Violenţa stării de natură. Thomas Hobbes Violenţa ordonatoare a societăţilor arhaice 8

CAPITOLUL IV

REGIMURI POLITICE DEMOCRATICE VERSUS REGIMURI POLITICE TOTALITARE
O serie de politologi considera ca democratiile au castigat in fara regimurilor totalitare dupa cel de-al doilea razboi mondial prin capacitatea de a gestiona mai bine emotiile colective si violenta sociala. Altfel spus, această superioritate se datorează nu principiilor întemeietoare, nu respectării drepturilor omului sau separării puterilor în stat, ci “capacităţii Puterii de a face faţă dinamismelor psiho-afective care traversează o societate”.

La nivel structural cele două tipuri de regimuri se disting prin organizare, ideologie, forme de menţinere a puterii politice, dar şi forme de autoreproducere a acesteia (chiar dacă în unele locuri putem întâlni mijloace asemănătoare de impunere, conţinuturile vor fi clar diferite.

1. Regimurile politice totalitare. Caracteristici

Din perspectiva analizei de fata, caracteristica fundamentala a totalitarismelor se refera la o putere centralizată datorită controlului absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. Acest fapt înseamnă manipulare absolută (cu prea puţine excepţii - ex: dizidenţi - care să confirme regula).

Tiranie, dictatură sau despotism, toate aceste tipuri de regimuri politice nedemocratice au câteva caracteristici fundamentale:

• 
  Partidul unic şi liderul a cărui voinţă se prezintă drept “voinţa oficială”;
  
• 
  Existenţa unei ideologii oficiale, care exclude orice altă ideologie comunista;
  
• 
  Monopolul partidului - stat asupra mijloacelor de comunicare în masă;
  
• 
  Existenţa unui aparat poliţienesc cu scopul precis de anihilare a oricărei deviaţii ori rezistenţe la opresiune;
  
• 
  Planificarea economică şi controlul Puterii asupra iniţiativei economice”
  

In cadrul acestor caracteristici fundamentale ale regimurilor politice din tip totalitar, cea mai semnificativa sub aspectul gestionarii emotiilor psiho afective este controlul absolut asupra mijloacelor de comunicare in masa. Prin intermediul acestora si cu ajutorul unui regim al terorii politienesti, puterea politica reuseste sa impuna socialului model de gandire si sa modifice sau sa construiasca perceptii colective. Exemplul regimului comunist din Romania este relevant in acest sens prin perpetuarea unui model de gandire de tip colectivist si dupa schimbarea de regim politic din 1989.

Puterea - ca instanţă absolută - necesită ascultare absolută; de aceea diferite regimuri totalitare (comunism, fascism etc.) propun construcţia omului nou, capabil să răspundă acestor cereri. Noua societate are nevoie de acesta pentru a se afirma - un om total, universal, un tip biologic superior realizat prin disoluţia personalităţii sale. Dar individul nu este decât un instrument destinat a construi viitorul.

2. Regimuri politice democratice si violenta simbolica

Prin comparaţie, democraţia renunţă la această transformare a omului, doreşte o mai mare individualizare a fiecăruia şi se construieşte într-un mediu conflictual la nivel simbolic (lupte electorale: între partide şi între cei care votează prin intermediul opţiunilor exprimate).

Deci, în societăţile democratice, marile conflicte, marile izbucniri de violenţă sunt mai puţin vizibile de sub masca scenei politice. Oamenii politici nu se impun cu forţa, ci caută o legitimare (dată de cost). Legitimare se primeşte în urma “bătăliei electorale”, realizată într-un regim de puternică competiţie între diferiţi agenţi politici. Am văzut în capitolul anterior că, pentru o deplină impunere şi legitimare, se face apel la mituri. Dar acest lucru nu este specific numai democraţiei, ci şi regimurilor totalitare. Şi acestea se folosesc de mituri în aceeaşi măsură. Pentru că “mitul se adresează exact acelei părţi a socialului care are nevoie de repere pentru orientare, de credinţe politice pentru întemeiere, de eroi pentru direcţii de aspiraţie individuală şi de grup. Durabilitatea şi şansele unui regim politic au ţinut totdeauna de capacitatea acestuia de a obţine acceptare dinspre lumea socialului. O astfel de legitimare are accesul la credinţe politice, sentimente şi nelinişti colective”.

