X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Aducă-şi cineva aminte de ce erau Bucureştii în zilele lui Vodă Cuza : un oraş românesc. Ce sînt astăzi? Un oraş străin. Nu vorbim de zilele mai vechi ale lui Ghica Vodă, în care puternica organizaţie a breslaşilor făcea aproape cu neputinţă pătrunderea unui străin în organismul economic al naţiei, vorbim de-o vreme în care fraza îşi luase deja vînt, de o vreme în care exista deja un ziar ca „Românul", care învenina ţara în contra Domnului şi pe Domn în contra ţării. Şi totuşi Bucureştii erau încă un oraş creştin şi românesc. Nu vedeai o firmă străină în Lipscani de pildă, astăzi devin rare cele române.

Şi de ce asta?

Pentru că din toate s-au făcut politică internaţională.

Singur d. Brătianu a spus-o în Senat că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata, fără participarea ţării, între Berlin şi Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roşiilor o întrebare de existenţă sau de neexistenţă a ţării.

Şi bieţii Domni din vechime cari, ca Petrea cel Şchiop, abdicau de la domnie ca să nu se sporească în zilele lor haraciul Porţii cu o mie sau două de galbeni, sau Miron Costin cronicarul, care şi-a pus viaţa la mijloc şi a pierdut-o pentru că Vodă Cantemir sporise birurile ! Un om care renunţă la domnie pentru a scăpa ţara de o dare, un altul care-şi dă capul călăului pentru onoarea de a fi protestat contra unui spor de bir! Şi nu era un desperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căci avea o sută de moşii bine numărate pe faţa pămîntului Moldovei.

Astăzi... astăzi e cu totul altceva. Astăzi nu mai e cum era în zilele mocanilor celor greoi şi cinstiţi, pe care-i durea inima de biata ţara asta, izbită din toate părţile de oarde de sute de mii, cari se sfărîmau de marginea colţoroasă a ei ca talazurile mării de stînci. Astăzi, daca vor să vie tătarii, îi poftim noi înşine, le facem drum de fier ca să călătorească huzurind de bine şi-i priimim cu pîne şi cu sare, ca pe Domnii ţării.

Ce prost era de pildă Matei Basarab care, dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numaidecît bani din pungă şi i-o răscumpăra numaidecît, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.

Astăzi teoria de „om şi om" e la ordinea zilei şi în America Orientului domnesc ideile civilizaţiei moderne, cărora trebuie să le facem concesiuni că de nu ... ne şterg de pe faţa pămîntului.

Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subţiat, ne-am civilizat. În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntîlnim cu omenirea din toate unghiurile pămîntului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămînă de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care, în înţelegere cu Domnii de atunci şi cu-n sinod general al bisericei noastre, au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege.

Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie.

Dar să venim iar la vorba noastră. În mai multe rînduri am spus că daca toate mărfurile şi toţi călătorii din România s-ar transporta gratis pe cheltuiala visteriei, cu carul şi cu teleguţa, tot statul n-ar cheltui atîta cît plăteşte ca anuitate pentru drumurile de fier. Atît de neînsemnată este producţia noastră. Cu drumurile de fier ale d-lui Brătianu, las-că transportul e scump pentru marfă şi călător, dar mai plăteşte şi Statul un adaos anual de zeci de milioane. Adică curat negustoria lui Nastratin.

Cu toate acestea credeţi că roşii au învăţat minte din cazul lui Strusberg şi nu au de gînd a mai da asemenea lucrări publice în întreprindere ?

Nu mai departe decît în numărul de ieri foaia patrioţilor ne promite un frumos drum de fier spre Chiustenge, împreună cu-n măreţ pod peste Dunăre.

Se va întreba cineva: „Nu văd patrioţii că toate lucrurile acestea or să ţie bani, nu văd că marea mulţime a contribuabililor îşi vinde munca pe ani înainte ca să plătească birurile? Nu văd patrioţii că trebuie să binecuvînteze ceasul în care espiră o seamă de datorii publice pentru a nu le mai reînnoi? Nu văd onor. patrioţi că ceea ce e mai necesar, daca e la adecă, e armarea pînă în dinţi, nu concesiuni noi de drum de fier şi de poduri pe uscat?"

Ba o văd prea bine, dar iarăşi politica internaţională e pretextul pentru noua eră a concesiilor, care se va inaugura îndată ce se va curăţi cabinetul de elemente eterogene.

