Virtualizarea educaţiei

6.2. Determinarea tehnologică a educaţiei deschise la distanţă

Caracterul deschis al educaţiei este dat de libertatea de acces la o serie de servicii educative sau resurse cu caracter formativ pentru cel care învaţă (sau tânjeşte către aşa ceva) fără nici o restricţie de genul: blocaj sau selecţie puternică la intrare, ritm de muncă riguros prescris, constrângeri privind înaintarea în învăţare, respectarea unui sistem normativ exterior doleanţelor individuale. Principiul garantează un parcurs individualizat, funcţie de interese, posibilităţi, dorinţe. Deschiderea este dată de facilizarea inserţiei educatului într-un sistem de formare, de accesibilitatea principială într-un cadru instructiv, de caracterul democratic al intrărilor şi ieşirilor din sistem. Şi sistemele tradiţionale de învăţământ se caracterizează prin această trăsătură. Deschiderea este maximizată prin cuplarea acestei valenţe cu stipularea expresă a principiului formării la distanţă, prin oferirea dreptului educatului de a interacţiona cu instituţia educativă fără a-şi părăsi locaţia obişnuită.

Gândită ca o nouă formulă de realizare a pregătirii iniţiale sau continue, paradigma educaţiei deschise la distanţă presupune o concretizare a democratizării educaţiei în condiţiile progreselor tehnologice contemporane. Învăţământul deschis şi la distanţă este o formă instituită de realizare a educaţiei bazată pe un dispozitiv suplu de formare, permisiv la constrângerile individuale de spaţiu, timp, resurse materiale. Este o formulă, socialmente instituită şi recunoscută, generată de impactul noilor tehnologii asupra câmpului educativ. El facilitează o învăţare individualizată şi diferenţiată, prin racordarea personalizată dintre competenţe individuale şi sursele de învăţare. În acelaşi timp, această ofertă educativă se bazează pe şi dezvoltă autonomia persoanei, transferând acesteia o serie de prerogative ale ansamblului didactic tradiţional (pe linia iniţiativelor, alegerilor, evaluării), controlul de către un formator exterior diminuându-se sau chiar dispărând.

Înainte de toate, învăţământul la distanţă conduce la o diminuare a contactelor dintre profesori şi studenţi, dintre instituţia de învăţământ şi principalii ei beneficiari – educaţii. Studenţii vor deveni destul de independenţi, utilizând materiale didactice structurate expres în acest scop: suporturi scrise, CD-uri, casete video sau audio, dischete. Sub aspect formal, se vor constitui noi forme de generare a învăţării: tutorate, forumuri de discuţii, situaţii de simulare, exerciţii pe cont propriu, studiu individual etc. În acelaşi timp, această formă de livrare a educaţiei răspunde exigenţei individualizării şi personalizării traseelor formative. Se porneşte de la premisa că un  program de educaţie va avea succes atunci când va viza indivizi concreţi, cu trebuinţe şi posibilităţi bine determinate. În acelaşi timp, el se adresează populaţiei adulte, celor care doresc să-şi multiplice formarea profesională, să urmeze un traseu de reconversie profesională, oferind fiecăruia posibilitatea de a fi integrat permanent într-un proces de re-formare instructivă şi chiar profesională.