În cazul democraţiei trebuie remarcat că se urmăreşte ca legile sale să fie aceleaşi cu cele ce guvernează viaţa colectivă a unei societăţi la un moment dat, fiindcă democraţia este produsul societăţii conform lui Philippe Brand.

Calitatea sistemului si superioritatea sa in raport cu totalitarismul sunt legate de aptitudinea sa de a gestiona “dinamismele emoţionale ce traversează societatea; întrucât în orice societate există un potenţial de nelinişte, frustrare, seducţie şi dorinţă de putere. Trebuie făcut faţă tuturor acestor tendinţe şi atunci, Puterea manipulează ludicul, violenţa şi frica inerente oricărui grup. Sistemul democratic va mobiliza energiile ludice ale populaţiei având ca instrumente de polarizare “bătaia de joc”, “lovitura sub centură”, “afaceri şi scandaluri dezgropate”.(Costea) Toate acestea aparţin şi au un sens democratic cât timp se arată funcţionale. Când se ajunge la indiferneţă, partidul politic se transformă într-o “maşină cinică de cucerit subvenţii” şi se trece la următorul pas xxx, viclenie, ambiţie, corupţie care preced metodele violente de guvernare.

Supravieţuirea regimului de tip totalitar este legata de frica pe care o suscită şi adeziunii pe care o mobilizează. Un regim totalitar va apela foarte uşor la forţă, dar unul democratic va apela la seducţie care remodelează lumea după un proces sistematic de personalizare a cărui acţiune constă în multiplicrea şi diversificarea ofertie: se propune mai mult pentru ca cetăţenii să decidă mai mult, libera alegere va fi substituită de constrângere (şi aceasta în mod paşnic, nu printr-un regim de teroare). Ce altceva poate fi inducerea unei anumite notiuni daca nu constrangere subliminala si mascata.

În ceea ce priveşte agresivitatea unui grup, democraţia pluralistă este capabilă de a reduce tensiunile, agresivitatea, de a aduce frustrările la un nivel acceptabil, de a oferi soluţii aşteptărilor celor guvernaţi şi ambiţiilor oamenilor politici.

Eficienţa unui sistem politic mai poate fi măsurată şi prin răspunsul dat la următoarele probleme:

• 
  cum mobilizezi susţinătorii ce legitimează autoritatea;
  
• 
  cum administrezi monopolul statului asupra coerciţiei fără să exacerbezi agresivitatea şi să justifici violenţa;
  
• 
  cum se pot pune eficient în serviciul tirului unui public numeros dorinţele excesive de putere în stat.
  

Evident democraţia mai câştigă un punct aici, deoarece autoritatea este legitimată de întreaga populaţie prin vot (chiar dacă nu votează toată lumea), se găsesc supape de evacuare a violenţei, agresivităţii maselor de oameni (sunt permise mitinguri, demonstraţii, greve), iar fiecare om din stat (cel puţin teoretic) are posibilitatea, dreptul de a accede la funcţii de conducere. Pe când regimurile totalitare încearcă să nege existenţa conflictelor trecându-le sub tăcere deoarece nu au modalităţi de a le face faţă. În consecinţă, apelează la forţă. Ori violenţa duce la violenţă şi încetul cu încetul, regimul îşi pregăteşte propria-i prăbuşire (ce se va face de obicei printr-o explozie de violenţă: ex. Revoluţie).

Democraţia, prin intermediul instituţiilor sale creează un număr de scenarii pentru aşteptări, rivalităţi, dorinţe de putere. Regimurile totalitare se tem de efectele unui asemenea demers şi deci nu-l fac. De ce? Există o închidere, o “zăvorâre instituţională”, activitatea politică rămânând apanajul celor care aparţin clasei dominante şi fiind interzisă celorlalţi. Partidul politic unic îşi arată hegemonia la toate nivelele societăţii, iar practicile electorale exclud exprimarea protestelor (nu poţi vota cu altcineva pentru că acesta nici măcar nu există).

