X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Şi-n Prusia au existat asemenea legi, fie generale, fie provinciale, pînă la 1869.

Nici Prusia aşadar nu le-a dat evreilor decît posibilitatea de-a deveni germani şi cetăţeni, nimic mai mult.

Dar chiar această posibilitate dată au fost şi este combătută de minţile mai luminate.

Învăţatul profesor de drept şi economie politică Robert de Mohl contestă că evreii ar fi devenit într-adevăr germani şi propune escluderea celor pămînteni chiar de la drepturile politice.

Dar se-nţelege că Prusia nu are nici pe d. C. A. Rosetti, nici pe d. Brătianu şi de aceea acolo ideea statului e puternică şi esclude orice elemente putrede şi venetice din mersul dezvoltării ei.

[19 iunie 1879]

 

[„CAMERELE DE REVIZUIRE..."]

 

Camerele de revizuire, după aproape o lună de la întrunirea lor, s-au gîndit în fine că erau convocate pentru cestiunea revizuirei art. 7. Mai bine tîrziu decît niciodată. La ce au întrebuinţat aceste 25 zile Adunările radicale ? Puţine la verificarea titlurilor, puţine la discuţiunea adresei, şi restul s-au închinat unuia din sfinţii roşii numit Pierde-vară. "Nu pot acuza opoziţiunea că-i împiedică sau îi trăgăneşte. Nici o interpelaţiune nu s-a făcut pînă astăzi, cu toate scandalurile zilnice ale unei administraţiuni unice, credem, în Europa. La verificarea titlurilor, opoziţiunea, prin micul ei număr, a fost condamnată la un rol neînsemnat. În discuţiunea adresei i s-a închis gura, după ce vreo doi-trei oratori din sînul ei au putut abia să se rostească în zgomotul şi miorlăiturile Bueştilor et Comp.

Tot aşa s-a petrecut şi cu discuţiunea cestiunii atît de importante a numirii unei comisiuni în cestia izraelită. Opoziţiunea, prin glasul d-lui Vernescu, stabili cu multă forţă şi cu mult bun-simţ că, dacă este vreo cestiune în care iniţiativa aparţine guvernului, este această reformă atît de capitală, care este cea mai îngrijitoare pentru viitorul naţionalităţii noastre din toate cîte ne-au fost propuse sau impuse pînă astăzi. Totdeodată caracterul internaţional pe care, graţie art. 44 din Tratatul de Berlin, această cestiune 1-a căpătat impunea guvernului datoria cea mai strictă de a se rosti cu lealitate şi cu francheţă faţă cu reprezentaţiunea ţărei. Nu aşa i s-a părut guvernului că trebuie să lucreze; a stăruit să se numească de Cameră o comisiune, în maioritate compusă de Stolojeni şi Costineşti, şi dînsa, întrunită cu devotaţii guvernamentali din Senat, are să propuie ţărei soluţiunea acestei mari afaceri. Aci este un joc copilăresc. Niminea, nici în puntul de vedere fizic, nici în punctul de vedere moral, nu se ascunde dindărătul umbrei sale. Dificultatea pentru guverne este că nu poate obţine cele două treimi pentru a satisface angajamentele ce, cu toate denegările sale neruşinate, le-a luat şi faţă cu Alianţa izraelită şi faţă cu cîteva guverne europene. Dar maioritatea o poseda în Cameră şi în Senat, şi nici că se putea altminterea după alegeri săvîrşite prin asemenea mijloace. Oricine ştie dar că nimenea n-a intrat în aceste comisiuni, fie din minoritate, decît prin voinţa sa. Ce purtare însă tre-buia să ţie minoritatea?

Din momentul ce opoziţia s-a pus pe singurul teren constituţional şi logic, adică de a cere guvernului să-şi ridice masca şi să spuie în fine ţărei cum crede că această mare şi naţională chestiune poate fi rezolvată fără a atinge interesele şi drepturile ei, şi totdodată împăcînd în marginile putincioase cerinţele Tratatului de la Berlin, atitudinea sa era din cele mai simple: să

aştepte acest proiect de lege, fie ca guvernul să se hotărască a-1 propune direct ca guvern, fie ca, printr-un tertip copilăresc, să-1 propună sub vălul foarte subţire al unui proiect făcut de amicii săi din Cameră şi Senat.

Prin urmare opoziţiunea n-avea nici un rol în acel consiliu de familie roşu ce se numeşte comisiunea Camerei şi a Senatului. Astfel totalitatea opoziţiunii din Senat a înţeles rolul său. Aşa nu numai n-a luat parte la vot, dar doi membri ai opoziţiunei, dd. N. Boerescu şi N. Cretzulescu, aleşi în acea comisiune, s-au grăbit a-şi da demisiunea.

Astfel a lucrat şi opoziţiunea din Adunare, cu o singură escepţiune. Onor. d. P. Carp, ales de majoritate în această comisiune fără concursul niciunuia din amicii săi politici, a crezut că trebuie să ia parte la aceste lucrări.

Fără a osîndi în mod absolut această linie de purtare a onor. d. Carp, fără a contesta cîtuşi de puţin că dînsa a putut să-i fie inspirată prin consideraţiuni destul de puternice, cum de exemplu necesitatea de a supraveghea mersul guvernului şi al comisarilor săi în această afacere, orişicum nu mai puţin stăruim a crede că d. P. Carp este în această afacere cu totul izolat şi în contradicţiune chiar cu amicii săi politici cei mai apropiaţi: d-sa nu reprezintă decît ideile sale personale, iar nu ale minorităţii Adunării. Această declaraţiune era necesară. Cu bizantinismul lor cunoscut, prea adeseaori roşii s-au servit de opinia izolată a unui membru din partidul conservator pentru a-1 confunda cu întregul partid la răspunderea acestor opiniuni cu totul personale; şi cu toate astea orice membru al partidului conservator care a crezut că în cutare cestiune trebuie să se despartă de majoritatea grupului său a avut totdauna lealitatea să se rostească că lucrează în numele său personal. Dar aceasta nu a împiedicat pe onestul organ al partidului roşu să facă să atîrne asupra întregului partid conservator răspunderea unor opinii izolate. Pentru că dar de astă dată această tactică vicleană să nu aibă nici chiar un pretext de a se ivi, am crezut că trebuie să facem această declaraţiune netedă.

Oricari ar fi opiniunile partidului conservator din Senat şi Cameră asupra soluţiunii definitive a gravei cestiuni a art. 7, într-un punct el a fost unanim, în punctul procedurei constituţionale, adecă de a cere ca guvernul să se conforme şi Constituţiunii şi uzului parlamentar din toate ţările, dîndu-şi opinia sa motivată şi aducînd sub responsabilitatea sa un proiect de lege în cestiunea de faţă. A lua parte în comisiunea numită din îndemnul guvernului pentru a-1 scuti (cel puţin aşa crede el) de sarcina constituţională care-1 priveşte numai pe dînsul este dară a reveni în mod indirect asupra acestei opinii. Pentru a nu se da loc deci la asemenea interpretaţiuni, care ar aduce confuziune în spiritul public, sîntem autorizaţi a declara că partidul conservator stăruieşte în atitudinea care a luat-o de la început si că orice opinie sau demers al vreunuia din membrii săi contrarii acestei atitudini nu pot lega decît pe acel membru, iar nicidecum schimba sau ingaja politica întreagă a partidului.

[20 iunie 1879]

 

[„PUBLICĂM URMĂTOAREA EPISTOLĂ..."]

 

Publicăm următoarea epistolă ce primim de la amicul nostru d. P. Carp :

Domnule redactor,

În numărul de miercuri al ziarului „Timpul" îmi faceţi onoarea de-a vă ocupa de persoana mea spre a condamna participarea mea la comisiunea mixtă, menită a da o dezlegare chestiunii evreieşti, şi vă grăbiţi totodată de-a constata, nu fără amărăciune, deplina mea izolare în mijlocul partidului conservator.

Mergeţi chiar mai departe.

Dînd comisiunii numele de consiliu de familie roşu, aveţi aerul de-a insinua că aş fi intrat şi eu în sînul acestei patriotice familii.

Îmi veţi permite o mică întîmpinare.

Am afirmat în diferite rînduri, şi toţi membrii partidului conservator au afirmat-o ca şi mine, că chestiunea evreiască nu este o chestiune de partid.

Dacă aceste declaraţiuni erau făţarnice, nu am nimic de zis, dacă însă, precum o afirm, ele erau sincere, hotărîrile fiecărui sînt libere de orice legătură de partid.

Sub punctul de vedere deci al principiilor nu poate fi vorba de izolare, căci vă desfid să-mi arătaţi un program comun, afară numai dacă propunerea făcută de cîţiva juni conservatori dimpreună cu cîţiva juni liberali de-a nu revizui art. 7 constituie programul opoziţiunii. Pînă acum însă nu avem nici o probă despre aceasta.

Rămîne deci chestiunea de procedură constituţională, cum o numiţi nu prea ştim pentru ce.

Dacă nu mă înşel, ţara ne-a trimes să dezlegăm chestiunea evreiască, şi a căuta în o chestiune de procedură un motiv de abstenţiune este după mine a se gîndi prea mult la guvern şi prea puţin la datoria ce avem cu toţii în această tristă împrejurare.

Am acuzat pe d. Brătianu că, prin lipsa lui de idei şi de vroinţă, a compromis cu desăvîrşire soluţiunea acestei chestiuni. Să fie oare aceasta un temei ca să arătăm la rîndul nostru o lipsă de vroinţă şi de idei nu mai puţin culpabilă?

Am crezut că nu, şi nu e vina mea dacă această credinţă a rămas izolată. Tot ce se poate zice este că poziţiunea unui membru al minorităţii este mai grea, căci, neavînd informaţiunile guvernului, voinţa lui poate să meargă pe căi rătăcite. Aş înţelege deci să criticaţi ideile mele, pentru aceasta veţi binevoi însă a aştepta ca părerea mea emisă în comisiune să iasă la lumină. Chiar rătăcite însă de ar fi, răspunderea nu este a mea, ci a celor cari, avînd a zice ceva, nu au zis nimic şi care, putînd să lumineze ţara, nu au vroit să o facă.

