X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

*

În şedinţa de ieri a Camerii majoritatea guvernamentală, crezînd că e încă la ordinea zilei cestiunea evreilor, care creea deosebiţilor membri ai opoziţiei o atitudine escepţională prin împrejurarea că nu era o cestiune de partid, a ales pe d. Carp în comisiunea bugetară cu 67 voturi din 69 votanţi, căci opoziţia a votat cu bile albe.

La acest act, prin care d-nii Costinescu, Serurie şi Pătărlăgeanu avuseseră înalta bună voinţă de-a-şi esprima încrederea în d. Carp, deputatul colegiului I de Vaslui a răspuns prin o demisie netă, motivată astfel:

Domnilor,

Vă mulţumesc pentru încrederea ce mi-aţi arătat alegîndu-mă în comisiunea bugetară; însă vă rog să mă dezlegaţi de această sarcină, pe care nu pot să o primesc; şi iată motivele pentru, care nu pot.

Aceste motive sînt aceleaşi cari în alte ocaziuni au făcut pe mai mulţi membri din minoritate de a nu primi ca numele lor să figureze în comisiunile numite de majoritate. Atunci am fost acuzaţi, daca nu mă înşel, de d. Dimancea şi de d. Câmpineanu, membri ai majorităţii, că noi dovedim prin aceasta că sîntem o opoziţiune sistema tică şi că înşine ne dezbrăcăm de dreptul de control ce opoziţiunea trebuie să esercite asupra actelor majorităţii şi ale guvernului.

Aşa a fost ni se pare argumentaţiunea majorităţii şi ea ar avea temei dacă majoritatea ar fi păstrat, în diferite asemenea ocaziuni, uzul parlamentar, aşa cum se practică în toate ţările constituţionale din lume.

E adevărat că opoziţiunea trebuie să eserciteze controlul său asupra faptelor majorităţii şi ale guvernului, însă atunci trebuie ca opoziţiunea să o facă ca atare, iar nu fiecare membrii individual. Şi cum ajungem la acest scop? În mod foarte limpede şi uşor : Majoritatea se adresează la minoritate şi-i cere să delege un reprezentant care să figureze în cutare sau cutare comisiune şi atunci acel care este ales nu este alesul majorităţii, ci e delegatul minorităţii, care vine în numele ei să esercite controlul pe care dv. cereţi să-1 aplicăm noi. Ei bine, niciodată acest uz, constant în toate parlamentele lumii, nu a fost urmat de majoritatea noastră. La diferitele alegeri de comisiuni ori nu s-a ales nimeni din minoritate

sau, daca s-a ales, a fost în urma designaţiunii benevole a majorităţii, încît aţi pus pe membrul ales din minoritate în poziţiune de a se crede de către cineva că el a fost ales numai pentru că majoritatea l-a crezut mai apropiat de dînsa. Ei bine, o asemenea situaţiune, ca membru, din minoritate, eu nu, pot să o primesc, precum n-au primit-o nici colegii mei în alte ocaziuni.

Dacă am primit a fi membru în comisiunea de indigenat este pentru că în cestiunea evreilor eu am fost cu totul de altă părere de a celoralţi membri din minoritate şi prin urmare aveam libertatea acţiunii în această cestiune În celealte cestiuni însă sînt unit în idei cu, minoritatea şi de aceea vă rog ca pe viitor să nu mai alegeţi membri din minoritate în comisiunile ce alegeţi, sau, daca voiţi să alegeţi, atunci vă rugăm — şi cred că exprim opiniunea întregei minorităţi — să ne întrebaţi şi pe noi care e persoana ce delegăm şi prin urmare autorizată de a vorbi în numele minorităţii.

Aceste puţine cuvinte au dat ocazie la o adevărată furtună într-un pahar cu apă.

[13 ianuarie 1880]

 

[„«FACEŢI INTERESELE...»..."]