Oricare om cu cît de puţină judecată trebuie să-şi fi zicînd : Nebuni sînt oamenii aceştia de confundă o ţară agricolă, c-o producţie prin natura ei mărginită la un maxim

oarecare, cu ţări industriale a căror esport şi import se suie la miliarde? Geaba ; parcă vorbeşti într-un pustiu !

Trebuie — răspunde ,,Presa" — a stabili între statul român şi puterile Europei raporturi de amiciţie şi de interese reciproce, ca în orice eventualitate să avem în favoarea noastră simpatia şi sprijinul lor.

Cu alte cuvinte trebuie să rămînem iloţi ca să avem onoarea de a fi prenumăraţi între slugile plecate a tuturor puterilor. Numai cu acest preţ puterile vor ţinea la noi, cum au ţinut la bieţii turci, Dumnezeu să-i ierte.

Această politică a ,,Presei", grozav de subţire, secondată cu multe parafraze liberalo-naţionale de cătră cei din Strada Doamnei, nu intră în capul nostru şi o denunţăm publicului, ca să vază ce ne aşteaptă. Acel pasaj al „Presei" însemnează ca să ne dăm economiceşte legaţi de mîni şi de picioare, ca egiptenii, pentru ca să ni se permită de a respira.

Noi, cari am văzut că purtarea d-lui Brătianu în toate ocaziile se împrumută minunat la o cheie oarecare — aceea a politicei panslaviste — repetăm : Căile Stroussberg trebuiau votate, coûte que coûte, pentru transportarea armiei împărăteşti la marginea Dunării; podul peste Dunăre se va face, coûte que coûte pentru a uni slavii de sud cu cei de nord prin locul predilect al migraţiunilor din toţi timpii, pe la vadul lui Isac, prin Seythia minor.

Cu toate întreprinderile d-lui Brătianu se împlinesc pururea două scopuri: 1) se împovărează şi se secătueşte pe deoparte poporul român, spre a deveni incapabil de împotrivire, 2) se creiază înlesnirile cele mai esenţiale pentru transportul armiior împărăteşti.

Iar marele om de stat joacă rolul pe care 1-am prezis din capul locului: acela al supapei de siguranţă, acela al omului intereselor apusene.

Ştim foarte bine că aceasta se va numi iarăşi o insinuaţiune, dar, din nenorocire, cheia noastră se potriveşte într-un mod fatal cu toate actele politice ale d-lui Brătianu.

[22 ianuarie 1880]

 

[„FELDMAREŞALUL, CONTELE MOLTKE..."]

 

Feldmareşalul, contele Moltcke, după cum spun foile străine, primind o scrisoare ce i se adresase rugîndu-1 să-şi pună influenţa pe lîngă împăratul spre a-1 face să reducă armata germană, a răspuns în modul următor :

Cine nu ar împărtăşi dorinţa sinceră să vază micşorîndu-se sarcinile militare enorme pe cari, prin situaţia sa în mijlocul unor puternici vecini, Germania este silită sa le ducă?

Nici prinţii, nici guvernele nu ar respinge această dorinţă, însă o situaţie mai fericită nu se poate produce decît cînd toate popoarele vor fi recunoscut că orice război, chiar cu biruinţă, este o nenorocire naţională.

Puterea împăratului chiar nu ar putea aduce această convingere, care nu poate naşte decît numai dintr-o educaţie mai religioasă şi mai morală a popoarelor ; această convingere nu poate fi decît rodul unei dezvoltări istorice de secoli, pe care nouă nu ne e dat s-o vedem.

Cuvintele ilustrului mareşal german sînt foarte frumoase; însă cu tot respectul cuvenit ne permitem a spune că nu ne-ar părea tocmai adevărate. Convingerea la care ar ajunge popoarele mulţumită unei educaţii mai religioase şi mai morale, adică convingerea că orice război, chiar cu biruinţă, este o nenorocire naţională, nu va împiedeca ivirea necesară, în răstimpuri, a acestei nenorociri, aşa precum convingerea unui om că boala e o nenorocire nu-l apără de a se bolnăvi atunci cînd economia organismului lui, din cauze exterioare sau interioare, este stricată.

Aceea ce va putea face convingerea pe care ilustrul mareşal o speră de la o dezvoltare istorică de secoli nouă ne pare a fi poate aceea ce cu privire la al doilea termen al comparaţiei de mai sus s-ar numi igienă şi mijloace prezervative. Precum însă, întru cît priveşte organismele individuale, mijloacele de prezervare în contra stricării economiei lor vor fi totdeuna foarte neînsemnate în raport cu cauzele ce pot produce o asemenea stricare, tot aşa şi întru cît priveşte organismele colective, adică societăţile şi naţiunile.