Atît aveam de zis şi vă rog să-mi permiteţi o ultimă observaţiune.

Credeam că trecutul meu politic mă pune la adăpostul unor insinuaţiuni ca acele de care am vorbit mai sus. Se vede ca m-am înşelat. Fiind însă că aţi iertat pe conservatorii de la Mazar Paşa, sper că va veni o vreme în care veţi ierta şi pe conservatorul din consiliul de familie roşu.

Primiţi, vă rog, încredinţarea distinsei mele consideraţiuni.

P. P. Carp

D. P. Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în cestiunea izraelită. Cugetul nostru n-a fost de a osîndi sau critica această atitudine. Ştim foarte bine că orice opinii ar profesa un om ca d. P. Carp, ele nu proced decît din nişte sentimente onorabile şi din convincţiuni adînci. Însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare. D. Carp este nu numai un membru însemnat din partidul conservator, dar încă o persoană care în toate cestiunile se pune cu curaj înainte şi nu suferă a rămînea vrodată în umbră; astfel dar partidul conservator, dacă ar tăcea, i s-ar putea cu drept cuvînt imputa de adversarii săi că opiniile sale în cestiunea izraelită au fost reprezentate de unul din principalii săi membri, d. Carp. Asta nu este, şi era si dreptul şi datoria noastră, ca organ al partiduluii conservator, a o constata.

Nici unul din cei optsprezece senatori care reprezintă partidul conservator în Senat sau din cei douăzeci şi doi deputaţi care îl reprezintă în Cameră nu a fost de părere ca să luăm deocamdată parte la comisiunea fără nume, neprevăzută nici de Constituţiune, nici de regulament, care s-a substituit iniţiativei guvernamentale şi care în spiritul ministerului trebuia să-i serve totdeodată de eco şi de perdea adică să-i traducă în mod fidel adevărată voinţă si totdeodată să-i acopere responsabilitatea.

Acesta cel puţin a fost calculul guvernului, deşi pînă astăzi ştim că nu a izbutit. Dorul unui membru al opoziţiunii, mai cu seamă al unui parlamentar corect ca d.P. Carp, care se ros-tise cu atîta talent în contra acestei machiavelice combinaţiuni, nu era dar de a o absolvi prin prezenţa sa. Onor. d. Carp ne mai face o întrebare în epistola sa, întrebare care ni se pare cam neînţeleasă. Ne întreabă dacă din cestiunea izraelită facem chestiune de partid. Daca înţelege prin aceste cuvinte a face ,,chestiune de partid" a esploata o cestiune în interesul pur şi simplu al unor ambiţiuni personale sau a unor interese de putere, nu numai din cestiunea, izraelită dară din nici o cestiune nu facem cestiune de partid. Din partea d-sale, care cunoaşte partidul conservator din care face parte de atîta timp, întrebarea era zadarnică; trebuia s-o lase coloanelor foilor roşii, unde era mai la locul său.

Dacă înţelege însă, ceea ce ne place a crede, prin această întrebare că partidul conservator are alte opiniuni decît partidul roşu în rezolvarea cestiunei izraelite, aci-i răspundem curat că da; este o deosebire între noi şi partidul roşu. Dar între noi şi toţi membrii partidului roşu ? O ştie d-1 Carp că nu. Ştie că chiar în partidul radical mulţi se vor separa de restul partidului lor, acei cel puţin ce vor privi această cestiune dintr-un punct de vedere mai înalt şi mai larg decît interesul de gaşcă.

D. P. Carp ne mai face o întrebare. Care sînt opiniunile partidului conservator în această cestiune?

Ne pare rău că pînă acum onor. nostru amic n-a putut să-şi formeze o convicţiune în această privinţă. Opiniunile acestea au fost rostite în mod destul de clar pînă astăzi în presă prin diferitele organe. însă, dacă este vorba de opiniile reprezentanţilor din Cameră şi din Senat ai partidului conservator, numărul lor nu este aşa de însemnat încît să poată ajunge la un rezultat practic rostind o opiniune cu totul specială a grupului conservator.

Cu toate acestea, d-sa este în poziţie a şti că în comisiunile parlamentare se propune o soluţie care nu-i convine guvernului şi care cu toate acestea este un program stabilit de conservatorii din Moldova în unire cu liberalii-moderaţi, program la care a aderat, după cît ni se afirmă, şi fracţiunea, ba chiar mulţi membri din partidul roşu. Dacă faţă cu tăcerea guvernului, adecă faţă cu exigenţe necunoscute, nu se poate stabili un program absolut — ceea ce pare a fi în ochii d-sale o condiţie indispensabilă pentru ca un partid să poată pretinde că are

idei şi iniţiativă — atunci desigur că vina acestei situaţiuni nu este a partidului conservator, carele tocmai prin procedura constituţională propusă aştepta să i se dea elementele necesare pentru ca acel program să se poată formula cu toată exactitatea cuvenită.

Într-un lucru deci au fost unanimi membrii partidului conservator, afară de d. P. Carp, în modul de a proceda la rezolvarea cestiunii şi în spiritul ce trebuia să dirigă lucrarea lor în aceasta. Iată puncturile ce s-au stabilit în comun acord : 1. A nu lua nici o parte într-o comisiune antiregulamentară şi anticonstituţională; 2. A aştepta ca guvernul sau să prezinte un proiect de lege sau să se rostească în mod serios asupra chipului cum dînsul, guvern constituţional şi responsabil, crede că trebuie aplicat art. 44 al Tratatului de la Berlin; 3. În urma acestor preliminări indispensabile şi cînd vom fi deplini luminaţi asupra cestiunii în toate puncturile de privire, a lua o rezoluţiune matură căutînd mai cu seamă a salva naţionalitatea română de pericolele la care o ar espune o invaziune de elemente străine introduse în proporţiuni necumpătate şi într-un mod precipitat în corpul ei; şi al 4-lea a nu face din aceasta o cestiune de esclusivism politic şi a primi pe acest tărîm, dară numai pe acest tărîm, concursul, nu numai al tuturor grupurilor din opoziţiune, dară şi chiar al membrilor partidului de la putere, cari vor voi să se unească cu noi, în fine chiar al guvernului dacă el se va ralia la aceste păreri.

Astfel partidul conservator a înţeles a nu face din cestia izraelită cestiune de partid, iar nu intrînd în comisiuni neconstituţionale şi venind a mai adăoga o notă discordantă la haosul de opiniuni ce purtarea fără demnitate şi fără curaj a guvernului a lăsat să se producă în Ada-nările de revizuire.

În treacăt vom vorbi şi de propoziţiunea d-lui Blaremberg. D. N. Blaremberg n-are, credem, pretenţiunea de a reprezinta partidul conservator şi de aceea n-am crezut căi trebuie să declinăm responsabilitatea propunerii d-sale, pe care a iscălit-o vreo doi-trei membri ai partidului conservator. Această propunere, deşi este izbucnirea legitimă a unui nobil sentiment de indignare în contra politicei mizerabile care ne-a condus a primi ordinile străinilor în cestiuni cu totul interioare, totuşi nu o credem practică în starea în care a ajuns cestiunea. Nu ne îndoim însă că d. N. Blaremberg şi subsemnatorii nu cred a avea mai multe şanse de izbîndă şi că au propus-o numai ca espresiunea unei nobile şi legitime indignări ce trebuia să găsească un glas în sînul unei Adunări române.

După înlăturarea ei, nu ne îndoim un moment că subsemnatorii se vor ralia la soluţiunea ce partidul independent din Cameră o va crede mai naţională şi mai practică.

Terminînd, noi credem că onor. d. Carp, fără să sacrifice nimic din opiniunile sale personale, putea, cel puţin în privinţa procedurei, a nu se despărţi cu zgomot de toţi amicii săi personali şi coreligionari politici.

Liber a fost să o facă, şi iarăşi am fi tăcut şi aci; dar, cînd am văzut că adversarii noştri comuni, şi în presă şi în Cameră, esploatează această tăcere şi că un Dimancea ne strigă că minoritatea este reprezintată în comisiune prin d. Carp şi că d. Carp nu ia cuvîntul spre a se ridica în contra acestei afirmări, a trebuit să vorbim; am făcut-o fără plăcere, dar fără şovăire.

[22 iunie 1879]

 

[„CU CÎT TREC UNA DUPĂ ALTA ZILELE..."]

 

Cu cît trec una după alta zilele, cu cît se prelungeşte fără nici un termen prevăzut sesiunea estraordinară, cu atîta cestiunea revizuirii se încîlceşte mai mult, cu atît neliniştea şi temerile cresc şi cuprind toate minţile, cu atît mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile. Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească.

Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a
adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi-n America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi-n toate cafenelele, în România ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul-virtuţi cetăţeneşti; gheşeftul — scopul; şi politica umanitară — mijlocul. Acestea pe tărîmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, şi poate că aşa de tîrziu încît îl vedem în zadar.

Sîntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvîntului în ţara aceasta decît pe tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atîrnă mai mult de la bunăvoinţa cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, din străini neasimilaţi încă şi din jidani neasimilaţi şi neasimilabili, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.

Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de tîrguri, n-are drept hrană zilnică decît mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în multe cazuri, se învredniceşte să mănînce carne şi să bea vin; trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de la ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cîmp şi de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vîrf la toate : administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu 1-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri. Această corporaţie liberală şi umanitară nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă; sînt membri în această onorabilă corporaţie al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi. Aceasta ca stare normală şi constantă, fără să mai pomenim că pe la soroace vine şi cîte o împrejurare mai însemnată, ca de exemplu afacerea Mihlescu-Warszawschy.

În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte bine: în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile ipercivilizate şi, m numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar şi la mai multe.

Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate si lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revolta faţă ca această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberale umanitare are ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.

Rezultalul unei asemenea vieţe publice îl vedem astăzi: primejdia revizuirii art. 7 nu stă atît în însăşi cestiunea izraelită cît în starea în care ne aflăm cînd ni se pune această cestiune.

Cu multă greutate, cu destul chin, poate şi este speranţă că se va dezlega cestiunea evreilor, şi independenţa, deja destul de scump plătită, ne va fi recunoscută; va rămîne însă de dezlegat o cestiune cu mult mai gravă şi mai grăbitoare, cestiunea vieţii noastre publice, cestiunea dacă trebuie să urmăm calea pe care rătăcim de atîta vreme sau daca trebuie să mai putem apuca pe calea cea adevărată.