 

„Faceţi interesele străinilor în paguba ţării" — aceasta era una din frazele stereotipe pe care partidul astăzi la cîrmă o arunca odinioară guvernului conservator, aceasta era una din armele bogatului arsenal de insinuări, de neadevăruri, de calomnii, cu care oneştii patrioţi de industrie, afişînd pe atunci un dor nesecat de interesele ţării, combătea pentru răsturnarea partidului conservator şi inaugurarea regimului virtuţii.

Lupta lor neleală a reuşit şi de patru ani de zile ţara a putut vedea care dintre cele două partide adversare ce s-au succedat ca atari la putere a făcut şi face interesele străinilor în paguba ţării.

A fost în adevăr un interes mare pentru Rusia a ne tîrî armata peste Dunăre „fără zapis, chezăşie, nici amanet", a se folosi de ajutorul acestei armate spre a sili pe leul de la Plevna să se dea prins în vizuina sa şi apoi a ne lua Basarabia.

Cine a ajutat pe împăratul Rusiei, cu un zel vrednic de cel mai credincios curtezan al său, să-şi îndeplinească aceste interese? Cine a fost acela care, aflînd dela prinţul Gorciacov încă din iunie 1877 că Basarabia ne este hotărîtă spre jertfă şi, fără a face Camerelor nici o împărtăşire despre această nenorocire ce ni se pregătea, a dat totuşi peste două luni ordine armatei să treacă Dunărea şi să combată alături cu armata împărătească?

Toate acestea le-au făcut oamenii cari, pe bună dreptate şi din chiar senin, convinşi că nu spun adevărul, ne aruncau nouă fraza : „Faceţi interesele străinilor în paguba ţării".

Finanţiarii partidului de la putere atîta măcar trebuiau să ştie, că rubla nu are o valoare de patru franci, că, această monedă primindu-se la noi pe o valoare mai mare decît cea adevărată, rublele trebuiau fireşte să năpădească şi să rămîie în ţară şi că, îndată după retragerea armatei ruseşti, găsindu-se cu piaţa inundată de ruble, trebuia neapărat să reducem cursul lor la adevărata valoare.

Cu toate acestea la intrarea armatei ruseşti în ţară, prin un decret al guvernului, s-a fixat cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale şi prin urmare în interesul guvernului ei şi al tutulor speculanţilor, întreprinzătorilor şi gheşeftarilor evrei ce urmau pas cu pas acea armată ca moneda cu cari ei intrau în ţară să aibă un curs cît s-ar fi putut mai ridicat cîtă vreme ei se aflau aici.

Prin ridicarea cursului rublelor s-a adus un cîştig de cîteva milioane străinilor, cari le-a lăsat pe pieţele noastre, şi tot atîta pagubă acestor pieţe s-a cauzat prin scăderea, ce devenise neapărată, a acelui curs.

Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la noi, a avut trebuinţă de care de rechiziţie. Mult şi-a bătut capul, mult s-a chinuit pînă să dea de un alt personaj, şi mai ilustru, şi să-1 convingă a-i da o mînă de ajutor. Populaţia română, în vreme de iarnă, a fost dată cu chirie lui Warszawsky, pe cale administrativă, de cătră d. Simion Mihălescu, actual senator liberal-naţional. Românii cu carele şi vitele lor, luaţi de beilic şi de zor din vatră, au fost duşi sub boldul suliţii căzăceşti pînă la poalele Balcanilor. Unii au pierit, şi cîţi au rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite şi fără putinţă sau speranţă de vro îndreptare a soartii lor.

