpadă albastră.

***

Constituţia esteticului vrea să-i apere dreptul de a fi frumos. Dar ca frumosul să poată exista, trebuie să rişte că se poate pierde pe sine în favoarea conştiinţei de sine care nu ignoră omenirea, ci se dă de partea ei, nu se opune precum conştiinţa de mine: eu şi pe urmă lumea.

Conştiinţa de sine zice: eu fără lume nu exist, eu reprezint lumea, dar eu nu sunt lumea.(Goya)

***

Numai prin artă ne putem trăi plenar şi concomitent interiorul şi exteriorul. Nu e vorba despre corelaţia dintre formă şi conţinut, lege dialectică socotită aflată în vogă până acum. Aceste două părţi în stări conflictuale ar putea să apară ca yin şi yang-ul din gândirea chineză. Dacă vechii egipteni socoteau, şi pe bună dreptate, că tot ce este sus este şi jos, ar putea ca însuşi exteriorul nostru să fie în interior şi interiorul în exterior – două stări existenţiale în care ne grăbim să trăim.

***
Că toate pornesc de la un joc (chiar şi dansul e joc) nu încape nici o îndoială. Însuşi esteticul este un joc împietrit al senzaţiilor şi percepţiilor unei simetrii imaginare. Arta este calea înţelegerii şi esteticului, adică a acestui gest divin care respectă omenia şi se bazează pe ea. Dar sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, care abia acum îşi face viză de reşedinţă, au emis decrete care vor să schimbe cursul valorilor. Omul nu mai costă nimic, sau aproape nimic. Ne putem juca de-a tot ce vrei, dar nu şi de-a jocul. Jocul n-are joc, ci numai condiţii de joc. El este punctul suprem, sfera care s-a închis datorită rotirii de evoluţie în jurul osiei sale, dar nu e forma perfectă a aspiraţiei spre ea. Vom trăi şi vom vedea. Dar multora le expiră impulsurile cartelei pentru a vorbi cu ziua de mâine. “Nu credeam să învăț a muri vreodată”, zice Eminescu şi noi toţi repetăm.

***
Adânc, adânc, frumos adânc. Dacă e frumos, e o problemă, e o temă aparte, supremă ce vine sincer şi blestemă, comunică şi excomunică din starea faptului de unică, în felul lui, ce-mi spune codrul albăstrui cu pânze de păianjen albăstrite de toamna mea, de toamna ta în care ştim a întomna ca un răspuns la o chemare-a unui dor ce nu se are. Eşti parcă-ai fi o ghicitoare pe care nu ştiu cine-o spune şi te ghicesc fără ghicire, e-un tot întreg în devenire, surâs ciudat pe alt surâs.

Adânc, adânc, frumos adânc, de gând ce latră ca un ţânc, dar neştiind pe cine-l latră, de ce, nu ştie, nicidecum. Ard frunze-n toamnă cu-n fum frumos fără de fum într-un aici şi-ntr-un acum.


Poezie

***
Starea de poesis? Ar fi ceva care se compune din tot şi se descompune în părţi componente, cade în cadrul unei lumi de senzaţii şi reconfortări spirituale în care gândirea îşi sărbătoreşte starea ei de ciudată şi neînțeleasă imponderabilitate. Ar fi o cădere în ne+sus şi ne+jos, într-un nicăieri şi nicicând aspaţiale şi atemporale, ne+fiind nici aici, nici dincolo, nici pretutindeni, ci în afara lor. Pretutindeni ar fi o formă totalizatoare, o încercare de a concretiza infinitul fără vreo şansă de izbândă.

Starea de poesis contravine principiului identităţii: este tot şi în acelaşi timp – nimic, dar nimicul este totuşi ceva, dacă i s-a dat un nume. Cine doreşte să afle mai multe despre nimic, să facă o sforţare să studieze cu creionul în mână eseul lui Martin Heidegger „Ce este metafizica?” trudă deloc uşoară dar care ăl va răsplăti pe curajos cu o plăcere şi bucurie intelectuală deosebită, dar şi cu dezamăgire. S-ar putea întâmpla să nu înţeleagă ce a spus gânditorul german şi reluarea lecturii cere alte forţe şi alt timp, şi altă aprofundare.

Starea de poesis? Mai întâi ce înseamnă poesis? Înseamnă creaţie şi, alături de katharsis (purificare), îşi are sorgintea în limba greacă şi formând clipa de vârf a gândirii şi a pierderii de sine în frumos. Ţine de artistul care creează şi de consumatorul de frumos care se creează pe sine creându-şi la fel şi dispoziţia de a se afla în starea de imponderabilitate gustând ne+susul şi ne+josul – două elemente esenţiale în despaţierea sufletului. Ce nu-ţi permite, ori nu-ţi poate permite poezia, îţi permite culoarea, sau mai aproape de adevăr – pata de culoare, relaţia dintre culoare şi spirit. Dar frumosul nu culminează încă şi pentru a iniţia virtualizarea zborului între aceste două ne+limitări – ne+sus şi ne+jos, apare necesitatea de+curbării universului şi ordonării lui, lucru pe care îl face sunetul muzicali, apoi vine formarea formelor unei singure forme cum ar fi „Pasărea măiastră” sau unitatea şi unicitatea „Sărutului” lui Brâncuşi, îmbăiate în ademenirea zborului. Etcetera, etcetera...

Starea de poesis ar fi un remediu în mediu, o venire prin revenire spre eul cu care te confrunţi şi poartă în nucleul său sămânţa orgoliului de a fi mai mult decât eşti; ar fi punctul de intersectare al dreptelor ce duc în acelaşi timp spre nord-sud şi est-vest formând crucea purtată de fiece om spre Golgota sa spirituală. Omul care se grăbeşte. Unde se grăbeşte, lăsând lucrurile baltă, pornit spre altele pe care tot baltă le va lăsa?

Starea de poesis e dialogul tău cu tine. În primul rând cu tine.

Starea de poesis e şi încercarea mea de a dialoga despre frumos cu elevii mei din liceul de pictură. Chiar şi aceste rânduri sunt un crâmpei din acest dialog, o încercare pe cât de modestă, pe atât de grea de a-i ajuta să poată, la rândul lor, dialoga cu acel alter ego ce stă şi va sta totdeauna de cealaltă parte a pânzei.

...........................................

Starea de poesis... puncte de suspensie în ne+sus şi ne+jos.

***