Viaţa politica democratică se propune ca un spectacol, “un loc al concediilor de care se cuvine să te detaşezi” (Ph. Brand). Dar acest lucru separă total cele două tipuri de regimuri, despre care vorbim: viaţa democratică acceptă “bătaia de joc” pentru că este o “maşină de a nu crede”, iar cea a regimurilor totalitare şi autoritare resping batjocura, sarcasmul şi încălcarea credinţelor oficiale. Politicul este relativizat, oamenii se distanţează de aceste domenii în pluralism, pe când dincolo este o nevoie pentru mobilizarea atenţiei tuturor membrilor. Criticile aduc un suflu pozitiv: partidele ce se confruntă cu acestea învaţă cum să le facă faţă şi astfel devin mai puternice. Un regim care “astupă greva” criticilor nu va fi capabil să-şi reînnoiască sistemul de credinţe, de simboluri, adevărurile pentru că acestea n-au fost niciodată criticate.

Critica, conflictul şi acceptarea lor, permite transformarea în conflicte ritualizate, nu periculoase pentru ordinea de drept, ceea ce înseamnă că pot fi stăpânite, controlate. În regimurile autoritare, “conflictul este trăit ca un rău ce trebuie redus, este simptomul unei incapacităţi a indivizilor sau grupurilor de a-şi depăşi egoismele”. Dar consensul între actorii politici, între elite nu dă posibilitatea nemulţumirilor de a se exprima eficient. Se consideră că există un interes general pentru atingerea căruia fiecare se va concentra. Antagonismele nu vor fi tolerate, iar în timp se va ajunge la o puternică acumulare a frustrărilor ce va trebui să izbucnească. Din această perspectivă, luptele democratice sunt eficiente pentru că previn alunecările de necontrolat spre revoluţii, puternice mişcări de stradă soldate cu victime.

Cum gestionează, totuşi, aceste probleme un regim totalitar? Prin apelul, în primul rând, la mituri şi rituri. Prin folosirea acestora sunt adormite “toate facultăţile noastre de judecată, tot discernământul nostru critic” (Cassirer). Ele înlesnesc subordonarea omului, dirijarea tuturor actelor sale şi chiar guvernarea conştiinţei, suprimarea vieţii proprii a indivizilor. Astfel, mijloacele politice moderne la care recurge statul totalitar devin, concomitent, ami insidioase şi mai eficiente decât opresiunea politică tradiţională.

Din punctul de vedere al violenţei, există una de tip democratic, legitimă rpin care statul încearcă să reducă la minimum actele sociale deviante, propunându-se ca un garant al securităţii, al proprietăţii şi al vieţii cetăţenilor săi (Ştefan Stănciugelu). Şi democraţia şi un regim totalitar apelează la violenţă simbolică, dar cele încadrate în al doilea tip sunt foarte interesate de manipulare ideologică, pentru că ideologia apare în legătură cu politicul şi dominaţia elitelor asupra masei (de altfel orice construct social prezintă o relaţie de putere şi deci de dominaţie). Ideologia oferă legitimarea unei elite şi are ca rezultat supunerea masei şi inocularea conştiinţei acestei supuneri. Ideologia înlocuieşte realitatea actuală şi propune una nouă ce va putea fi înţeleasă de un om schimbat, de un om nou. Dar în momentul de faţă numai posesorul cunoaşterii, informaţiei poate înţelege, poate “vedea în viitor”, poate interpreta legea, dogma. Marea masă nu-şi mai pune astfel de probleme; din acest moment, controlul social este asigurat. Puterea, ideologia şi interpretarea sistemului (având drept consecinţă aplicarea perceptelor conform interpretării) sunt concentrate în mâinile ideologului.

Acceptând ideologia, masele acceptă interpretarea acesteia şi elita care o propune. Problema este că această ideologie se consideră capabilă a inventaria toate neliniştile societăţii şi a le da soluţii. Ea este asemeni unui cerc închis, în interiorul căruia ar trebui să se consume toate energiile sociale, ea se opune tuturor celorlalte şi nu permite pătrunderea unor noi elemente. Îşi propune scopuri ca binele, fericirea, egalitatea, dar şi supremaţia, dominaţia, puterea. Astfel toate problemele, toate energiile sunt constrânse la o manifestare limitate şi la o îmbătrânire ce vor face sistemul să cadă.

Universul ideologic al regimurilor totalitare este perpetuu îmbibat de simboluri utilizate ca formă de expresie a voinţei de impunere. Universul simbolic al oricărui grup va fi şi el perpetuu ideologizat, deoarece simbolurile sunt folosite ca moduri de exprimare a luptei pentru putere (Caracteristica prezentată aici aparţine şi sistemelor democratice). Pentru o bună înţelegere, implementare, simbolurile vor avea şi antonimele lor, fiecărei valori pozitive îi va corespunde una negativă (ex.: lumină/întuneric; raţiune/tradiţie; unitate/disparitate). Evident, conotaţiile negative vor fi aplicate “celorlalte” ideologii, duşmanilor, celor care vin să tulbure perfecţiunea atinsă.