Toate aceste jertfe ale românilor în interesul cui erau făcute ? În interesul dd-lor Warszawski—Mihălescu şi al armatei ruseşti.
Nenorocirile războiului au trecut şi au venit după dînsele urmările lor: pierderea Basarabiei şi cestiunea izraelită. Ale cui interese le-au apărat patrioţii de industrie în cestiunea izraelită? Dacă în Adunarea naţională opoziţia nu ar fi avut cîteva voturi mai mult peste o treime proiectul guvernului desigur ar fi trecut. Şi ce era acel proiect? Ale cui interese se făceau printr-însul? Ale ţării sau ale Alianţei izraelite? La aceste întrebări să răspunză ţara, al cărei sentiment, exprimat cu energie şi din norocire cu eficacitate, atît prin presă cît şi în Adunările de revizuire, a condamnat şi a zădărnicit tendinţele ultraevreofile ale guvernului.

Astăzi la ordinea zilii avem cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate. Mai este oare nevoie să vorbim în fond despre această afacere ? Mai poate fi cineva atît de naiv, sau atît de nepricepător, încît să nu vază că tranzacţia asupra căreia se desbate azi în Cameră, spre a o pune în acord cu poruncile primite de la Berlin, este un joc ruinător şi o umilire monstruoasă pentru ţară? Şi în interesul cui se păgubeşte şi se umileşte statul român? În interesul străinilor.

Această colosală şi „strălucită afacere" produce însă atîta zgomot şi atîta lumină încît eclipsează şi acopere altele mai mici şi mai puţin strălucite, dar totuşi îndestul de caracteristice. Astfel de exemplu „Binele public" conţine astăzi cîteva rînduri în privinţa unei alte daraveri, nu puţin însemnate, dintre un concesionar străin şi statul nostru. E vorba de un d. Ward, căruia i s-a confiscat legal o sumă de 300000 de franci acum vro cîţiva ani — pare-se sub guvernul reacţionarilor — şi care astăzi îşi va recăpăta garanţia confiscată, pe motiv de echitate. Din rîndurile pe cari le reproducem mai jos după „Binele public" se va vedea ce însemnează acest cuvînt: echitate. Sînt interese străine în joc, o putere străină se face apărătoarea acestor interese, şi guvernul naţional-liberal cată să le îndeplinească.

Interesele străinilor dar, şi numai aceste interese sînt, din nenorocire, dezideratul politicei patrioticului guvern. E foarte natural să fie aşa, de vreme ce acei ce conduc partidul de la putere — şi asupra acestui punct vom reveni ― nu sînt decît străini, străini prin origină, prin moravuri şi prin educaţie.

Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sînt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mîna, cari, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decît oarbă. într-o ţară unde nu se munceşte decît foarte puţin, unde nu există altă industrie decît bugetul şi gheşefturile publice şi unde societatea, fără a fi în stare să producă ceva, a contractat toate nevoile societăţilor avute prin producţia lor, neapărat că trebuie să se găsească o mulţime de asemenea indivizi nemernici.

Aceia însă cari, după metoda şi preceptele lui Machiavelli, s-au pus să organizeze într-o ceată regulată această adunătură, învăţîndu-i industria şi specula patriotismului, democratismului şi naţionalismului, sînt în cea mai mare parte străini, străini din toate punctele de vedere, precum o vom dovedi în curînd.

[16 ianuarie 1880]

 

[„NU-ŞI CREDE CINEVA...'']

 

Nu-şi crede cineva ochilor văzînd cîte se petrec în zilele noastre.

.Numărul de duminecă, 13 ianuarie, al ,,Românului" cuprinde o lungă lecţie de dinasticism la adresa ,,Democraţiei naţionale".

Am înţelege ca această lecţie să vie de la „Războiul", de la ,,România liberă", „Binele public", ,,Presa", „Timpul", cari, în opoziţie ori guvernamentale, a ocolit totdauna din discuţie persoana M.S.R. — dar lecţii de dinasticism de la ,,Românul"?