Vom fi un stat independent, cum vom face uz de această independenţă, aceasta e cestiunea cea mare.

[23 iunie 1879]
[„DE CÎND NAŢIA..."]

 

De cînd naţia nu mai este cu roşii, dînd a înţelege aceasta prin deosebite acte care de care mai semnificative, de atunci „Românul" a devenit ameninţător.

Într-un număr ameninţă ţara cu soarta chedivului din Egipet, într-altul cu o lovitură de stat; încît, dacă aceste ameninţări ar avea oarecari perspective de realizare, d. Cogălniceanu va putea să esclame, nu fără mîndrie: Două lovituri de stat s-a făcut în România, una de Cuza şi Cogălniceanu pentru a împroprietări ţăranii români, alta de roşii pentru împămîntenirea ovreilor. Alăturarea pur şi simplu a unor asemenea două antiteze ar cuprinde osînda roşilor în istoria României, ca a unor oameni cari au deschis porţile unei epoce cu mult mai triste, mai umilitoare, mai scîrboase decît epoca fanarioţilor.

Ce însemnează aceste ameninţări cu soarta chedivului şi cu lovitura de stat ? Sînt într-adevăr pericolele internaţionale atît de mari încît ţara, pentru a exista, să aibă neapărat nevoie de asemenea leacuri drastice?

Noi n-o credem sau cel puţin nu credem că asemenea pericole ar putea răsări din chestiunea evreilor. Am mai spus-o în alt rînd că, dacă asemenea pericole există, ele există abstracţie făcînd de la evrei şi ca cestiunea aceasta ar fi cel mult pretextul, nicicînd cauza adevărată a unui amestec din partea străinătăţei; încît singurul motiv serios care s-ar putea învoca în favorul unei soluţiuni rele a cestiunii nu e înlăturarea pericolului, ci numai cîştigul de timp şi probabilitatea cumcă în acest timp constelaţiunea politică generală s-ar fi schimbat în favorul nostru. Dar, dacă acesta e motivul purtării guvernului, el ar trebui să-1 mărturisească, nu însă să ameninţe cu soarta chedivului sau cu lovitura de stat; şi n-ar trebui numai să-1 mărturisească, ci să vie totodată c-un proiect de lege care să fie espresia acestei situaţiuni, căci guvernul ştie prea bine ceea ce noi toţi ştim, că ţara nu voieşte să dea nimic şi, pentru ca ea să fie înduplecată a da ceva, trebuiesc a i se da cuvinte cu mult mai puternice decît cazul de mofluzie de la Cairo. Căci lucrul în sine e foarte clar. Evreii sînt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvîrşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii românului, încît, dacă în mod absolut s-ar ridica stavilele de pînă acum, soarta poporului nostru ar fi analoagă cu aceea a rasei spaniole din California : moartea prin mizerie şi anemie. Populaţia evreiască creşte în pătrat, a noastră dă îndărăt; cea dentîi de la începutul secolului şi pîn-acuma a devenit de cincizeci de ori mai mare atît prin naşteri cît şi prin imigraţiune; ei au început a se aşeza prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu, prin Cîmpu-Lung şi prin Tîrgul-Jiului bunăoară, ei ameninţă a împînzi toată ţara şi a o preface într-o altă Galiţie, încît numărul lor înspăimîntător vorbeşte de sine şi naţia are oricînd înaintea ochilor pericolul întreg.

Nu este însă tot astfel cu pericolul internaţional. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin a fost introdus fără voia unora din puteri şi, dacă ele s-au unit, cauza e că într-un congres toate hotărîrile se iau cu unanimitate, iar care din ele ar vota contra ar declara printr-aceasta că e gata a-şi susţine cu arma părerea contrarie. Care însă din puterile europene ar fi plecată de a sacrifica un singur soldat pentru evrei'? Desigur că nici una. Prin urmare cu toată unitatea formală de vederi în Congres, în sine vorbind lucrul nu este atît de limpede, nici puterile nu sînt atît de unite în această cestiune aşa-zisă umanitară. Noi mergem mai departe şi susţinem că evreii nici nu sînt cauza măcar a introducerii art. 44. Ei sînt o unealtă în Tratatul de pace al cărei mănunchi nu ştim cine voieşte să-1 ţie în mînă; ei sînt un pretext de amestec, creat în favoarea nu ştim cui. Mai mult încă : rolurile în Congres erau împărţite de mai nainte, ca şi cele ale actorilor, şi ministrul de esterne al Franţei a primit, ca toţi ceilalţi, să înveţe pe de rost cestiunea evreilor şi cea grecească, numai pentru ca o putere mare precum e republica să nu joace pe figurantul mut în reprezentaţia de gală. Nu e îndoială că improviziunile nu erau permise defel, şi o pildă de aceasta ne-a dat contele Delaunay, care propunea şi soluţiunea cestiunii evreilor, lucru la care prezidentul Congresului, principele Bismarck, s-a opus.

Mergem şi mai departe. O notă colectivă a puterilor dacă ne-ar veni în cestiunea evreilor, ea încă n-ar fi decît pro forma colectivă : instrucţiunile paralele verbale şi confidenţiale ar putea fi cu totul altele.

Deci într-o asemenea reţea fină de acţiuni şi contraacţiuni desigur că poporul românesc nu poate vedea un pericol imediat şi pipăit şi e lesne de înţeles de ce el nu voieşte să dea nimic.

Teama noastră nu este aşadar nici cestiunea evreilor ca atare, nici exigenţele mai mari sau mai mici ale puterilor; teama noastră e că cestiunea este deja rezolvată gata de către guvernul roşu şi că actualele Adunări de revizuire au fost deschise cu neadevărul că cestiunea nu e de loc angajata. Teamă ne e că cestiunea evreilor e tot aşa de rău rezolvată gata precum era la vremea
ei convenţia cu Rusia, trecerea peste Dunăre, cesiunea Basarabiei, pe cari Camerele n-au avut decît tristul şi umilitorul rol de a le înregistra, făcînd multe fraze mari se-nţelege, dar cari în sine nu mai însemnau nimica.

Înţelesul acesta par a-1 avea ameninţările organului guvernamental. Daca Adunările nu vor înregistra şi ratifica soluţiunea gata propusă prin escamotare de către cinstiţii ciraci ai roşiilor ca din proprie iniţiativă, atunci ... atunci lovitura de stat.

Acelaşi sistem vicios se urmează necontenit. Guvernul face şi apoi s-acopere cu responsabilitatea anonimă şi ocultă a băieţilor din Adunări. „Sus băieţi, jos băieţi" şi naţia s-a pronunţat în favorul evreilor, spre stupefacţiunea tuturor cari cunosc şi pericolul şi voinţa ţării.

[24 iunie 1879]

 

[„«ROMÂNUL» SE PLÎNGE AMAR..."]

 

„Românul" se plînge amar de nedreptatea pe care Parchetul o face d-lui Simeon Mihăiescu nepuind capăt instrucţiunii şi invoacă ajutorul d-lui ministru de justiţie, al preşedintelui cabinetului etc.

Această plîngere are aerul unei ameninţări la adresa Parchetului.

Protestăm contra unor asemenea nedemne apucături.

Cine-i dă drept ziarului guvernamental de-a se amesteca în cercetări cari prin natura lor cată să rămîie secrete pînă ce magistratul se va fi convins că are în mîna lui reţeaua întreagă a crimei — daca ea s-a comis ?

Sau voieşte „Românul" să se prefacă într-un copilaş atît de naiv încît să nu înţeleagă că o afacere de milioane nu se poate pune în evidenţă în cîteva săptămîni de zile, mai ales cînd, în cursul cercetărilor, obiectul acestora, d. Mihălescu, a continuat a sta ca director la Ministerul de Interne şi a avut putinţa de a încurca ce se putea descurca şi de a turbura ce se putea limpezi? Pentru noi rămînerea la post în curs de două luni a d-lui S. Mihălescu este indiciul cel mai grav; iar al doilea indiciu e arestarea d-lui Moldoveanu tocmai în dricul afacerii. Prin urmare suspiciunea e mai gravă decît oricînd şi aşteptăm de la tinerii magistraţi însărcinaţi cu afacerea că, cu cea mai mare minuţiozitate şi luîndu-şi oricît timp le va părea necesar, vor cerceta afacerea din fir în păr, ceea ce va contribui şi mai mult spre liniştea şi mîngîierea d-lui S. Mihălescu, dacă e nevinovat.

D. Mihălescu ar trebui să roage pe coreligionarii săi politici ca să nu-i compromită şi să nu-i îngreuieze poziţia prin strigătele lor, căci publicul e în stare să-şi zică că acestea toate sînt ridicate anume spre a intimida justiţia, şi se ştie căi asemenea intimidări au adesea tocmai efectul contrariu, de a încuraja pe magistrat si de a întări în el suspiciunea cînd cauza a [fost] apărată într-un mod atît de meschin.

[24 iunie 1879]

 

[„O LUNĂ DE ZILE A TRECUT..."]

 

O lună de zile a trecut de la deschiderea Camerelor chemate a revizui Constituţia, spre a o pune în acord cu cerinţele art. 44 al Tratatului de la Berlin, primit, fără nici o competenţă, în principiu, de către guvern şi Camerele lui dizolvate. Adunările de revizuire şi-au verificat titlurile şi întîia lucrare la care au procedat după constituirea lor în regulă a fost răspunsul la adresa tronului. O cestiune importantă s-a ridicat cu ocazia dezbaterii asupra acelui răspuns, cestiunea adică daca guvernul este sau nu dator a veni cu o propunere, cu un proiect asupra modificării art. 7 sau daca Adunările trebuiesc să facă acea propunere din propria lor iniţiativă. Cu toate stăruinţele minorităţilor din amîndouă Adunările, guvernul a refuzat cu încăpăţînare

 

20-c. 832

de a veni cu o propunere, ceva mai mult, a declarat ca, în cestiunea evreilor el nu are absolut nici o părere, n-a prejudecat nimic, n-a legat întru nimic ţara la vreo soluţie oarecare, şi că Adunările sînt libere a dezlega cestiunea cum vor crede mai bine.