Apelul la noua tehnologie (având funcţionalitatea de mijloc de învăţământ, dar şi de metodă, de instrument procedural) constituie un exemplu strălucit de introducere şi adecvare a unei tehnici noi în dispozitivul tradiţional al pedagogiei. Suporturile pedagogice tradiţionale nu sunt abolite, ci sunt conjugate cu noile suporturi tehnice. Inovaţia tehnică “absoarbe” într-un mod specific instrumentarul pedagogic clasic, mlădiindu-l în acord cu noile exigenţe. Se vorbeşte tot mai des de dispozitive de învăţare la distanţă, de dispozitive de mediatizare a cunoaşterii, de inginerii ale formării. Termenul de dispozitiv educativ are o conotaţie compozită, nu are numai un înţeles strict obiectual. Dispozitivul este „o organizare de mijloace în serviciul unei strategii, al unei acţiuni orientate, planificate vizând obţinerea unui rezultat… un dispozitiv este o instanţă, un loc social de interacţiuni şi de cooperare posedând intenţii, funcţiuni şi modalităţi de interacţiuni proprii. Economia unui dispozitiv…se sprijină pe organizarea structurată a mijloacelor materiale, tehnologice, simbolice şi relaţionale, naturale sau artificiale care modelează, pornind de la caracteristicile proprii, comportamentele şi conduitele sociale, cognitive, afective ale subiecţilor” (Perayra, 2000, p. 22). Termenul de dispozitiv este un nou construct teoretic ce susţine epistemologic şi fundamentează noile realităţi educaţionale.

Învăţământul deschis şi la distanţă se originează în instruirea programată, care s-a instituit acum jumătate de veac în spaţiul anglo-saxon şi s-a extins apoi în unele ţări europene. Această tehnică modernă constituie o consecinţă şi o aplicaţie a ciberneticii în metodologia didactică. Totodată, noua strategie se bazează şi pe unele achiziţii ale psihologiei contemporane. De pildă, psihologul american B.F. Skinner demonstrează că eficienţa învăţării este determinată de organizarea condiţiilor de întărire în care învaţă elevii. Cu cât întărirea – negativă (prin critică) sau pozitivă (prin confirmare) a unui răspuns dat de elev este mai operativă, cu atât feed back ul este mai rapid şi elevul îşi va controla mai mult efortul prin confirmarea pe mai departe a unei reuşite.

Temă de reflecţie Daţi trei exemple de întărire a învăţării facilitată de dispozitivele de învăţare deschisă şi la distanţă

Instruirea programată se bazează pe parcurgerea unei programe de învăţare, adică a unui algoritm prestabilit, alcătuit din alternări de secvenţe informative cu momente rezolutive, cu seturi suplimentare de cunoştinţe etc. Dimensionarea unei asemenea programe se face în conformitate cu următoarele principii:

• principiul paşilor mici şi al progresului gradat (prin fragmentarea dificultăţilor în unităţi gradate care să conducă, din aproape în aproape, la soluţionarea integrală);

• principiul participării active (relaţia între programă şi elev este de tip interactiv, în sensul că elevul rezolvă, răspunde, selectează întrebări, propune soluţii în mod independent);

• principiul verificării imediate a răspunsului (soluţiile date de elev sunt confruntate operativ cu cele valide, acesta neputând să treacă la secvenţele următoare de învăţare înainte ca răspunsurile să fie confirmate);

• principiul respectării ritmului individual de studiu (fiecare elev parcurge programul în funcţie de posibilităţi, dispunând şi gestionând după voie timpul de rezolvare a sarcinilor);

• principiul reuşitei sau al răspunsurilor corecte (programa este astfel dimensionată încât orice copil normal să fie capabil de a o parcurge integral şi satisfăcător).

Relativa circumspecţie faţă de instruirea programată este justificată şi de o serie de limite subsecvente: procesele cibernetice, pe care se bazează instruirea programată, recuperează doar parţial procesul natural de învăţare; prin programare se vizează aspectul instructiv al educaţiei şi mai puţin (sau deloc) aspectul formativ; nu toate disciplinele pot fi secvenţiate; instruirea programată nu lasă loc îndoielii, punerii în discuţie, interogaţiei. Amintim ca avantaje faptul că – prin recurgerea la instruirea programată – se reduce timpul de însuşire a cunoştinţelor, se asigură o însuşire a cunoştinţelor de către toţi elevii, în funcţie de posibilităţile lor diferite, şi se creează premisa formării unui stil de muncă activ, autocontrolat.