„Românul", foaia ministrului Lecca, a trădătorului de meserie care, cu uşurinţa cu care a vîndut pe Vodă Cuza, [î]l apostrofa pe Vodă Carol printr-o gatetă din Bacău : „Românul", foaia lui Dim. Sturza, a baronului Erdmann de Hahn, care susţinea altă dată că crima politică e permisă; „Românul", organul d-lui Câmpineanu, care între M. Sa şi ţară vedea un abis ce nu se poate umplea cu nimic; „Românul", care numea pe M. Sa un agent al d-lui de Bismark; „Românul", organul d-lui Ion Brătianu, carele, în vremea cabinetului Catargiu au ameninţat pe M. Sa cu asasinarea; „Românul" în fine, confratele acelui măscărici lipsit de ispirit şi de ruşine, decorat cu medalia Bene-Merenti, care a insultat nu numai pe M. Sa, ci
chiar mormîntul copilului domnesc ; acest ziar infect al negrei calomnii, al insinuaţiunii injosite, al perversităţii morale şi stupidităţii intelectuale cutează a da lecţii de dinasticism? Redactorii „Farfaralei" cutează a vorbi de respectul ce au pentru purtătorul coroanei lui Ştefan cel Sfînt şi a lui Mircea cel Bătrîn?

O, batjocura batjocurelor ! O cinici, pentru cari totul este batjocură !

[17 ianuarie 1880]

 

[„ŞARPELE, CÎND ÎL DOARE CAPUL..."]

 

Şarpele, cînd îl doare capul, ca să-şi verse veninul iese la drum, unde trebuie a găsi un călcîi ca să-i strivească capul; aşa şi omul rău şi veninos : arareori el piere prin altceva decît prin propriul său venin şi prin răutatea sa dusă dincolo de orice margine. Această veche învăţătură s-a mai adeverit încă o dată pentru opinia publică şi pentru noi prin cele petrecute în cele două şedinţe ale Camerii.

În şedinţa de marţi, precum se ştie, s-a votat proiectul pretinsei răscumpărări a căilor ferate, aşa cum, după porunca de la Berlin, îl restabilise Senatul. Discuţia s-a închis prin un discurs al d-lui I. C. Brătianu. D. prim-ministru, avînd în Cameră o mare majoritate care are bunul obicei d-a crede fără a cerceta, ar trebui să se scutească în genere de discursurile lungi şi obositoare; daca s-ar mulţumi numai cu succesul brutal al votului, la închiderea fiecărei discuţiuni, fie cestiunea de orişice importanţă, n-ar avea decît să zică : ,,Toate cîte le-au spus opoziţia sînt bune şi frumoase, eu însă vă poftesc să votaţi aşa cum cer eu".

Dar d. I. C. Brătianu nu se mulţumeşte numai cu succesul brutal al votului. D-sa este destul de inteligent şi de un caracter destul de rău şi de veninos pentru a vedea că asemenea succese nu sînt îndestulătoare unui om de stat ce pretinde a se afla în capul unui partid politic şi a lucra în numele şi prin puterea lui. Astfel dar, d. prim-ministru, deşi sigur în orice caz de supunerea fără margini a patrioţilor de industrie din majoritate, are primejdiosul obicei, primejdios pentru d-sa, de a închide discuţiile prin cîte un discurs în regulă.

Ca orator, d. prim-ministru are un talent deosebit şi rar, oricît ar fi deaminteri lumea plină de toate soiurile de indivizi răi, perverşi şi fără nici un respect de adevăr. D-sa, ce e drept, nu are logică, nu are argumentaţie, nu are claritate decît în nişte doze foarte neînsemnate; are însă, cînd e vorba să arunce un neadevăr sau să insinueze într-un chip calomnios, un sînge rece care trebuie să scîrbească pînă la desperare pe o natură onestă şi să umple de admiraţie chiar naturile cele mai catilinare ce-i compun în mare parte aparatul d-sale parlamentar.

Astfel dar, d. Brătianu, în şedinţa de marţi, în loc d-a se mulţumi cu succesul proiectului de răscumpărare, ce-i era material asigurat, a ţinut ca după obicei un discurs, pe care 1-a încheiat cu una dintre cele mai înjositoare insinuări la adresa unora dintre membrii opoziţiei, fără nume însă.