Memoria colectivă este importantă pentru ambele tipuri de regimuri politice. Impusă în urma unei crize sociale, are rolul de a crea unitatea grupului. Puterea, oricare ar fi ea, face apel la memoria colectivă prin intermediul martirilor, eroilor. “Contraputerea” va realiza acelaşi demers pentru a se legitima. Deci, miturile şi ritualurile politice vor fi modelate în mod conştient de către elite pentru a le servi interesele.

3. Democratie, totalitarism si violenta simbolica

Conform lui Ion Florea, antinomia dintre totalitarism şi democraţie este asemeni unui conflict între o putere excesiv sacralizată, cu o legitimitate aureolată de o voinţă ancestrală (divina, naturală sau istorică), de o mistică “contrafăcută, şi efortul democraţiei de demistificare a politicii şi puterii, care transferă legitimitatea spre opţiunea masei, poporului, exprimată prin vot.

Trebuie spus că şi lupta pentru putere într-un regim democratic înregistrează nu doar confruntări politice şi ideologice deschise, ci şi “manevre tactice oculte” pentru a asigura reuşita. În regimurile totalitare, “se instituie monopolul creaţiei politice, ideologice, netolerându-se alte programe politice, teorii, utopii, mituri şi prejudecăti decât cele oficiale sau generate doar de ideologia partidului unic” Conceptul de “popor” este preferat spre a servi manipulărilor de ambele regimuri. Tot ce se face, se face în numele poporului şi pentru popor. Dar istoria a înregistrat nenumărate crisme având drept justificare această sintagmă combinată cu arhicunoscuta expresie a lui Machiavelli “Scopul scuză mijloacele”.

4. Fenomenul manipulării: totalitarism vs democraţie?

Forme de dominaţie asupra celor mulţi, democraţia şi totalitarismul utilizează metodologii complet diferite de dominaţie, impunere, control. Robert Dahl a identificat următoarele criterii de definire a unui regim democratic:

• 
  controlul asupra deciziilor guvernului, învestit în mod constituţional;
  
• 
  oficialii aleşi prin scrutin organizat corect, din care să fie excluse coerciţia şi violenţa;
  
• 
  în mod practic, toţi adulţii au dreptul să concure în alegeri, atât ca electori cât şi în calitate de candidaţi;
  
• 
  cetăţenii au dreptul să se exprime asupra problemelor politice, fără frica de pedeapsă, inclusiv să critice autorităţile, guvernul, regimul, ordinea economico-socială I ideologia dominantă;
  
• 
  cetăţenii au dreptul să apeleze la surse alternative de informare, protejate prin lege;
  
• 
  pentru a-şi satisface drepturile enumerate mai sus, cetăţenii au totodată dreptul de a forma organizaţii sau asociaţii relativ independente
  

Aceste criterii definesc un ideal de democraţie. Nu există societate care să le satisfacă pe toate, dar pe baza lor putem discuta despre gradul de democratizare al ţării respective.

Dintr-o perspectiva comparataiva in cadrul totalitarismului nici nu se poate discuta despre controlul asupra deciziilor guvernului (nu există o separaţie a puterilor în stat, există un lider suprem, atoateştiutor care ia şi impune deciziile, iar el nu poate fi controlat ori critica; de altfel, constituţia nu există pentru a-i limita puterea) sau in orice caz nu constitutia de tip democratic in care legitimitatea puterii prin vot sa fie una reala.

În privinţa alegerilor in regimurile totalitare acestea sunt o simplă farsă: nu există o varietate de opţiuni din care cetăţeanul să aleagă persoana cea mai potrivită. Opţiunea este una singură - partidul şi cei ai partidului, posesorii adevărului, “înţelepţii destinaţi să conducă”. Dreptul de a participa la alegeri (ca şi candidat) nu poate fi respectat atâta timp cât partidul selectează numai oamenii săi. Critica guvernului, regimului sau ordinii economico-sociale, a ideologiei dominante (de fapt unice pentru societatea luată în calcul) nici nu poate fi stipulată ca posibilitate. Mass media este subordonată în totalitate regimului, aceasta nu va putea prezenta decât ceea ce trece de cenzură, lucruri, fapte glorificatoare ale sistemului. Deci, surse alternative de informare nu pot exista (chiar dacă sunt mai multe ziare sau posturi de radio, acestea vor prezenta absolut acelaşi lucru, din acelaşi punct de vedere).