Înainte de deschiderea Camerelor şi pînă la dezbaterea asupra răspunsului la mesaj întrebarea era aceasta : guvernul luat-a vreun angajament faţă cu Europa sau cu Alianţa izraelită în privinţa art. 7? Nu se găsea aproape nimeni care să răspundă negativ la această întrebare, şi sentimentul general al ţării era că guvernul luase nişte angajamente, atît numai că în privinţa acestor angajamente unii aveau temeri mai mari, alţii mai mici. Veni apoi dezbaterea asupra răspunsului la mesaj : abţinerea guvernului de la orice propunere, declaraţiile lui categorice că ţara nu este legată întru nimic şi că dînsa poate să propună şi să hotărască orice-i va plăcea pentru moment liniştiră oarecum temerile generale. Guvernul nu avea în Camere cele două treimi trebuitoare pentru un vot de revizuire, aşadar, deşi propunerea din iniţiativă parlamentară trebuia să vie din partea majorităţilor sale drept credincioase, dacă ea nu era conformă intereselor generale, nu putea trece. Daca, prin urmare, guvernul lăsa soarta dezlegării cestiunii la bunul plac al Camerelor, fără ca să se amestece direct în afacere, dînsul nu putea avea angajamente luate în afară şi tertipul spălării de răspundere nu-1 întrebuinţa decît pentru a nu-şi lega poziţia ministerială de soarta problematică a unei oarecare soluţiuni. Astfel judeca publicul după întîia impresie; cele advenite însă în urmă erau menite a ne dovedi că lucrul stătea cu totul altfel.

Camerele îşi aleseră cîte o comisie care să elaboreze un proiect de modificare a art. 7. În sînul acestor comisiuni s-a dezbătut îndelung şi în fine comisia Camerii şi-a redactat raportul, pe lîngă care a alăturat şi un proiect pentru înlocuirea art. 7. În comisia Camerii, la redactarea proiectului s-a petrecut nişte scene foarte interesante. Prezidentul Consliului, d. I. C. Brătianu, a intervenit de mai multe ori în lucrarea comisiei, a făcut cîteva tirade patriotice, a arătat că ţara e în primejdie mare şi, cu tonul cel mai desperat, a conjurat majoritatea să adopteze propunerea d-lui Costinescu pentru salvarea patriei prin împămîntenirea unei mase de evrei împărţită pe categorii. Maioritatea comisiei a refuzat, şi-a urmat lucrarea şi a hotărît să-şi citească raportul în şedinţă publică înaintea Adunării. Prezidentul Consiliului, în faţa neizbîndei încercate în sînul comisiunii, a cerut ca Adunarea să ţină şedinţă secretă. Şedinţa secretă sau intimă a fost foarte furtunoasă : d. I. C. Brătianu a repetat tiradele patriotice pe care le cîntase comisiei, însoţindu-le de astă dată cu lacrămi fierbinţi; a spus că ţara e ameninţată de o primejdie de moarte în cazul cînd nu se va da împămîntenirea cum o cere d. Costinescu şi că guvernul va fi silit să se retragă daca comisia va stărui în hotărîrea ei. Mai mulţi deputaţi au cerut d-lui prim-ministru să arate care anume este primejdia ce ne ameninţă, căci o simplă afirmare a d-lui I. C. Brătianu, neîntemeiată pe dovezi, nu mai plăteşte astăzi nimic; prezidentul Consiliului neputînd aduce nici o dovadă, comisia a rămas să-şi citească raportul în şedinţa de sîmbătă, cînd 1-a şi citit. Dăm mai la vale acest raport în întregul lui, împreună cu toate anexele.

În acelaşi timp cînd în comisia Camerii se petreceau cele arătate mai sus, „Românul", care a declarat de cu vreme că împărtăşeşte în cestiunea evreilor părerea redactorului său d. Costinescu, povăţuia ţara să fie cu minte şi să adopte soluţia patronilor săi, ameninţînd-o în caz contrariu cu toate relele închipuite şi neînchipuite, cu soarta chedivului, cu lovitura de stat, cu „însîngerarea ţării" ş.c.l. Poveţile şi ameninţările gazetei personale a dd-lor Brătianu şi Rosetti au avut din partea ţării răsunetul şi primirea pe care le meritau. Presa şi publicul au fost una nime în această privinţă: ameninţarea cu soarta chedivului e neruşinată, cea cu lovitura de stat ridiculă, cea cu „însîngerarea ţării" nebunească — pentru a judeca astfel nu-i trebuie cuiva decît simţul comun. A compara starea unei ţări de sine stătătoare, oricît de nenorocită ar fi din cauza unei politice rătăcite, dar vitează şi onestă în relaţiile ei exterioare, cu o provincie turcească care a disperat lumea prin neonestitatea şi neplata datoriilor sale, încît a ajuns să i se impună un minister internaţional; a compara pe domnitorul onest, leal şi braval Ţării Româneşti cu chedivul mufluz al Egiptului este în adevăr o mişelie, o neruşinare, mai ales cînd acel ce face această comparare infamă este organul personal al primului-ministru şi al prezidentului Camerii, cari poate că au cea mai mare parte de răspundere pentru starea unde a ajuns azi ţara. A doua ameninţare, cea cu lovitura de stat, a făcut o impresie mai puţin penibilă. Lovitură de stat? Cu ce? Cu plebiscit sau cu năbuşirea ţării prin puterea armată? Sau poate, cine ştie, va fi trecînd prin capul „patrioţilor" de la putere să facă lovitura de stat cu oştire străină ? Este ridicul a crede măcar un moment că pentru darea drepturilor la evrei s-ar putea face o lovitură de stat cu plebiscit; e o nebunie a crede că pentru un aşa scop s-ar putea întrebuinţa puterea armată a ţării sau că un stat vecin ar avea atît de puţină minte şi destule puteri disponibile pentru a le împrumuta d-lui Brătianu de dragostea evreilor. Cît pentru a treia ameninţare, cu „însîngerarea ţării", ea este asemenea o nebunie. În orice ţară din lume se pot găsi o mînă de descreieraţi cari, fiind din nişte nenorocite împrejurări ajunşi la cîrma ţării şi nesocotind nici dreptul, nici sentimentul naţional, nici rezultatele călcării acestora

, să s-apuce a da promisiuni anticipate şi a se lega ca din partea ţării într-o cestiune intemaţională; ţara însă nefiind datoare să primească, întru cît o priveşte, decît ceea ce e legal, poate respinge îndeplinirea acelor promisii sau legăminte date fără competenţă şi, cînd din această respingere foarte legitimă ar fi să rezulte vreo mare dificultate, vreo primejdie internaţională pentru dînsa, ea are un mijloc sigur de a aplana dificultatea şi a conjura primejdia; însîngerarea ţării venind din afară cu care ne ameninţă foaia ministerială o poate ţara înlătura foarte uşor prin o procedare sumară faţă cu cei ce, fără nici un drept, au dat în numele naţiunii ceea ce ştiau bine că naţiunea nu voieşte a da odată cu capul. O repede spălare a necurăţeniilor în familie, şi ţara se poate prezenta iarăşi curată în faţa lumii.

Atît stăruinţele primului-ministru în comisie şi în şedinţele secrete ale Camerii, cît şi poveţele şi ameninţările „Românului" au tins a face să se adopte propunerea împămîntenirii unei mase de evrei împărţită pe categorii. Şi d. I.C. Brătianu şi foaia d-sale au mers cu pornirea lor, după cum văzurăm, pînă la uitarea de sine. Din toate acestea ce rezultă prin urmare? Luat-a sau nu guvernul angajamente în cestiunea evreilor? Nu mai încape îndoială, e mai mult decît sigur că da. Să vedem însă faţă cu cine le-a luat ? Faţă cu Europa nu se putea lua angajamente decît asupra principiului că „religia nu mai poate fi o piedecă" ş.c.l, principiu înscris în art. 44 al Tractatului de la Berlin. Prin urmare, dacă guvernul n-a luat angajamente decît numai faţă cu Europa, pentru ce se ridică din toate puterile în contra proiectului maiorităţii comisiei, care dă deplină satisfacere principiului din art. 44 al Tractatului? Pentru ce guvernul nu se mulţumeşte cu admiterea principiului? Pentru ce dînsul — care la începutul sesiunii a refuzat, cu încăpăţînarea cea mai îndărătnică, a veni cu o propunere în cestiune, a-şi da măcar o părere, declarînd că nu el, ci ţara este chemată a dezlega cestiunea cum ea va crede mai bine — astăzi stăruieşte cu vaiete şi cu disperare pentru a face să dea naţiunea mai mult decît cere litera Tratatului?

În o şedinţă intimă a Camerei d. I.C. Brătianu, ameninţînd pe deputaţi cu primejdie din partea Europei şi fiind întrebat care este anume acea primejdie, d-sa a răspuns că aşteaptă pe azi, pe mîine o notă colectivă a puterilor prin care să ni se impună o soluţiune à la d. Costinescu. A trecut o săptămînă la mijloc şi acea notă grozavă n-a mai sosit. Se afirmă că nota colectivă ar fi numai o dulce speranţă a guvernului, menită a nu se putea realiza, deoarece Europa nu poate face colectiv pasul greşit de a ne impune o anume soluţiune înainte de a da noi mia şi mai ales cînd Camera este în ajun de a da satisfacere principiului din art. 44 al Tratatului. Odată admis principiul în dreptul nostru public, Europa nu se mai poate amesteca în modul aplicării lui, aceasta fiind o cestiune de drept privat. Aşadar se naşte întrebarea: guvernul stăruie să dăm evreilor mai mult de cît pretind puterile prin Tractatul de la Berlin, care să fie cauza? Faţă cu cine a luat dînsul un angajament pentru a da mai mult decît putea Europa să-i fi pretins? Răspunsul este numai unul: angajamentul s-a luat faţă cu acea putere internaţională care a făcut să se înscrie în Tratat pe socoteala noastră art. 44, faţă cu Alianţa izraelită. Lucrul e lămurit, aşa de lămurit încît foarte puţini mai sînt aceia, atît în sînul naţiunii, cît şi în Camere, care să nu fie pe deplin convinşi de aceasta.