În general, în cazul educaţiei deschise şi la distanţă, mecanismele psihologice intime de învăţare rămân aceleaşi; ceea ce se schimbă este doar fenomenologia stimulilor exteriori, care impune noi replieri ale secvenţelor procesuale ale învăţării umane. Noua schemă de realizare a învăţării schimbă multe din datele problemei arhicunoscute. Dacă e să ne raportăm la teoriile învăţării, la antropologia cunoaşterii, la ştiinţele cognitive sau la problematica inteligenţei artificiale, observăm că teoriile standard nu mai au „puterea” de a explica noile contexte de învăţare. Nu numai metodologia de predare suferă schimbări, ci şi formele de realizare a învăţării, procedurile de evaluare, selecţia şi structurarea conţinuturilor transmise, modalităţile de gestionare şi de management ale practicilor educaţionale. Relaţiile profesor-educat suferă ele însele schimbări, medierile sunt mult mai sofisticate. Chiar dacă relaţia nu rămâne permanent de tipul “faţă în faţă” (doar cu prilejul unor „întâlniri tutoriale”, de consiliere, de lămurire a unor chestiuni fundamentale), aceasta este mereu presupusă sau preluată de alte componente ale dispozitivelor didactice. În ultimă instanţă, învăţământul la distanţă ar trebui să stimuleze creativitatea, inovaţia în materie de realizare a formării, concurenţa în ceea ce priveşte ofertele educaţionale alternative. Însăşi logistica tehnico-pedagogică se poate îmbunătăţi, graţie solicitărilor şi sfidărilor de tot felul.

Noile ipostaze ale mediei informează mai degrabă asupra suporturilor propriu-zise, decât asupra unor conţinuturi transportate de acestea. „Procedurile de explorare a reţelelor şi de navigaţie în spaţiile de resurse imateriale nu sunt încă puse la punct. Însăşi cunoaşterea se transformă şi incumbă mai ales un caracter procedural, căci maşinile, care funcţionează astfel, se rabat progresiv asupra acestui aspect” (Perriault, 1996, p. 242). Conţinuturile educative ale mass-media sunt „duble”: o dată ele transmit ceea ce spun explicit, iar în al doilea rând ele spun ceva despre felul lor de a spune („direct”, „concis”, „sincer”, „tuturor”, „fără rezerve”, „deschis” etc.).

Dezvoltarea internetului ridică numeroase probleme politice, economice, juridice, şi etice, cu totul noi: supraîncărcarea reţelelor, inegalităţile de acces, scăderea costurilor şi repartizarea acestora, absenţa controlului validităţii informaţiei, ineficienţa justiţiei în faţa noilor forme de propagandă rasistă, antisemită, neonazistă sau faţă de pornografie, invazia unor forme noi de escrocherie şi falsuri, derive publicitare şi comerciale de tot felul (Perrenoud, 1998, p. 7). În acelaşi timp, a face abstracţie de dezvoltarea noilor tehnologii se poate repercuta negativ asupra instituţiilor refractare la aceste medii. Chiar şi instituţiile educative trebuie să le adopte. “Noile circuite de comunicare alterează în parte reţeaua de influenţă, formarea de opinii şi de decizii, repartiţia de informaţii vitale pentru bunul mers al instituţiei. Aceasta modifică, pentru un timp, raporturile de forţă în avantajul pionierilor şi în detrimentul adoptanţilor întârziaţi” (Perrenoud, 1998, p. 8).

Reţelele informatice creează o “cibercultură” care modifică peisajul cultural şi social, raporturile sociale şi interpersonale, modurile de informare şi activitate, de distracţie şi consum. În faţa “revoluţiei numerice”, inegalităţile culturale şi intelectuale se manifestă într-un mod mai sofisticat, de cele mai multe ori agravându-se. Tehnologiile, în general, nu fac să dispară inegalităţile cu privire la câmpul savoir-ului. De multe ori acestea le întăresc, le încurajează, le permanentizează.