Protecţia unor asemenea surse alternative prin intermediul legilor este deja o utopie. Dreptul de asociere pentru a-şi satisface drepturile, pentru a-şi impune puncte de vedere (altele decât cele oficiale) este, din nou, inexistent.

În sec.al XX,-lea datorită exploziei mass mediei pe Glob, mistica politică a căpătat o nouă forţă, iar modalităţile de expresie s-au multiplicat. Chir şi democraţia are nevoie de asemenea instrumente folosite de protagoniştii kpolitici pentru a-şi ascunde adevăratele intenţii.

Cu toate acestea, democraţia rămâne “terenul cel mai propice demistificării, desacralizării şi demitizării sferei politicului, după cum totalitarismul rămâne câmpul mistificării şi misticii generalizate”.

Dar democraţia nu este infailibilă, dezagregarea, degenerarea regimului fiind posibilă şi în acest caz. Totul, durata de existenţă, eficienţa, se datorează liderilor, formaţiunilor politice având conţinuturi ideologice bine definite, gândite astfel încât să reziste presiunilor. Altfel, o golire de conţinut poate duce la totalitarism. Aşa că, democraţia este “un regim al incertitudinii şi al isntituţionalizării acesteia”.

Valoare superioara a democratiei in raport cu totalitarismul se intemeiaza pe faptul ca acest tip de regim politic accepta că nu există adevăruri absolute la îndemâna omului, că nu poate fi realizată, prin urmare, o societate perfectă şi că trebuie respectate pluralitatea de interese, de sisteme de gândire, de valori, de dogme. Respectarea lor şi legalitatea lor sunt unicele garanţii ale libertăţii individuale (chiar în condiţiile violenţelor de natură simbolică).

Regimurile totalitare se construiesc pe prejudecăţi, pe resentimente acumulate faţă de diferite categorii sociale, etnii, rase, etc. Am în centru imaginea unei personalităţi politice idolatrizate la maxim.

Momentul electoral este unul de departajare între cele două sisteme. Dar se poate întâmpla ca un guvern ales în mod corect să fie “opresiv, invadator, răzbunător şi arbitrar, după cum un guvern reales poate acorda oamenilor, regimurilor, oraşelor, ca şi artelor şi literaturii - o largă autonomie.

Într-un regim totalitar se marşează pe realizarea normalităţii - asigurarea condiţiilor pentru apariţia societăţii perfecte. Pentru aceasta trebuie acordată totală încredere (de fapt total control) eliterlor întrucât, fără acestea nici economia, nici educaţia, nici presa sau oricare alt domeniu nu r putea prospera. Se instituie justificarea pentru controlul complet, total al întregii societăţi echivalent cu distrugerea individualităţii. “Pentru ei, individualismul reprezintă coşmarul coşmarurilor: bănuiala că ar putea exista undeva un fragment de spirit uman ce scapă sferei politice de control, colectivului, mulţimii - adică sferei lor -, bănuiala asta-I scoate din minţi”.

În total contrast, statul democratic permite exprimarea individualităţilor şi afirmarea acestora, trasându-le însă nişte limite de manifestare.

Gradul de libertate al unei ţări este dat de numărul de oameni ce “se simt relativ autonomi în cuprinsul ei, ca şi numărul domeniilor de activitate, ori de recreere, în cre ei pot acţiona din liberă iniţiativă. Aceasta este garanţia drepturilor lor, marcată de absenţa sentimentului că puterea politică reprezintă pentru ei un pericol”.Democraţia are nevoie şi de alte garanţii, nu numai cele oferite prin vot, pentru că democraţia nu înseamnă libertate şi atât.