Din norocire pentru ţară e speranţă că angajamentul luat de guvern pentru împămîntenirea unei mase de evrei împărţită pe categorii nu se va putea îndeplini. Camerele de revizuire nu vor ratifica învoiala făcută între guvernul „patriotic şi naţional" al d-lui Brătianu şi Alianţa izraelită universală.

[26 iunie 1879]

 

[„MAREA MAJORITATE..."]

 

Marea majoritate, aproape unanimitatea românilor — zice organul oficios al guvernului— nu-şi dă încă seamă de mărimea pericolului în care şi-ar pune ţara dacă ar lua cam peste picior Tratatul din Berlin, adecă hotărîrea celor şapte mari puteri, întărită de voinţa de fier a d-lui de Bismark.

A lua peste picior Tratatul din Berlin! Dar cine-1 ia peste picior? Am călcat sau călcăm noi Tratatul neîndeplinind art. 44 tale quale? Spune Tratatul undeva că acea dispoziţie e absolut obligatorie pentru noi precum a fost pentru Turcia, este el o îndatorire ce ni se impune sub orice împrejurări ? Nu.
Tratatul zice :,,Liberă sînt eu Europa de-a-ţi recunoaşte sau nu independenţa ; ţi-o recunosc dacă admiţi art. 44, nu ţi-o recunosc dacă nu-1 admiţi".

Unde vede „Românul" obligaţiunea absolută de-a îndeplini art. 44 numaidecît şi oricum ar propune-o guvernul?

Neadmiţînd art. 44, rămînem în poziţia în care am fost înaintea războiului, adecă vasali nominali ai Porţii, cu deosebirea numai că Poarta însăşi nu ne-a pus deloc această condiţie, că ea ne-a recunoscut independenţi din capul locului, încît am rămînea vasalii unei Puteri care s-a lepădat de vasalitatea noastră prin două tratate consecutive, prin cel de la San-Stefano şi prin cel de la Berlin.

Poziţia noastră ar fi aşadar o independenţă reală, fără atîrnare de nimenea, nerecunoscută însă de o parte dintre puteri. Acestea toate fără ca noi să fi călcat Tratatul de la Berlin, căci, neprimind un beneficiu ce ni se acordă sub o condiţie ce ni se cere, nu poate zice nimeni ca am fi călcat noi Tratatul, abstracţie făcînd de la împrejurarea că nici îl putem călca, de vreme ce, nefiind nici făcut, nici iscălit de noi, el nu poate coprinde nici îndatoriri, nici drepturi ale noastre proprii.

Astfel stă dar cestiunea din punct de vedere curat raţional şi, daca nu e altă primejdie decît ca independenţa noastră reală să nu fie recunoscută numaidecît, atunci ea nu e atît de mare pentru ca „Românul" să aibă dreptul a ameninţa cu lovirea de stat, cu soarta chedivului, ba cu a Poloniei chiar. Sîntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obligaţiunea aceasta, ca chedivul datoria sa publică? Deloc. Nu sîntem datori nimănui nimic şi totul se reduce la o propunere de învoială între noi şi puteri, liberi fiind şi unii şi alţii de a voi sau de a nu voi. Voim art. 44, avem recunoaşterea independenţei; de nu, nu. Abia e nevoie de-a adăoga că independenţa este un fapt care există, recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independenţa şi recunoaşterea regalităţii legitime atîrna de confirmarea papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari şi de-a fi într-adevăr independenţi şi fără binecuvîntarea specială a Santităţii Sale.

Dar se va zice că cestiunea, deşi logic vorbind e în favorul nostru, totuşi puterile — călcînd ele înşile Tractatul de la Berlin ―ar voi a exige numaidecît admiterea art. 44.

Dacă o asemenea exigenţă ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să ştim cauza adevărată a ei.

Dacă acuma e cea mărturisită de art. 44, adecă pur umanitară, atunci n-avem a ne teme de nimic. Nu ni se va arăta un singur caz in istorie, unul singur, în care o cauză pur umanitară să fi adus vrun amestec, vro ingerinţă din afară. Deşi aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuşi cauzele, în genere bine cunoscute, sînt cu totul altele şi n-au a împărţi cu pretextul nici în clin, nici în mînică. Cerneală şi hîrtie s-au întrebuinţat într-adevăr multă pentru cestiuni umanitare, bani însă puţini, iar sînge nici o picătură măcar. În fine, daca e vorba de umanitarism, atunci poporul acela care întra-adevăr are nevoie de-o tratare umană este poporul nostru propriu, esploatat, nu neamul exploatator al evreilor, încît chiar din acest punct de vedere restricţiunile noastre sînt într-adevăr umane, iar art. 44 neuman. Singurul defect al art. 7 din Constituţia noastră e că, pe lîngă mulţimea nenumărată a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau şi acele cîteva mii cari le merită şi această injustiţie sîntem oricînd gata de-a [0] recunoaşte şi de-a o drege, dînd deplină satisfacere exigenţei umanitare. Şi aceasta vom face-o de-ar exista art. 44 sau n-ar exista, adecă independent de orice amestec al străinătăţii. Daca Europa nu e mulţumită numai cu atîta, bine, daca este, şi mai bine. Mai mult decît posibilitatea pentru evrei de-a deveni români nu putem da, oricare ar fi sau n-ar fi intenţiile art. 44.

Lucrul s-ar schimba însă atunci cînd cestiunea umanitară n-ar fi decît pretextul cerinţelor puterilor, iar cauza adevărată ar fi cea materială, a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar admiţînd art. 44, adică înlăturînd pretextul, am fi departe de a fi înlăturat cauza şi am rămîne tot în cazul fabulei despre lup şi miel, adică tot noi la vale şi tot noi am turbura apa. Pretexte se vor găsi aşadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci pretextele bune pentru cauze rele sînt foarte ieftene în lumea aceasta.

Întorcîndu-ne la vorba noastră, spusă în mai multe rînduri, repetăm : „Daca pericol există, el există abstracţie făcînd de cestiunea evreilor".

Iar daca el nu există şi daca cele şapte puteri mari şi voinţa de fier a d-lui de Bismark n-au alt scop decît cel umanitar, decît cel de a vedea că evreii nu sînt îngrădiţi pentru cauze religioase, atunci dovezi despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orişicînd.

După ce ,,Românul" recunoaşte însuşi că majoritatea, aproape unanimitatea poporului nostru nu-şi dă seamă de pericolele fictive ce le inventează guvernul pentru a-1 speria, noi nu mai avem multe de zis. Pentru noi e de ajuns daca aproape unanimitatea poporului nu împărtăşeşte spaimele organului oficios, şi e şi natural că nu le împărtăşeşte, căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recîştiga chiar vechea şi admirabila lui calitate

de a judeca toate lucrurile cu sînge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simţ, într-adevăr superior, sînt multe : evlavios fără a fi bigot, poporul românesc, cel mai numeros în Orientul Europei, nu a produs un singur sfînt din mijlocul lui; şi drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare şi numai atunci cînd cineva nu va fi numit bun sau rău după cum e alb sau roşu, ci abstracţie făcînd de la opiniile lui politice, numai atunci cînd vom fi drepţi faţă cu noi înşine şi nu ne vom sfîşia pentru vorbe scrise pe hîrtie de autori străini în ţară străină, pentru alte popoare şi alte împrejurări, atunci cînd vorba adevărată va găsi ureche ascultătoare vom începe a ne respecta între noi şi a fi uniţi.

Ministeriul, în neunire de astă dată cu maioritatea, ba aproape unanimitatea românilor, va pune, zice „Românul", cestiunea ministerială.

Dacă va pune-o, bine va face, căci sperăm că va face loc unui cabinet într-adevăr responsabil, care să se pună el însuşi cu propriul lui curaj în faţa Europei, nu ca d. Brătianu care, din nefericire, se dă îndărătul Camerelor şi lasă săgeţile să curgă asupra pieptului deschis al ţărei. Ceea ce dorim din adîncul inimei e ca viitorul cabinet, oricari ar fi ideile lui asupra marginilor libertăţilor publice, să fie compus din oameni cu desăvîrşire integri, cu caracter statornic şi cu mai multă iubire de ţară decît de sine. Un cabinet leal va găsi oricînd concursul leal a tuturor partidelor.

[27 iunie 1879]

 

[„DACA APARENŢELE NU AMĂGESC.."]

 

Daca aparenţele nu amăgesc, proiectul de soluţiune patronat de guvern nu numai că nu va avea două treimi, dar nici măcar majoritatea simplă în Adunare. Patru secţii ale Camerii s-au pronunţat pîn-acuma pentru proiectul prezentat de opoziţie, două pentru proiectul guvernului, iar votul uneia se va da astăzi.

Sătui de a mai face recriminări, repetăm numai pe cea principală, pe care am făcut-o în atîtea rînduri; lipsa de curaj şi de opinii a guvernului, care pîn-acuma s-a acoperit totdauna cu responsabilitatea anonimă a Camerelor în loc de-a o lua singur pe mînecă. Tot astfel a urmat în cestiunea evreilor. În loc de-a spune de mai nainte ce are de gînd să facă, pe ce cale doreşte rezolvarea, cari sînt exigenţele puterilor, în loc de a veni c-un proiect de lege cu care să stea sau să cază, guvernul pune Camerele, deci reprezentaţiunea ţării, înainte şi-i spune :

„Tratează tu cu Europa !"

De aceea partidul conservator în Senat şi în Cameră s-a rostit contra acestei proceduri fricoase, care putea, care poate să compromită fondul cestiunii. Daca ministeriul formula un proiect şi daca acesta trecea, atunci compromisul ntre interesele noastre şi Tratatul din Berlin ar fi fost aflat şi era bine. Daca proiectul cădea — ceea ce e mai verisimil — el cădea pe cale negativă, lăsînd mînele libere atît Camerelor cît şi unui nou guvern, oricare ar fi fost acela, de-a face ce i se va părea mai de cuviinţă şi mai practic. E foarte clar că, avînd fiecare responsabilitatea lui bine definită, un proiect neadmis de ţară cădea împreună cu guvernul actual, iar ţara precum şi succesorii guvernului actual rămîneau degagiaţi din nou şi liberi a reîncepe tratările din capul locului.