Speranţele optimiste în această privire nu credem că ar putea merge mai departe decît la a întrevedea o epocă în care aşa-numitul echilibru al puterilor să se zdruncine cît mai

rar. Dar a zice că el ar avea vreodată sorţi să se stabilească pe vecie ar fi să credem că lumea este un product raţional, iar nu precum este, un ce firesc şi real.

Luate dintr-un alt punct de vedere cuvintele contelui Moltke sînt foarte semnificative; ele sînt un fel de confirmare oarecum oficială a zgomotelor ce cutreieră Europa cu privire la un război mare şi foarte apropiat. Pretutindeni, şi mai cu osebire în împărăţia germană, se fac armări şi pregătiri de luptă. Contele de Moltke, deşi speră într-un viitor în care dînsele vor fi inutile, pentru prezent le crede neapărat necesare. Speranţele frumosului viitor nu-1 fac să uite grijile şi necesitatea zilei de faţă, soartă comună tutulor muritorilor, oricare ar fi sfera lor de activitate : a spera mereu într-un mîine, trăind într-un vecinic astăzi.

[23 ianuarie 1880]

 

[„PREŢIOASELE DESCOPERIRI..."]

 

Preţioasele descoperiri pe cari le-a făcut renumitul Machiaveli în privirea artei de-a parveni la putere şi de-a se mănţinea n-au avut nici cînd mai dese ilustraţiuni prin realitate decît în zilele guvernelor roşii de la noi. Nu spunem ceva nou cititorilor noştri daca repetăm că pentru politicii roşii de şcoală veche, bizantină, interesele publice sînt numai pretextul de luptă, foloasele materiale ale puterii — scopul adevărat. Însă a masca acest scop, mai ales cînd cineva are companioni cam nejenaţi cari-şi vîră mîna adînc în sacul mizeriei comune ş-o scot plină în văzul lumii, a masca acest scop cu o frazeologie sonoră, cu pretexte cari să-ţi ia ochii, trebuie să fie preocuparea de căpetenie a omului de stat, căci vai de ziua în care poporul ar vedea limpede ce se petrece după culise.

Se ştie, de pildă, că atît bătrînii noştri cît şi conservatorii fac un lucru numai cînd el e necesar. Trebuia neapărat o şosea, o făceau, era nevoie de o şcoală, o înfiinţau, c-un cuvînt serviciul public se încărca cu ceea ce era de absolută necesitate şi cu nimic mai mult. Acest mod de-a guverna poate fi foarte sincer şi cinstit; practic însă desigur că nu o şi mai ales nu asigură nici parvenirea, nici manţinerea la putere.

Pentru a te mănţinea cată să iei ochii prin mari întreprinderi, prin fapte strălucite. Sub vecinica pretextare a binelui obştesc cată să ocupi publicul cu planuri mari care să-1 ţie necontenit în aşteptarea succesului şi în admiraţie. Iar actele acestea trebuie să răsară ca un lanţ, unul dintr-altul, încît să nu se mai întîmple nimic între ele şi să n-aibă oameni timp de a-şi veni în fire şi de a lucra contra.

Aşadar : S-a comis marele act al răscumpărării căilor ferate? Nu lăsa publicul să reflecteze mult asupra acestui act, vino repede cu alte lucruri, şi mai cornorate, care să-i ia ochii din capul locului, pentru ca răscumpărarea să treacă repede şi fără multă vorbă în domeniul faptelor pe jumătate uitate.

Cu ce ni se vor mai lua ochii de către iubiţii noştri guvernanţi?

Cu drumul de fier spre Dobrogea, cu podul peste Dunăre, cu Banca de Scompt şi Circulaţiune.

Se ştie că socoteala noastră răzăşească despre marile întreprinderi de transport şi comunicaţiune e cam simplă, însă cu atît mai adevărată. Noi zicem aşa: ia atîtea cară cît grîu şi oameni ai de transportat la Kiustenge, plăteşte din visterie preţul transportului, şi totuşi acesta va fi de zece ori mai mic decît anuitatea ce-o vei plăti zeci de ani de-a rîndul pentru un drum de fier ce va transporta scump, pentru un pod ce va costa scump. Am dedus din această socoteală că circulaţie şi transport sînt numai pretexte mărturisite cu mină gravă în public, pe cînd cauza acestei întreprinderi e gheşeftul în linia întîia, un pod de trecere pentru oştiri împărăteşti în linia a doua şi alte lucruri de-acestea de mare politică europeană.