Iată zisele d-lui prim-ministru :

În cestiunea drumului de fier, lasă că cei interesaţi au combătut din toate puterile lor convenţiunea, dar după ce ea a fost foarte bine primită şi cu toată încrederea la Berlin, după ce au trecut patru sau cinci zile pînă să ajungă poşta acolo, acei interesaţi au spus că aci este o perfidie şi mai mare decît în cestiunea izraelită; au zis: v-a desfiinţat ipoteca, guvernul nu e de bună-credinţă şi atunci îndată s-au zburlit lucrurile. Cum voiţi dv. ca acţionarii să primească convenţiunea cînd chiar din ţara noastră de cătră români se scriu asemenea lucruri?

A doua zi d. P. Carp a adresat primului-ministru următoarea interpelare :

Am onoarea de a interpela pe d. prim-ministru dacă este în interesul ţării şi a dezvelirii sistemului parlamentar de a întrebuinţa ca armă de partit insinuări nefundate şi calomnioase.

În dezvoltarea interpelării d-sale, la care d. prim-ministru s-a declarat gata a răspunde şi pe care o vom reproduce în numărul de mîine, d. Carp a rugat pe d. I. C. Brătianu să răspunză categoric la două lucruri:

1. daca insinuaţiunile d-sale vagi, cari nu numeau pe nimeni, întrebuinţate însă ca argument într-o cestiune serioasă se adresează sau la un partid sau la un grup din opoziţiune; şi 2. daca a avut în vedere anume o persoană sau mai multe, să binevoiască a numi acele persoane şi să binevoiască, pe lîngă numirea lor, să dea şi probele pe cari e cineva în drept a i le cere.

 

27 -- c. 832

După d. Carp a luat cuvîntul, în cestiune oarecum personală, d. T. Maiorescu, al cărui discurs îl reproducem aci îndată.

La întrebările d-lui Carp cît şi la ale d-lui Maiorescu, identice, d. prim-ministru nu a voit să răspunză, pentru că nu avea ce răspunde, după cum se poate convinge oricine din darea de seamă oficială a şedinţei, publicată în „Monitorul" de astăzi. în răspunsul d-sale cătra amîndoi interpelatorii, d. prim-ministru n-a spus decît că: deoarece şi opoziţia insinuează în privinţa d-sale şi a partidului d-sale, pentru ce oare n-ar insinua şi d-sa în privinţa opoziţie? Rămînea prin urmare stabilit că d. I. C. Brătianu, în lipsă de alte argumente, întrebuinţase nişte insinuări nedemne şi calomnioase. Şarpele găsise ce căutase.

Această strivire meritată a produs o adevărată turbare în rîndurile majorităţii. D. Costinescu a luat cuvîntul spre a ţine o lungă tiradă, goală de spirit şi de idei, plină de injurii, proprie injurii, la adresa opoziţiei şi îndeosebi la adresa d-lui T. Maiorescu, pentru că acesta avusese îndrăzneala a stigmatiza sistema nedemnă a primului-ministru.

D. Costinescu a produs ca act pe care-şi întemeia injuriile d-sale sordide o sentinţă a corpului profesoral de la Universitate prin care odinioară fusese condamnat d. Maiorescu la destituire. Atît cauzele acelei sentinţe cît şi împrejurările în cari ea s-a pronunţat şi urmarea ce a avut onestul d. Costinescu le-a trecut sub tăcere.

D. Maiorescu, în cestiune personală, a spus însă şi cauzele şi împrejurările şi urmarea acelei sentinţe, şi aşa de bine încît chiar cei mai rabiaţi bravi ai majorităţii s-au domolit şi, ascultînd cu cea mai adîncă tăcere pe orator, au plecat frunţile cu ruşine, cum rareori li se poate întîmpla. Reproducem mai jos şi acest al doilea cuvînt al d-lui Maiorescu.