Dar azi, presupunînd că guvernul cade, în faţa cui rămîne ţara cu voturile ei date în mod pozitiv? În faţa Europei. Guvernul care ar lua locul cabinetului Brătianu ar sta cu mînele le gate printr-un vot pozitiv al Camerelor şi, în caz de estremă necesitate, Camerele ar trebui să revie asupra unui vot pozitiv, dat în toată forma, să se supună ele împreună cu ţara unei umiliri, să treacă sub jugul caudin. Foile adversarilor noştri vor simţi din tonul ce ţinem că nu sîntem de loc dispuşi de a face recriminări şi, dacă totuşi începem cu recriminarea de căpetenie, cauza e pentru a arăta că partidul conservator şi astă dată s-a purtat pe deplin corect cînd a susţinut o procedură strict constituţională, cînd a cerut un proiect din partea guvernului, pentru a-1 admite, a-1 modifica sau a-1 respinge. Acuma se va vedea de ce importanţă era cestiunea de procedură constituţională şi de ce partidul conservator a trebuit să ţină la ea pentru a ţine pieptul ţării acoperit de cătră avangarda guvernului.

A mai fost o cestiune în care cabinetul Brătianu a urmat aceeaşi cale greşită, punînd pieptul ţării înainte în loc de a lucra din proprie iniţiativă şi pe proprie răspundere: cestiunea
Basarabiei. Nu negăm că păhar mai amar decît acesta nici Mîntuitorul pe muntele Măslinilor n-a avut să-l beie, dar părerea noastră este că, odată guvernanţii noştri văzînd că Basarabia va fi în orice caz pierdută şi că nu vor avea pe nimenea în Congres pentru a-i susţinea, trebuiau să-1 beie, trebuiau să primească marile foloase materiale propuse de puternica, prea puternica noastră vecină, pentru ca în cestiunea art. 44 să aibă un sprijin măcar, un sprijin cu atît mai sigur cu cît acel articol al Tratatului era îndreptat şi contra Rusiei. E drept c-ar fi pierdut toată popularitatea şi că în alegeri ar fi căzut definitiv, dar ce ar fi însemnat această pierdere ca partid pe lîngă pavăza care ar fi creat-o contra art. 44?

Tocmai din contra a urmat însă. Iar a pus Adunările înainte, a făcut pe opoziţie să crează că cine ştie de ce sprijin se bucură în străinătate şi a-ncheiat-o apoi cu ruşinea umilirii Corpurilor legiuitoare şi a ţării întregi. În loc ca şapte persoane să treacă sub jugul caudin, a trecut ţara sub el.

Opoziţia, văzînd tonul sumeţ al organelor guvernamentale, a contribuit a crea acelaş curent, crezînd că cine ştie de ce sprijin puternic se bucură dumnealor în străinătate; în zadar un ministru plenipotenţiar al unui stat cu desăvîrşire amic ne-a scris din Berlin că Basarabia e pierdută, să nu fim copii, să căutăm a trage cel puţin foloasele cele mai multe posibile din această pierdere; noi am stăruit a crede că amicul nostru n-avea dreptate, că fusese amăgit şi că guvernul nostru trebuia să fie foarte tare în afară cînd vedeam tonul semeţ şi insultător al organelor lui. Am tăcut deci, i-am dat spornic ajutor în senzul în care părea a-1 voi guvernul, am comis greşala de-a crede pe d. Brătianu şi organele sale.

Cine nu-şi aduce aminte ce calificaţiuni nu ne-am atras cu acea ocazie? Pe cînd armatele erau pe cîmpul de război, am spus deja : „Luaţi seama, ruşii vor Basarabia". Am fost numiţi calomniatori ai împăratului pe de o parte, ai guvernului nostru pe de alta, pînă ce în sfîrşit s-a văzut cine a avut dreptate.

Dacă guvernul ar fi fost leal în cestiunea actuală, ar fi avut concursul nostru leal. Partidul brătienist ar fi trebuit să se convingă de mult că în toate cestiunile am fost de bună-credinţă, că tonul organului nostru n-a fost nicicînd acela de a căuta popularitate şi că-n orice cestiune naţională am fost în realitate alături cu el şi numai în aparenţă contra lui, cu toată înverşunata ură cu care căpeteniile partidului nostru au fost tratate de diferiţii Patărlăgeni ai Camerelor. Am crezut într-un rînd tăria închipuită a dd. Brătianu-Rosetti, dee-ni-se voie acum a nu mai crede pericolele închipuite de iest timp, asupra cărora vom reveni mai jos.

*

Articolelor de speriiciune ale „Românului" nu li se poate nega meritul de a merge crescendo.

Întîi chedivul, apoi lovirea de stat, în fine intervenţiunea.

Pentru a ilustra pericolul intervenţiunii ,,Românul" reproduce o parte din strălucitul într-adevăr discurs al d-lui T. Maiorescu din şedinţa de la 30 septemvrie 1878. Culminaţiunea pasajului citat de „Românul" e următoarea:

D. Maiorescu. Eu vă întreb : care va fi poziţiunea noastră dacă nu vom primi Tratatul de la Berlin? Ei ! d-lor, am văzut că Rusia s-a grăbit de a numi la noi un ministru-reşedinte, deşi nu ne-a făcut onoarea a numi un ministru-plenipotenţiar; nu putem totuşi, desigur, decît a fi recunoscători guvernului imperial rus pentru această bună-voinţă ce s-a grăbit a ne arăta. Am auzit chiar că şi guvernul austro-ungar a numit la noi un ministru-plenipotenţiar. E curios lucrul acesta, e curios de a vedea graba cu care cele două puteri vecine numesc miniştri-reşedinţi în ţara noastră, fără să aştept să vază dacă noi esecutăm Tratatul din Berlin sau nu; şi cum puterile mai îndepărtate, care şi ele sînt scutul nostru şi poate apărătorii mai fireşti ai noştri, Italia, Franţa, Englitera, Germania, după cum am aflat, refuză de a ne recunoaşte independinţa pînă ce nu vom esecuta în întregul său tratatul. Apoi, dacă pînă ce nu vom esecuta în totul tratatul, acele puteri protectoare naturale nu ne vor recunoaşte independinţa, nu ne vor susţine drepturile noastre, la cine ne vom adresa oare la 1 iulie spre a cere ca să efectueze slobozirea teritoriului nostru? Nu pot adăoga niciun cuvînt mai mult pe acest tărîm. Cu toţii ne înţelegem. Trag numai concluziunile că este neserios a se zice că putem să nu esecutăm Tratatul de la Berlin fiindcă situaţiunea ţărei s-ar lămuri foarte bine şi fără aceasta. Nu; situaţiunea ţărei va fi compromisă fără aceasta şi, neesecutînd complect tratatul, ţara e în pericol.

Acea gravitate abstractă, anunţată mai înainte, are dară o primă realitate, are o întrupare pipăită, fi acest corp real este îmbrăcat în uniforma soldatului rus care ne stă pe tertoriul nostru.

Citatul „Românului" ar avea într-adevăr loc, dacă noi am fi negat vreodată că opunîndu-ne în mod absolut de a ne conforma cu tratatul, n-ar exista pericole pentru ţară. Am spus-o şi repetat-o de atîtea ori că chestiunea evreilor poate forma oricînd un pretext de invaziune. Pe de altă parte însă organul guvernamental ne va concede cum că la 1 iulie 1879, adecă de astăzi peste două zile, nu vom avea nevoie a ne adresa la nimeni spre a cere să se efectueze slobozirea teritoriului nostru, căci prima realitate, întruparea pipăită a gravităţii abstracte, acest corp real care este îmbrăcat în uniforma soldatului rus, care stătea pe teritoriul nostru, toate acestea
au dispărut. Ţara e de mult evacuată de ruşi de la Dorohoi pînă la Chiustenge; e evacuată de facto azi, va fi evacuată de jure poimîni.

Asemenea e cu desăvîrşire necunoscut ca guvernul austro-ungar să fi concentrat trupe în Ardeal pentru o eventuală intervenţiune armată. Aşadar nici cel mai puternic motiv de intimidare al guvernului, intervenţiunea, nu este atît de clar încît să primim orice soluţiune ne-ar propune d. Costinescu.

*

Reprezentanţii congregaţiunii izraelite de rit spaniol din capitală, precum şi reprezentanţii templului choral de rit occidental au adresat Camerei o petiţie prin care cer egala îndreptăţire a coreligionarilor lor pămînteni. Din această petiţie reproducem următorul pasaj:

Iată un număr îndelungat de ani de cînd această ţară se bucură de era constituţională, de cînd soarele libertăţii complecte a răsărit pentru toţi românii. Un timp de înălţare pentru toţi afară de noi. Atîţia ani de viaţă şi de propăşire tuturor, iară pentru noi evreii români tot atîţia ani de durere şi suferinţă sufletească.

În momentul cînd s-a proclamat rădicarea tutulor, ni s-a creat nouă o viaţă înjosită şi amărîtă.

Regenerîndu-se România, toţi fiii ei au fost puşi pe acelaşi picior de egalitate. Noi însă am fost lăsaţi în starea escepţională de mai nainte, care astăzi ne pare şi mai grea rămînînd singuri noi supuşii ei.

Reprezentanţi ai naţiunei ! cu umilinţă vă implorăm să daţi ascultare strigătului de durere ce iese din adîncul inimei noastre. Faceţi ca să dispară acele legi care ne ţin pre noi într-o stare de escludere nepotrivită cu secolul în care trăim. Şi noi sîntem fii ai României. Şi noi sîntem devotaţii ei. Şi noi ne rugăm pentru binele ei, precum contribuim şi noi la toate sarcinele deopotrivă cu toţi. Ea este singura noastră Patrie, toate interesele şi simţimintele noastre sînt legate cu şi pentru ea, în solu1 ei sînt depuse osemintele părinţilor noştri.

România, nobilă pentru toţi şi întru toate, nu poate fi decît nobilă şi pentru noi. Ea nu poate îngădui ca libertatea şi egalitatea să nu fie egal împărţite.