Dezvoltarea şi consolidarea regimurilor de tip democratic s-a datorat controlului (un cu totul alt fel de control decât al regimurilor totalitare) asupra problemelor, temerilor, dorinţelor sociale aflate într-un permanent conflict. Pentru “îmblânzirea” acestei lumi agresive a fost nevoie de identificarea “logicii emoţionale a psihismului individual şi colectiv”, identificându-se astfel principiile fundamentale ale gestionării simbolice a dinamismelor emoţionale. Unul dintre mecanismele de asumare a controlului social în statele poluraliste este spectacolul şi ritualizarea conflictelor dintre actorii săi politici, indivizi, grupuri sau instituţii”.

Acestea au cea mai bună întruchipare în campaniile electorale, care concentrează şi mobilizează o forţă fantastică de manipulare, prin intermediul discursurilor de identificare cu electoratul, prin intermediul afişelor, diferitelor atitudini, prin “coborârea” în rândul mulţimii şi prin adevărate spectacole. Toate acestea cuprind un maximum de violenţă simbolică, problemă de care mă voi ocupa în subcapitolul ce urmează.

5. Propaganda şi falsa campanie electorală

Privind lumea ca spectacol, iar politica scena pe care se dau marile reprezentaţii, spaţiul regimurilor democratice se caracterizează printr-o abundenţă de stiluri, o multitudine de actori care încearcă să demonstreze, să convingă că ei sunt cei mai buni. Este o lume plină de fast, cum de altfel este şi lumea regimurilor totalitare, dar mult mai zgomotoasă, fără limite austere şi unde violenţa simbolică captează mare parte a societăţii.

Campania electorală într-o societate pluralistă este punctul de maximă atracţie a electoratului în jurul oamenilor politici, momentul de maximă încordare pentru elite (indivizi ori partide politice).

În sistemele totalitare avem de a face cu o falsă campanie electorală. Alegerile există numai pentru a demonstra că societatea este liberă, că oamenii sunt liberi să-şi manifestă voinţa, sunt liberi să aleagă. Dar ce să aleagă? Nu există mai multe variante, deci nu pot exista mai multe opţiuni, nu există o şansă reală de a alege persoana considerată potrivită. În plus, nimeni nu ar îndrăzni “să voteze altceva decât ce trebuie. Şi astfel, alegerile sunt folosite pentru legitimarea puterii, demonstrând că elitele şi acţiunile lor sunt în asentimentul populaţiei, mulţumită de cursul lucrurilor şi dornică ca cei de la putere să continue “marea operă începută”.

O campanie electorală a unui sistem totalitar se va concentra pe lansarea unor mesaje care să demonstreze superioritatea sistemului comparativ cu altele. Voi exemplifica folosind mesaje ale sistemului socialist versus capitalist:

• 
  socialismul real îşi manifestă superioritatea faţă de sistemul occidental prin faptul că el creează un tip de om nou, superior;
  
• 
  regimul socialismului real deţine supremaţia asupra sistemului occidental datorită raporturilor de prietenie, de respectare a suveranităţii şi de neamestec în treburile interne;
  
• 
  regimul socialismului real asigură societăţii o mai mare bunăstare, în comparaţie cu regimul capitalist;
  
• 
  sistemul occidental dă naştere la războaie, inundaţii, incendii, accidente, în timp ce în ţările socialiste, aceste cataclisme se întâmplă foarte rar etc..
  

Acestea vor fi mesaje principale lansate într-o campanie (dar nu numai atunci, ci şi în restul timpului). Marea masă trebuie să înţeleagă că îşi datorează superioritatea celor care veghează zi şi noapte pentru realizarea ei, iar mulţumirea este completă obedienţă, votul acordat cu convingerea că mai bine nu se poate.

Pentru demonstrarea superiorităţii şi puterii nemăsurate (capabilă a-l zdrobi imediat pe cel care va îndrăzni să judece, să critice sau să vrea altceva) se organizează mitinguri la care participă un număr impresionant de mare de oameni. Toţi aplaudă, sunt fericiţi, toţi se supun unei ordini prestabilite şi ascultă indicaţiile superiorilor. Mişcarea mulţimii se produce conform unui ritual şi unor reguli bine puse la punct, învăţate în prealabil, totul tradus în ritmuri novatoare de prosternare în faţa liderului.

Dar “uniformitatea, lipsa motivaţiilor, nivelarea sistemelor umane generează vulnerabilitate”. Este exact acea vulnerabilitate a întregii societăţi, a fiecărui om care, de teamă sau unii poate chiar din convingere, vor face exact ceea ce li se spune prin intermediul mesajelor.