Drept mîngîiere le mai rămînea ceva d-lui prim-ministru şi maiorităţii d-sale: o moţiune de votat. Erau trei moţiuni la biurou. Una înfiera pe interpelanţi ca omniatori şi exprima satisfacerea Camerii de răspunsul d-lui prim-ministru. Această moţiune fusese aşternută în prima furie. În a doua moţiune Camera se declara pe deplin mulţumită de cuvintele pline de logică şi de demnitate ale d-lui prim-ministru. Această a doua moţiune se depusese la biurou după trecerea furiei prime. Iar în a treia moţiune, Camera, după ce ascultase pe interpelanţi şi pe d. I. C. Brătianu, trecea pur şi simplu la ordinea zilii.

Pe cea dîntîi n-au votat-o de frică; pe cea d-a doua n-au votat-o de ruşine; au votat-o pe cea d-a treia. Sînt momente în viaţa parlamentară, ca să întrebuinţăm o expresie banală, cînd, fie cît de tristă, o mîngîiere tot e bună.

Sîntem prea cu minţi pentru a crede că omul rău, natura perversă şi vrăjmaşă a adevărului, s-ar putea vreodată îndrepta cumva şi de aceea nu sperăm că lecţiunea destul de aspră ce a primit d. prim-ministru ieri îl va putea face să ia în viaţa publică altă cale şi altă sistemă decît acele pentru cari cu prisos 1-a înzestrat natura. Am dori numai să ştim ce gîndeşte d. I. C. Brătianu de ceea ce pe bun drept a trebuit să sufere ieri.

E firesc lucru ca şarpele veninos să nu să poată dezvăţa nicicînd de obiceiul muşcăturii, pentru că natura minunată şi neînţeleasă nu i-a dat decît răutate oarbă, dinţi şi venin. Dar desigur nu e plăcută stare pentru acest copil pervers al naturii cînd un călcîi puternic îi striveşte capul hidos.

[18 ianuarie 1880]

 

[„UN ARHIEREU..."]

 

Un arhiereu născut la Limoges a fost cîndva ales papă. Limuzinii au trimis numaidecît o deputaţiune cătră Sf. Părinte sprea-i arăta bucuria acelei părţi de ţară pentru fericita împrejurare că unul dintr-ai lor s-a învrednicit a se aşeza în scaunul Sf[întului] Petru. Unul din deputaţiune a mai adresat Papei următoarele cuvinte:

Venim, Preasfinte Părinte, pentru a vă ruga, în numele tuturor compatrioţilor, ca să întrebuinţaţi în folosul lor puterea cea nemărginită care se zice că o aveţi asupra pămîntului. Cunoaşteţi, Preasfinte Părinte, stîrpiciunea patriei voastre, ai căreia locuitori abia pot trăi o jumătate de an din grînele ce le seceră; ştiţi asemenea că cealaltă jumătate trebuie să mănînce castane. Dăruiţi dar ţării fertilitatea care-i lipseşte şi faceţi, în vederea onorii ce-o are Preasfinţia Voastră, ca să secerăm de două ori pe an.
Papa crezu de cuviinţă a nu le refuza o cerere atît de echitabilă, deci le răspunse:

Dragii mei copii, bucuros vă încuviinţez, cererea ba încă, spre a vă dovedi şi mai mult dragostea mea, unesc cu această binefacere şi o altă, şi iată anume care: în toate ţările celelalte se numără numai douăsprezece luni pe an; vouă însă, feţii mei, vă dau privilegiul special de a avea douăzeci şi patru de luni într-un an.

Astfel şi d. Dim. Sturza, ministrul nostru de finanţe. A echilibra bugetul nu poate, dar a face anul bugetar 1879 de cincisprezece luni a putut ca şi papa din Limoges.

Acum să venim la bugetul d-sale pe anul 1880.