Libertatea implică echitate şi dreptate pentru toţi. Fiţi dară, o, voi, aleşii acestei naţiuni atît de nobilă, de tolerantă şi de bună, drepţi şi generoşi pentru noi, cari ne iubim Patria ca şi ceilalţi. Daţi-ne şi nouă loc în cetatea Patriei ca să putem şi noi lucra cu vigoare pentru întărirea şi strălucirea ei. Daţi-ne şi nouă voie să ne putem mîndri cu falnicul nume de cetăţeni români.

Noi evreii pămînteni, pacinici industriaşi şi muncitori, avem în sînul nostru o inimă românească care tresare de bucurie cînd Patria prosperă şi care se întristează cînd se află în nevoi. Nu toleraţi ca să fim numiţi străini în această ţară cînd istoria şi raţiunea probează contrariul.

Am subtras asigurările de patriotism pentru că le credem. Ştim prea bine că art. 7 al Constituţiei cuprinde o piedică absolută şi ca mulţi izraeliţi, din cei cari ar fi meritat drepturi, au fost loviţi de acel articol.

Deşi durerea şi suferinţa sufletească, viaţa înjosită şi amărîtă ni se par, la dreptul vorbind, calificaţiuni cam prea colorate pentru traiul apărat de legi al unei populaţiuni care a avut în mod egal toate drepturile civile, afară de acela de a cumpăra moşii, totuşi recunoaştem că legile noastre viitoare trebuie să dea posibilitatea de a se şterge rînduri-rînduri şi inegalitatea aceasta.

O singură observaţie mai avem de făcut. Dacă izraeliţii se simt într-adevăr fii ai României şi sînt devotaţi ei, dacă ţara noastră e singura lor patrie, dacă toate sentimentele lor sînt legate de acest pămînt sfînt pentru ei ca şi pentru noi pentru că acoperă osemintele părinţilor lor, daca îşi iubesc patria ca şi ceilalţi, dacă inima lor se întristează cînd ea se află în nevoi, dacă toate acestea sînt, precum sîntem şi noi bucuroşi a crede că sînt, atuncea:

Hic Rhodus, hic salta !

Recunoască dar că restricţiunile de pîn-acum au existat tot pentru motivul apărării patriei şi naţionalităţii şi declare-se mulţumiţi cu începutul de emancipare oferit de Cameră, un început căruia din inimă îi dorim să dea roade bogate, să aibă de rezultat asimilarea a cît mai mulţi izraeliţi se va putea.

Izraeliţii, deşi nu le-ar fi cu putinţă să înlăture prin o asemenea declaraţie solemnă pericole reale, dacă ele ar exista, ar adăogi cel puţin la înlăturarea unui pretext de intervenţiune şi ar da o dovadă strălucită de patriotism, o dovadă care o datoresc chiar României în urma uneltirilor Alianţei.

Pună-se în poziţia românilor şi spună-ne care ar fi românul ce n-ar renunţa bucuros la orice drept politic şi civil, ba la viaţa lui chiar pentru a înlătura umbra unui pericol dasupra patriei sale?

Aducă-şi aminte că în Prusia civilizată nu mai departe decît acuma 8 ani jurămîntul evreului n-avea efect juridic, nu era crezut precum nu era jurămîntul ghiaurului înaintea cadiului turcesc. N-a fost legile noastre mai umane chiar înainte de regulament, [legi] cari admiteau pe evreu ca om de onoare şi de conştiinţă, deşi nu ca cetăţean al statului ?
Despre o prea mare durere sufletească, despre înjosire şi amărîre nu poate fi dar vorba.

Fiţi drepţi şi cunoasteţi-vă. Cei mai mulţi din coreligionarii voştri — escepţiunile sînt atît de neînsemnate încît mai nu numără — aproape totalitatea voastră nu vorbeşte româneşte în familie; mulţi, foarte mulţi nici nu cunosc limba românească.

Oare o condiţie pentru a fi fiu al României şi o dovadă de iubire de patrie nu este a vorbi limba patriei?

Noi nu sîntem — izraeliţii o ştiu bine — inamicii cauzei izraelite, dar amici încît să renegăm sîngele nostru şi să periclităm interesele poporului, care de sute de ani au apărat şi ţinut aceste ţări, aşa amici nu sîntem. Noi credem că interesele reciproce sînt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţă şi abnegaţie reciprocă.

[29 iunie 1879]

 

[„DACA MAIORITATEA.."]

 

Daca maioritatea, aproape unanimitatea naţiei, după chiar mărturisirea „Românului'', e în contra soluţiunii cestiunii izraelite patronate de guvern, daca cestiunea e incontestabil cea mai însemnată care se iveşte în viaţa noastră publică de douăzeci de ani încoace, dacă diverginţa de opinii între naţie şi guvern e atît de mare încît garda civică a trebuit dezarmată, atuncea nu mai înţelegem cum un guvern ce se pretinde parlamentar mai ţine morţiş la putere şi nu face loc, de nu adversarilor săi politici, cel puţin nuanţei aceleia a partidului liberal care în cestiunea izraelită nu e în strigătoare divergenţă de opinii cu naţia întreagă.

În loc însă de a urma măcar asta singură dată o purtare corectă, în loc de a da pas unui ministeriu într-adevăr responsabil, neangajat în afară şi înlăuntru, în loc de a dezlega mînile puterii esecutive pe de o parte, a naţiei şi reprezentaţiunii naţionale pe de alta, organul care are maioritatea, aproape unanimitatea naţiei contra sa, urmează cu articolele ameninţătoare, cu tertipurile bizantine de pîn-acuma, adăogînd, pe lîngă formulele mistice din trecutul său de carbonar încă una, ultimele cuvinte pe cari Gothe, murînd şi lipsit deja de conştiinţă, le-a rostit: „Lumină, mai multă lumină !"

Dacă starea guvernului actual e ca a bătrînului poet de la Weimar în momentul în care a rostit acele cuvinte, atunci în zadar am repeta că lumină s-a făcut, căci n-ar mai fi în stare s-o vază.

Din capul locului am arătat că nu drepturile politice de acordat evreilor sînt periculoase, ci acel unic drept civil pe care nu-1 aveau, acela de a cumpăra proprietăţi rurale; am arătat apoi cum acordarea acestui drept în Galiţia a avut de rezultat reducerea populaţiei autohtone la rolul de iloţi ai evreilor; am arătat cum greutăţile ce apasă pe ţăranul nostru în momentele de faţă din cauza costisitoarei organizaţiuni liberale îl fac accesibil la cea mai neumană esploatare din partea capitalului, cum terenul e pregătit pentru espropriarea naţiei româneşti din chiar ţara, din chiar pămîntul ei strămoşesc. Am arătat cum de la deplasarea generală a societăţii şi de la cumplita apăsare ce s-a născut în urma înmulţirii elementelor inproductive, elementul productiv al ţării, ţăranul, dă îndărăt, se corumpe, împle temniţele. Nu se poate zice că în lămurirea cestiunii am fi cruţat pe cineva. Drepţi şi cu unii şi cu alţii, am aruncat dungi largi de lumină asupra relelor ce discompun şi corup societatea română, dovedind totodată că elementul evreiesc, improductiv cu totul şi alungat de mizerie şi stricta organizare a statelor vecine în ţara noastră, e dintre toate cel mai uzurar, cel mai apăsător, cel mai corumpător. Nu credem aşadar că nu s-ar fi făcut lumină îndeajuns în privirea aceasta, căci presa opoziţiei liberale şi a celei conservatoare au fost harnică în descoperirea întregului pericol care ar ameninţa imediat naţia românească daca art. 44 al Tratatului de la Berlin s-ar primi tale quale.

În privinţa pericolului internaţional ce ar rezulta din refuzul net de a primi art. 44 am spus că, dacă un asemenea pericol există, el există abstracţie făcînd de la cestiunea izraelită şi că această cestiune va fi cel mult pretextul, nicicînd cauza unei intervenţiuni. Înainte de a se formula marginile în cari voim a primi articolul 44, semnatarii Tratatului s-au despărţit deja în două grupuri, în cei ce au recunoscut independenţa României şi-n cei ce n-au recunoscut-o încă. O scrisoare din Paris către „Corespondenţa politică" confirmă că puterile s-au adresat Austriei pentru ca aceasta să facă României reprezentaţiuni amicale asupra necesităţii de a executa Tratatul de la Berlin. D. conte de Hoyos, ministerul plenipotenţiar

al Austriei, a fost însărcinat să facă aceste reprezentaţiuni şi să declare că puterile cari n-au recunoscut încă independenţa României vor face demersuri colective pe lîngă guvernul român, în cazul cînd acesta ar întîrzia de a răspunde cererilor legitime ale puterilor.

Aşadar puterile cari n-au recunoscut încă independenţa s-au adresat la una care a recunoscut-o deja, pentru a face reprezentaţiuni în privirea aceasta.

Pîn-acum proporţia între cei ce recunosc şi cei ce nu recunosc independenţa e de 3:4; daca s-ar şterge principiul absolutei escluziuni din cauză de religie al art. 7, poate că pro-porţia ar deveni şi mai favorabilă, ea ar fi de 4 : 3, sau de 5 : 2.

Se-nţelege că în toate combinaţiunile acestea facem abstracţie de la a opta putere din Congres, de la Alianţa izraelită, sub a cărei influenţă esclusivă pare a sta guvernul nostru şi ziarul ,,Românul''.

Dar, în genere, pentru ca cestiunea să devie discutabilă trebuie ca ţara să aibă un guvern leal şi inteligent", nu unul care a amăgit sistematic ţara, care înlăuntru promitea a nu da nimic, iar în afară promitea a da tot. Ţara a pierdut cu desăvîrşire încrederea in nuanţa Rosetti-Brătianu, căci a fost înşelată sistematic de la venirea la putere a acestei nuanţe şi pînă acuma, cînd amăgitorii s-au înfundat Necesitatea unui guvern leal şi neangajat în cestiunea izraelită e mai mare decît oricînd; e absolut necesar ca partidul Mihălescu-Dimancea, pentru care toate cestiunile au fost numai mijloace de a rămînea la putere, să facă loc unei alte nuanţe, pentru care rămînerea la putere să fie un mijloc de a rezolva în înţeles naţional cestiunea pendentă.