Numai conducătorii prezenţi sunt cei care pot asigura pacea. Simbolurile păcii sunt prezente la toate manifestaţiile porumbei albi zboară deasupra stadionului plin de oameni, chiar oamenii realizează din plăcuţe imaginea porumbelului cu ramura de măslin în cioc, albul predomină în décor, alături de albastru, pionierii poartă bluze albe sau albastre.

În plus, prezenţilor conducători li se atribuie adevărate calităţi de “dumnezei” ce pot controla cataclismele. Sub oblăduirea lor, sub atenta observare şi control nimic rău nu se poate întâmpla.

Vedeţi vreun motiv pentru a-i schimba pe cei care aduc numai fericire şi prosperitate în viaţa oamenilor?

Dacă se întâmplă ca cineva din conducere să greşească, aceasta se datorează numai abaterii de la indicaţiile primite de la lideri.

“Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forţă sau de a-şi distruge adversarii, ci de a-şi determina “supuşii să gândească sincer aşa cum vor ei, conducătorii”. Astfel, liderii caută să convingă. Cu cât mai mult se vor înconjura de fast, cu cât mai mari vor fi manifestaţiile, cu atât legitimitatea lor este asigurată.

Pe marile stadioane mulţimea va striga numele conducătorilor, “Trăiască!” şi zeci de sloganuri glorificatoare vor desena emblema partidului cu trupurile lor sau vor face harta României din plăcuţe (vezi manifestările orgnaizate sub regimul Ceauşescu).

Pe lângă toate acestea, discutând despre metodele de creare şi păstrare a unui regim totalitar, minciuna este de rang de “cinste”. Mesajele prezentate mai sus aplică tehnica utilizării minciunii. Minciuna devine instrument pentru restructurarea concepţiilor, pentru deformarea relaţiilor dintre indivizi, pentru rescrierea istoriei, pentru recrearea sistemelor etic, pentru crearea omului nou, care să se integreze în masa depersonalizată, gata pentru a da naştere supuşilor perfecţi.

Cum se poate realiza acest lucru? Mijlocul principal in acreditarea minciunii drept adevar unic îl constituie controlul comunicaţiilor umane: cărţi, articole de ziare, documente, emisiuni radio sau de televiziune. Orice segment al propagării informaţiilor era luat în considerare. Bogdan Ficeac citează din cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu din 1971 privind programul PCR pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice.

“Radioteleviziunea trebuie să pună în centrul emisiunilor problemele educaţiei socialiste (…), pe această cale să fie biciuite fără cruţare moravurile retrograde, să fie promovate normele socialiste de convieţuire (…) Filmul să devină un puternic mijloc de educaţie socialistă a maselor! (…) Pe scena teatrelor noastre, a operei, trebuie să-şi facă loc (…) lucrări contemporane, cu caracter revoluţionar, militant. (…) Casele de cultură, cluburile şi căminele culturale trebuie să desfăşoare o activitate cultural-artistică multilaterală, să cuprindă milioane de oameni, îndeosebi tineretul, contribuind în mod activ la educaţia socialistă a maselor. (…) Ziarele şi revistele trebuie să deschidă larg paginile lor problemelor educaţiei socialiste. (…) Ele trebuie să promoveze cu curaj experienţa înaintată, să critice obiceiurile şi moravurile înapoiate. (…) Criticii de artă trebuie să acţioneze întotdeauna în spiritul principiilor marxist-leniniste. (…) Este necesar ca organele şi organizaţiile de partid să acţioneze pentru unirea tuturor forţelor de care dispune societatea noastră în direcţia realizării hotărârilor partidului privind îmbunătăţirea activităţii politico-educative, formarea conştiinţei socialiste, care să devină o uriaşă forţă în înfăptuirea programului general de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate în România”.

Îndeplinirea tuturor acestor “indicaţii preţioase” se realiza printr-un imens mecanism al minciunii instituţionalizate.

În timpul camaniei, “electoratul va fi bombardat, intoxicat” cu aceleaşi mesaje, cu aceleaşi chipuri, lucrul acesta fiind înlesnit de controlul mass mediei.

Dar controlul comunicaţiilor umane se referă nu doar la informaţii cenzurate, trunchiate, limitate primite de individ, ci şi la comunicarea cu sine însuşi. Existând o discordanţă între credinţe, sentimente interne şi presiunea exteriorului dă naştere unei stări de nesiguranţă, concepţiile se clatină şi atunci este “poate mai bine” să adopţi sistemul de norme impus (oricum este al tuturor celorlalţi).