Se ştie asemenea ideea noastră despre aşa-numita Bancă de Scompt şi Circulaţiune, care nu-i în realitate decît o bancă de bani de hîrtie, o tipografie de fiţuici. E un plan vechi al d-lui Brătianu de-a avea o fabrică de bani de hîrtie pentru a strînge în ladă tot ce e aur şi argint şi a-i da ţării în schimb hîrtiuţe frumos tipărite, care, într-un moment dat, să nu fie bune decît de aprins ţigările cu ea.

Care e senzul banilor de hîrtie? Activitatea industrială a statelor vechi dă unor obiecte brute — in, bumbac, lemn, piatră — o valoare cu totul neproporţională cu aceea pe care-o aveau înainte. Din in şi bumbac se fac ţesături, din ţesături haine, din lemn mobile scumpe,

din piatră sculptură, încît se-nţelege de sine că toţi aceşti producători, cari au creat un capital numai prin inteligenţa lor proprie şi c-un material de puţină valoare, ajung la un moment în care nimeni nu e în stare a le cumpăra lucrurile pentru că n-are bani în ladă, deşi îi are în cărţile lui de comerţ. Atunci statul sau Banca de Scompt şi Circulaţiune, bazîndu-se pe activul din cărţile de comerţ, le împrumută oamenilor un fel de surogat al banului adevărat, în locul valorii un fel de reprezentant al valorii, cu condiţia că, atunci cînd activul din carte va fi şi în ladă, ei să înapoiască aceste fiţuici statului, care, în momentul cînd necesitatea lor încetează, le nimiceşte, iar cînd necesitatea se iveşte din nou le retipăreşte.

Dar un stat agricol? Poate pămîntul să producă mai mult decît o sumă anumită de chile de grîne, de o valoare asemenea aproape anumită? Unde e desproporţia între producţie şi mijloacele ei de acoperire pentru ca să fie nevoie de fiţuice?

Reprezentantele unor valori cari nu există nici măcar în imaginaţia miniştrilor, aceste fiţiuici ajung într-un moment dat de-a reprezenta falimentul general, dezastrul economiei naţionale.

D. Brătianu urmăreşte într-adevăr o întreprindere mare, pentru care-i trebuiesc bani naht şi, fiindcă birurile nu se pot spori în infinit, de aceea dumnealui inventează necesitatea unei „bănci de fiţuici" pentru a scoate creştinilor toată moneta metalică şi a o-nlocui cu hîrtie. Acea întreprindere proiectată nu e deloc productivă pentru patrie, dar, în înlănţuirea actelor menite de a-1 ţinea la putere, e poate cel mai mare.

Această întreprindere, o spunem verde, e răsboiul, un nou război contra cine ştie cui.

Poate dacă am pune în legătura logică podul de peste Dunăre cu „banca de fiţuici" am putea ghici şi în unire cu cine şi în contra cui. Rugăm pe Dumnezeu să ne ia darul prorociei, să binevoiască a orîndui contrariul din cîte prevedem noi; dar ne temem ca nu — mergînd din rău în mai rău precum se vede — efectul final să fie ştergerea României de pe harta Europei. Tot făcîndu-ne sprincene, ne-om scoate odată ochii.

[24 ianuarie 1880]

 

[„CITITORII DE GAZETE..."]

 

Cititorii de gazete străine vor fi observat în presa germană o furtună de articole îndreptate contra profesorului Enric de Treitschke pentru nişte reviste ale sale publicate în „Preussische Jahrbucher" („Analele prusiane").

Acele articole ale învăţatului profesor de la Universitatea din Berlin a fost din nenorocire comentate de mulţi şi combătute după auzite numai. Graba cu care se reproduceau pînă şi în gazete bucureştene dezaprobările date mişcării antiizraelite, deci şi autorului care le rezuma, de către oameni însemnaţi ca principele de coroană a Prusiei sau principele de Bismarck, apoi convingerea noastră că în lumea aceasta adevărul e adeseori combătut, neadevărul însă se poartă pe aripele vîntului de la un capăt al lumii la altul, ne-a atras atenţia asupra şirelor ieşite din pana vestitului profesor şi istoriograf, pe cari citindu-le ne-am convins că, departe de a fi fost dictate de ură sau de prevenţiune, ele nu sînt din contra decît rezumarea pe scurt a unei stări reale de lucruri, deci adevărate pînă la virgule şi puncte.