[3 iulie 1879]

 

[„UN NOU ZIAR..."]

 

Un nou ziar hebdomadar a apărut în capitală. În privinţa scopului ziarului „Fraternitatea'' citim în program :

Scopul acestei foi este mai cu seamă a înzestra pe coreligionarii noştri izraeliţi cu cunoştinţele cele mai necesarii, pentru a forma dintr-înşii cetăţeni buni şi folositori societăţii, cari să fie totdauna gata a-şi sacrifica puterile lor materiale şi spirituale pe altarul patriei, participînd cu corp şi cu suflet la interesele cele mari ale naţiunei.

Îi urăm viaţă lungă şi succes pe această cale într-adevăr grea şi spinoasă.

[3 iulie 1879]

 

[„TREBUIE SĂ AIBĂ CINEVA..."]

 

Trebuie să aibă cineva sînge mai rece decît reptilele şi un despreţ în adevăr suveran pentru mişeliile omeneşti, spre a nu se revolta în contra celor ce se urzesc şi se ţes de atîta vreme împrejurul sîmburelui numit cestiunea evreilor; toată tăria sufletească a unui sfînt n-ar putea opri pe cineva să nu-şi piarză azi pînă şi cel din urmă grăunte de speranţă în viitorul acestei ţări.

De la primele înfrîngeri suferite de guvern în Cameră, pe cînd încă cestiunea pendentă se afla în dezbaterea comisiunii de iniţiativă a revizuirii, s-a pornit din afară asupra ţării şi îndeosebi asupra Camerii noastre un potop de înjurii. Toate gazetele evreieşti din cele patru unghiuri ale lumii, cu insolenţa caracteristică şi tradiţională a neamului lor pribeag, au aruncat asupră-ne toată murdăria penelor lor neruşinate.

Daca lucrul s-ar fi mărginit aici, daca numai sectarii lui Mamona ar fi scuipat asupră-ne, n-am fi avut nimic de zis, am fi lăsat să, treacă lucrul nerelevat. Orice s-ar zice, între noi şi evrei este o deosebire de rasă, care nu ne permite nouă s-avem faţă cu dînşii în împrejurări

de onoare decît despreţ şi numai despreţ. Noblesse oblige. Oricît de nenorociţi am fi prin împrejurări istorice de deosebite naturi, sîntem un popor ce a ştiut şi va şti, oricînd va fi nevoie, să-şi plătească cu prisos datoria de sînge, sîntem un neam de oameni lipit, prin tradiţii, moravuri şi limbă, de un petec de pămînt, pe care, cu titluri netăgăduite, îl putem numi ţara noastră. Între noi prin urmare si un soi de oameni împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului, a căror patrie sînt tîrgurile unde dobînda e mai mare, unde specula fără frîu găseşte mai puţine stavile, unde cuvîntul omenie are mai puţin înţeles ; între noi şi o rasă cosmopolită, care la Viena e vieneză, la Paris pariziană, la Veneţia veneţiană şi pretutindeni evreiască;

Între o naţie care cîştigă pe pămîntul său ca să trăiască apărîndu-1 cu sîngele ei oricînd şi o corporaţie lipsită de cel din urmă sentiment de demnitate bărbătească, care trăieşte pe tot pămîntul ca să cîştige, a cărei membri se ţin ca stolurile de pasări răpitoare pe urma oştirilor beligerante pentru a strînge avuţii din bălţile de sînge; între noi — zicem — şi această onorabilă corporaţie cestiune de onoare nu poate fi cît lumea, şi astfel n-am fi avut nimic de zis în privinţa insolenţei presei evreieşti daca n-ar fi găsit răsunet şi canal de scurgere la noi, chiar în coloanele foii ministeriale.

De aproape o lună Adunările de revizuire se zbat într-o luptă plină de dureri ; cu voinţa strivită de concursul împrejurărilor din afară, reprezentanţii independenţi ai ţării îşi frămîntă mintea căutînd de zor o soluţiune a cestiunii izraelite de natură a concilia cerinţele de principiu ale Tractatului cu interesele pozitive naţionale. Guvernul, care la începutul sesiunii s-a abţinut de la orice iniţiativă de revizuire, afirmînd categoric că n-a prejudecat în cestiune nimic faţă cu străinătatea, îndată ce comisiunea de iniţiativă ia o hotărîre, intervine în dezbatere, se face partizan al unei anume soluţiuni mai favorabilă decît toate evreilor, face din adoptarea acestei soluţiuni cestiune ministerială, ameninţă ţara cu primejdiile internaţionale cele mai grozave, întîrzie dezbaterea publică; toate însă rămîn zadarnice : hotărîrea majorităţii rămâne nestrămutată.

Atunci, ca la un semnal convenite, porneşte corul de insulte al gazetelor evreieşti. Afară de insolenţa lor caracteristică, în toate tiradele ce ni le consacră acele foi, în toate — subliniem cuvîntul — un lucru este foarte bătător la ochi, şi adică : pe cînd ţara legală şi, personal, reprezentanţii ei independenţi sînt insultaţi, pe cînd dezbaterea şi hotărîrea comisiunii Camerii române sînt numite cel puţin ,,o nouă impertinenţă orientală", guvernul, partizanii săi şi îndeosebi persoana d-lui Brătianu sînt nu numai cruţaţi, dar chiar ridicaţi pînă la cea mai înaltă slavă.

Din parte-i, foaia ministerială se grăbeşte a reproduce zilnic acele tirade, atrăgînd cu un ton de triumf asupră-le atenţia tutulor acelora ce nu vor să adopte soluţiunea Costinescu, adică atenţia maiorităţii, aproape unanimităţii românilor. Trebuie să mărturisim că o mai mare lipsă de pudoare nu s-a mai dat pîn-acuma nici chiar prin coloanele ziarului bizantinilor din Strada Doamnii.

Starea nenorocită în care se agită ţara azi este fără contestare rezultatul politicii acestor domni ; şi cînd naţiunea, zugrumată într-un cerc de fier pe care 1-au călit dînşii, este chemată să hotărască astfel despre viitorul ei economic şi naţional, cînd lupta ei de scăpare îi sleiesc "una cîte una toate puterile, patrioţii subliniaţi nu se pot opri d-a reproduce în întregul lor tiradele de insulte evreieşti la adresa ţării, declarînd că ,,deşi nu împărtăşesc din toate punctele de vedere acele păreri, totuşi ele conţin şi multe părţi din nefericire adevărate".

Nici un comentar nu-i de lipsă şi nu s-ar putea face în privinţa purtării foii ministeriale; noi, din parte-ne, mărginindu-ne numai a o releva, atragem asupră-i atenţia naţiunii, pentru ca dînsa să-şi poată întregi, barem cu această nenorocită ocazie, opinia şi sentimentul în privinţa patrioţilor liberali şi naţionali din compania politică Mihălescu-Warszawski.

[4 iulie 1879]

 

[„ARTICOLELE DE SPERIICIUNE ALE «ROMÂNULUI»..."]

 

Articolele de speriiciune ale „Românului" încep a deveni nedemne şi odioase. Pîn-acuma era ameninţarea cu lovirea de stat, de care am rîs de vreme ce o asemenea lovire nu se poate răzima decît pe un interes al naţiei româneşti, iar nu a celei jidoveşti. O lovire de stat are totdeauna mulţi amici nemărturisiţi într-un popor şi se face numai cu consentimentul — fie

mutual, fie mărturisit — al populaţiunilor muncitoare. Regii Franţei, înlăturînd organizarea feudală din propria lor voinţă, Iosif II centralizînd puterea publică, Petru cel Mare întinzînd mîna de fier asupra Rusiei au avut amici în popoarele lor ; lovirea lor de stat au atins o clasă, pentru a emancipa popoarele proprii. E de prisos a adăuga că Vodă Cuza era în aceleaşi condiţii; el au lovit într-o clasă, dar au întins mîna pentru a ridica pe ţărani, clasa productivă a ţării.

Ameninţarea cu soarta chedivului asemenea nu ne-a speriat. E drept că liberalismul nostru estrem încearcă a preface şi România într-un fel de ţară internaţională, în faţa tuturor şi a nimărui, în mlaştina de scurgere a elementelor economiceşte şi moraliceşte nesănătoase a lumii întregi. Dar încercarea aceasta n-au succes pe deplin, şi în timpul din urmă s-au trezit în România o reacţie atît de vie şi de inteligentă în contra umanitarismului bărbieresc şi a înfrăţirii cu toate rasele posibile şi imposibile, încît am început a avea speranţa că D[umne]zeu şi propria noastră voinţă ne vor feri de soarta Egiptului.

A treia ameninţare, cu intervenţiunea, am combătut-o cu motive cari nouă ni se par neînlăturabile.

Am spus că cestiunea evreilor e sau cauza sau pretextul unui amestec al străinătăţi.

Dacă ea e cauza, acestui amestec, atuncea n-avem a ne teme de nimic. Cerneală şi hîrtie se vor cheltui pentru această cestiune, însă nimeni nu va risca oasele unui singur soldat pentru a realiza egalitatea deplină a evreilor în România. Daca însă cestiunea izraelită nu e decît pretextul de intervenţiune, atunci nu e nici demn, nici cuminte de a sacrifica interesele economice şi naţionale a cinci milioane de oameni, pentru a înlătura un pretext, pe cînd cauza ar continua a exista.

Faţă cu articolele ameninţătoare ale ,,Românului", bazate pe articole de jurnale ― şi încă de jurnale evreieşti precum e ,,Neue freie Presse" ― aducem şi noi următoarea relaţie a corespondentului din Viena a ziarului ,,Daily Telegraph", care reduce la adevăratele lui proporţii pericolul internaţional, de care „Românul" nu se satură a vorbi.

Iată acea relaţie trimisă ziarului englez sub data de 9 iulie :

Cestiunea emancipării izraeliţilor din România a intrat acum într-o fază acută. Sîmbătă după-amiazăzi s-au ţinut o conferinţă la ambasada franceză din Viena, la care au luat parte d-nul Teisserene de Bort, sir Henry Elliot, principele Reuss şi însărcinatul cu afacerile Italiei.