Întreaga campanie se va concentra pe o propagandă asiduă făcută în beneficiul partidului unic şi liderului.

Termenul de propagandă presupune “transmiterea unei informaţii către un public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu este percepută de informator ca mincinoasă, ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevăr existent”. După 1972 termenul a fost definit ca “acţiune exercitată asupra opiniei pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant”.

Candidatul (al unicului partid) proclamă de la înălţimea tribunei sale “Votează-mă, eu sunt omul care trebuie”. Propaganda slujeşte unui scop bine definit şi făcut public, neascuns; mijloacele însă sunt cele care lasă de dorit.

O trăsătură definitorie a propagandei este încercarea de a convinge intelectul, adresându-se nonraţionalului din noi: sentimente, emoţii.

Pentru campania electorală, sistemele totalitare vor folosi şi publicitatea care transmite unui public numeros un mesaj a cărui realitate sau falsitate nu constituie esenţialul, ci scopul de a influenţa (şi nu de a informa). Se adresează mai mult subconştientului decât raţionalităţii, intelectului, la fel ca propaganda.

Persoana propusă spre alegere în timpul campaniei este liderul unic. Noţiunea în sine, desemnează persoana care exercită puterea sau, în general, o mare influenţă în cadrul unor comunităţi, indiferent de mărimea acestora. Atributul său esenţial este conducerea, organizarea membrilor şi determinarea acţiunii acestora în vederea realizării sarcinilor şi armonizării relaţiilor. Prima lecţie pe care o învaţă un lider (şi pe care unul totalitar o cunoaşte foarte bine) este că imaginea sa publică trebuie să corespundă în mare măsură reprezentărilor mulţimii despre lider. Examinând portretul conducătorului, construit de Le Bon sau Tarde, şi diversitatea liderilor propuşi de realitatea politică le putem găsi un numitor comun (lui Hitler, Stalin, Charles de Gaulle): autoritatea charismatică.

Pentru sistemele totalitare, de cele mai multe ori avem de-a face cu liderul-erou (chiar dacă numai al “muncii socialiste”). Acesta este omul miracol, apărut îndeosebi în situaţii de criză, cel care anulează incertitudinile şi oferă siguranţă, cel care arată poporului Calea, oferă soluţii pentru identificarea problemelor. Este un vizionar. El vine să aducă Binele, pentru că el vede peste timp, întotdeauna clar şi just. Eroul este infailibil. Liderul-erou va apărea rar în faţa mulţimii, ir apariţia sa va fi pregătită cu grijă şi înconjurată de o aureolă de magnific şi de veneraţie. Ca exemple putem lua apariţia Fűhrerului la balconul palatului din Nűrenberg, montajele grandioase de ziua lui Nicolae Ceauşescu sau zeificarea lui Stalin. Liderii apar la o tribună, cât mai departe şi cât mai sus în raport cu mulţimea. Discursurile lor sunt ascultate cu veneraţie, reluate şi împărtăşite celorlalţi, devenind litera de lege pentru toţi cei care îl urmează. Portretul idolului, proiectat singular pe fundalul azuriu (vezi tablourile cu Ceauşescu realizate de Sabin Bălaşa) sau înconjurat de copii, porumbei albi şi flori nu sunt decât simboluri care trebuie să le reamintească în permanenţă celor mulţi că El este acolo, este puternic, este intangibil, este adorat, este singurul salvator, este unica şansă pentru o lume mai bună.

Imaginii eroului i se ataşează, de regulă, simboluri ale verticalităţii şi luminii: coloana, copacul, soarele, torţa, culorile preferate fiind albul, azuriul, auriul, roşul - culori asociate în mentalul colectiv ideii de protecţie, maturitate, echilibru, cutezanţi.

Ce este simplu de prevăzut după toate aceste fapte prezentate - reuşita elitei politice (aceeaşi) de a-şi reînnoi mandatul, adică de a-şi prelungi legitimarea.

Lucrurile sunt diferite în ceea ce priveşte o campanie electorală după regulile democratice. Vom întâlni totuşi elemente comune campaniilor electorale caracteristice regimurilor totalitare şi democratice.