Deşi pericolul cestiunii izraelite e mai puţin mare pentru Germania care, cu zecile ei de milioane de locuitori, abia are atîţi evrei pe cîţi avem noi, totuşi el cată să fie destul de grav daca găseşte un contrar atît de eminent şi atît de ... combătut. Căci cine combate un pericol social poate fi sigur că va fi el însuşi combătut în modul cel mai aprig, adesea în cel mai comun. Noi, cari combatem demagogia ca un stadiu acut al descompunerii sociale ce este, ştim bine că săgeţile noastre ajung adesea sus, căci toate treptele societăţii sînt pline de plebe şi de aceea sîntem şi ştim că vom fi combătuţi cu toate armele posibile. Tot astfel trebuia să pată şi profesorul berlinez, căci aruncînd săgeata sa a lovit direct în relele apucături ale evreilor însăşi, indirect în sferele atinse de influenţă evreiască.

Sub titlul: Un cuvînt asupra jidovimei noastre adică a celei germane, d. de Treitschke publică în broşură atît revista sa originară cît şi două întîmpinări la multele atacuri la cari au fost expus. În cîteva zile, adică de la 10 ianuarie încoace, broşura sa a avut deja două ediţii şi e de sperat că va avea multe încă. Deocamdată publicăm din primul său articol pasajele din care se va vedea că esistă o mulţime de analogii între evreii din Germania şi ai noştri.
Deosebirea e numai că la noi sînt de zece ori mai numeroşi, în Moldova chiar de douăzeci de ori, deci sînt — considerînd organizaţia noastră cu totul demagogică şi starea înapoiată a culturii noastre — de o sută de ori mai periculoşi. Bulgărul de sare din Germania e în România ocnă întreagă.

Iată dar pasajele de căpetenie ale acelui articol:

[I]

... între simptomele adîncii schimbări de cuget care se operează în poporul nostru întreg nici unul nu pare atît de straniu ca împătimita mişcare în contra jidovimei.

Acum cîteva luni încă domnea în Germania cunoscutul strigăt ,,invers hep-hep"¹. Despre defectele naţionale ale germanilor, francejilor sau a altor popoare putea scrie cineva fără sfială oricît de aspru ; cine însă ar fi îndrăznit de-a vorbi drept şi cu moderaţie despre vrouna din netăgăduitele slăbiciuni ale caracterului jidovesc era numaidecît stigmatizat de către toată presa ca barbar şi persecutor al religiei. Astăzi am ajuns atît de departe încît majoritatea alegătorilor din Breslau — desigur nu în iritare pasionată, ci cu liniştită premeditare — s-au jurat de-a nu alege în nici o împrejurare evrei în Camera provincială; se înfiinţează societăţi antisemitice, în adunări iritate se dezbate ,,cestia evreilor", un potop de libele duşmane evreilor inundează librăriile. E mult noroi şi multă cruditate în lucrurile acestea şi nu scapă cineva de greaţă cînd observă că multe din acele scrieri incendiare sînt scrise de pene evreieşii chiar ; căci se ştie că de la Pfefferkorn şi Eisenmenger încoace mîncătorii de evrei au avut numeroşi reprezentanţi între evreii din născare.

Dar îndărătul acestei zgomotoase activităţi să nu se fi ascunzînd într-adevăr nimic alta decît cruditate vulgară şi invidie de cîştig? Aceste izbucniri ale unei mînii adînci şi mult timp comprimate să nu fie nimic alt decît o clocotire superficială atît de deşartă şi fără temei ca teutonica goană de evrei din anul 1819? Nu instinctul maselor a recunoscut în realitate un grav pericol, un îngrijitor defect al nouăi dezvoltări germane; nu e vorbă goală daca azi se vorbeşte despre o ,,cestiune a evreilor" în Germania.