Comparat cu acela al anului trecut, acest buget prezintă la cheltuieli un spor de 16 milioane, iar la venituri un spor de 20 milioane.

Că cheltuielile se pot spori — mai ales în zilele roşiilor — în infinit, se înţelege de sine. Vorba e de unde vine colosalul spor al veniturilor ?

Sporul de venituri cată să fi venind din contribuţii. Contribuţiile însă se ridică asupra venitului net al cetăţenilor statului. Pentru a justifica un spor în venituri de 20 milioane trebuie să ne închipuim că statul ia 10% din sporul de venituri al contribuabililor, deci veniturile totalităţii contribuabililor s-au sporit în anul fericirii 1879 cu două miliarde. Dar daca veniturile totalităţii contribuabililor s-a sporit cu două miliarde, ei cată să le fi luînd de undeva, deci capitalul totalităţii s-a sporit cu douăzeci de miliarde.

în total avem însă în România cinci milioane de suflete. Vine deci de fiece suflet un spor de capital de 5000 franci şi de venit de 500 pe an, adaose pe lîngă colosalele capitaluri pe cari, după cît se ştie, le posedăm deja. Acest rezultat fericit al anului 1879 e a se atribui mai cu seamă sporirii nemăsurate a industriei naţionale. S-au mai deschis în fericitul an 1879 cîteva sute de fabrici de palavre şi cîteva mii de uzine de calomnii.

Numai d. Brătianu, în şedinţa de alaltăieri a Camerei, calomniind opoziţia, a cîştigat un miliard în ochii partidului său. Nu numai industria aceasta, ci şi cavalerii de industrie se înmulţesc pe zi ce merge, încît ne mirăm de sporul neînsemnat al veniturilor cu 20 de milioane numai.

[19 ianuarie 1880]

 

[„NENOROCITELE ASTEA DE ŢĂRI..."]

 

Nenorocitele astea de ţări ale noastre sînt de mult, dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi internaţionale cari se ţes, se încîlcesc, dar din nenorocire se discîlcesc totdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă a elementului românesc din ele.

De se face un drum de fier, el devine calea mare de imigraţiune a tuturor vagabonzilor şi a criminalilor din statele învecinate, căci România a devenit mlaştina de scurgere pentru tot ce e moraliceşte şi economiceşte nesănătos dincolo de graniţe, pentru tot ce fuge de muncă, pentru tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de poliţie şi de justiţia penală. Astfel, bunăoară, toţi criminalii din Austro-Ungaria cari se prind din fugă, pe drumul spre România se prind, căci aci e ţara libertăţii, egalităţii, fraternităţii şi a părintelui acestora, C.A. Rosetti, a cărui nume slăvit va fi de toate veniturile de acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Christ a fost reprezentantul săracului cinstit şi harnic. Antihrist e reprezentantul săracului viclean şi leneş, căci vicleşugul şi lenea, tertipul şi ruşinea de muncă sînt cele două mari semne caracteristice atît ale roşilor ca colectivitate, esceptînd pe puţini, cît şi a elementelor străine pe cari ei mai cu seamă le favorizează.

Am susţinut într-un rînd că toate, absolut toate drumurile de fier din ţară îşi încheie socotelele anuale cu pagubă, încît statul — şi cînd zicem statul, zicem producătorul principal, ţăranul — plăteşte din sudoarea amară a imensei şi cumplit de săracei majorităţi a populaţiunii române primblările perciunaţilor cetăţeni din Galiţia spre România, transportul mărfurilor proaste cari ucid pînă şi umbre de meserie şi meşteşug în ţara noastră, reducîndu-se astfel totalitatea populaţiei noastre, fie din oraşe, fie din sate, la tristul rol de ilot producător de grîu pentru străinătate, o totalitate care ea însăşi nu se hrăneşte cu grîu şi cu mălai. E evi dent, şi pe toată scara societăţii se observă, că rasa română în genere decade, că ajunge la disselecţiune, la maimuţire.