Daca englejii şi francejii vorbesc cu o nuanţă de dispreţ despre prejudiţiul germanilor contra evreilor, noi trebuie să le răspundem: Voi nu ne cunoaşteţi; voi trăiţi în împrejurări mai fericite, cari fac cu neputinţă ivirea unor asemenea „prejudiţii". Numărul evreilor în Europa apuseană e atît de mic încît ei nu pot exercita o influenţă simţită asupra civilizaţiunei naţionale; dar prin graniţa noastră de la răsărit pătrunde an cu an din inexaurabilul leagăn polonez un număr de stăruitori tineri, vînzători de pantaloni a căror copii şi nepoţi vor stăpîni odinioară bursa şi gazetele Germaniei; imigraţia creşte văzînd cu ochii şi tot mai serioasă se face întrebarea cum vom putea contopi acest element străin cu al nostru.

Izrailiţii de la apus şi de la miazăzi sînt mai cu seamă din gintea evreilor spanioli, o ginte care are îndărătul ei o istorie în comparaţie mai glorioasă şi care se adaptează uşor cu maniera de a fi a Occidentului; ei au devenit într-adevăr în marea lor majoritate buni franceji, engleji, italieni — pe cît adecă se poate aştepta aceasta în mod echitabil de la un popor cu sînge atît de curat şi cu particularităţi atît de pronunţate. Noi germanii însă avem a face cu acel neam polonez de evrei căruia îi sînt adînc imprimate urmele unei tiranii creştine care-au ţinut sute de ani; acest neam e, după cum dovedeşte esperienţa, cu mult mai străin manierei de-a fi a Europei şi îndeosebi a germanilor ... Rămîne netăgăduit că numeroase şi puternice sfere ale jidovimei noastre nu au deloc voinţa hotărîtoare de-a deveni de-a dreptul germane. E penibil de-a vorbi despre asemenea lucruri; chiar cuvîntul cel mai pacinic poate fi răstălmăcit în rău. Cred însă că mulţi dintre amicii mei evrei vor trebui cu părere de rău să-mi conceadă ceea ce susţin, că în timpul mai nou s-au trezit în sferele evreieşti un periculos spirit de înălţare de sine însuşi, că influenţa jidovismului asupra vieţii noastre naţionale, care-n alţi timpi au produs şi cîte ceva bun, astăzi se dovedeşte a fi stricăcioasă în multe priviri. Citescă cineva Istoria evreilor de Graetz: ce furie fanatică contra ,,inamicului moşienit", contra creştinismului, ce ură de moarte contra celor mai curaţi şi mai puternici reprezentanţi ai geniului german de la Luther începînd şi pînă la Göthe şi Fichte! Ce deşartă, ce ]njurioasă ridicare de sine! În continue şi amare înjurături Graetz dovedeşte că naţia lui Kant abia prin evrei a învăţat umanitate, că limba lui Lessing şi a lui Göthe abia prin Boerne şi prin Heine a devenit capabilă de frumuseţă, spirit şi umor ! Care evreu englez ar îndrăzni vrodată să calomnieze astfel ţara care-l apără şi ocroteşte? Şi acest înrădăcinat dispreţ contra goimilor germani nu e deloc opinia unui fanatic izolat. Nu e oraş de negoţ german în care să nu existe multe firme evreieşti onorabile şi considerate ; dar netăgăduit este că jidovimea are o parte mare la minciuna şi înşelăciunea, la obraznica lăcomie a întreprinderilor frauduloase, o grea complicitate la materialismul înjosit al zilelor noastre, materialism care tratează orice muncă ca afacere şi încearcă a înăduşi vechea şi prietenoasa bucurie de muncă a poporului nostru; în mii de sate germane stă evreul care-şi cumpără vecinii prin cămătărie. Între bărbaţii conducători în arte şi ştiinţe numărul evreilor nu e tocmai mare ; cu atît mai numeroasă însă e stăruitoarea ceaţă a talentelor semitice de rangul al treilea. Şi cît de strîns legat întreolaltă este acest roi de literaţi ; cît de sigur lucrează pe baza recunoscutului principiu de afaceri al reciprocităţii institutul de asigurare a nemuririi, în aşa chip că fiecare poetastru evreu primeşte peşin, fără dobîndă de întîrziere, acea glorie de o zi pe care o dau gazetele.

Mai periculoasă decît oriunde e însă precumpănirea evreilor în presă — o fatală urmare a strîmtelor noastre legiuiri vechi cari opreau pe izraeliţi de la intrarea în cele mai multe cariere învăţate. Zece ani de-a rîndul opinia publică din cele mai multe oraşe germane se făcea prin pene evreieşti; a fost o nenorocire pentru partidul liberal că tocmai presa lui a dat prea mult teren jidovimei. Reacţia neapărată contra unei stări de lucruri atît de nenaturale e actuala paralizie a presei,