X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

1880

[„O VORBĂ SERIOASĂ..."]

 

O vorbă serioasă cu confraţii de la „Binele public".

D. G. Vernescu, în discursul său de la Cameră cu ocazia votării răscumpărării, a emis aserţiunea că guvernul de atunci (conservator) n-ar fi făcut nimic în privirea contractului încheiat între Societatea acţionarilor şi Staatsbahn.

În numărul său de azi ,,Binele public" repetă aserţiunea aceasta şi dă totdeodată crezare celor spuse de d. Brătianu, că partidul conservator ar fi fost pentru votarea concesiei Strousberg cu condiţia de a se vota Austriei, îndeosebi d-lui Offenheim, linia Suceava—Iaşi.

Atît aserţiunea d-lui Vernescu cît şi aceea d-lui Brătianu sînt inexacte.

În privirea contractului cu Staatsbahn cabinetul conservator a făcut din contra tot ce-a putut face. Prin adresă anume, trimisă Societăţii acţionarilor, guvernul de atunci a declarat că acel contract[î]l consideră ca fiind contrar convenţiei primitive şi celei adiţionale, deci ca un act nul şi neavenit, care nu schimbă întru nimic raporturile statului cu Societatea şi din care nu rezultă absolut nici o îndatorire pentru stat, nerecunoscînd el în nici un chip şi sub nici o formă acea tranzacţiune.

În privirea punctului al doilea ni se pare că d. Brătianu a dat destule dovezi despre arta sa de a spune dezgheţat neadevărul pentru ca să i se poată da crezare. Cum că linia Suceava—Iaşi, precum şi linia Ploieşti—Predeal, a putut fi exigenţă a Austriei e cu putinţă şi lesne de esplicat, însă nu din cauze economice. Cea dentîi linie se cerea poate de Austria, deşi nu afirmăm, în timpul bandelor bulgare, a căror existenţă a confirmat-o şi istoricul Jiricek, adecă în timpul în care se făceau încercări de-a da curs cestiunii Orientului.

Cea de-a doua a putut fi cerută în vederea războiului oriental.

Oare nu era pentru Austria important de-a ajunge cu oştirile în Bucureşti cu douăzeci de ore înaintea ruşilor?

Putinţa de preîntîmpinare, de prevenire este însă adeseori o piedică a mişcărilor intenţionate, deci o garanţie reală a neutralităţii.

Interesele economice ale Austriei e evident că nu pierdeau nimic dacă liniile ar fi fost în orişice mîni, căci importul Austriei era şi aşa garantat în libertatea lui, fie prin tractate internaţionale de drept public european, fie, ca mai tîrziu, prin convenţie, încheiată direct cu noi. Prin aceste două linii, chiar dacă s-ar fi cerut de conservatori, ceea ce contestăm, s-ar fi garantat totuşi absoluta libertate a ţării de-a opune unei armate de invazie o altă armată. Deci liniile acestea două au mai mult o importanţă politică, deşi dorim, desigur că împreună


cu confraţii de la „Binele public'', ca să nu avem în vecii vecilor trista necesitate de-a ne servi de ele în acest înţeles.

Această importanţă însă le lipseşte cu totul căilor Stroussberg, încît chiar dacă d. Brătianu ar fi vorbit adevărul, ceea ce nu face nicicînd, totuşi deosebirea ar fi enormă.

Ar fi, credem, practic dacă confraţii de la „Binele public", în loc de a arunca asupra conservatorilor bănuieli, bazate cel mult pe vorbele d-lui Brătianu, s-ar informa din acte oficiale, bunăoară din acele ale Consiliului de Miniştri din timpul d-lui Lascăr Catargiu, asupra rolului conservatorilor în cestiunea drumurilor de fier.

Sîntem pozitiv încredinţaţi că ar înceta o dată pentru totdeauna incriminările în privirea convenţiei Bleichroder, a concesiei Crawley, a răscumpărării proiectate etc. etc.

,,Binele public" nu poate pretinde de la noi ceea ce însuşi n-ar face, a publica adecă acte scrise şi iscălite în plin secret de stat; dar a se convinge s-ar putea, şi atunci incriminările ar curge cu totul la altă adresă, foarte actuală şi foarte accentuată cînd e vorba de interese străine. Un lucru îi putem asigura pe confraţii de la „Binele public". Există oameni cari au iscălit numele lor alături cu conservatorii contra convenţii Bleichroder şi contra concesii Grawley, dar cari în taină au agitat pentru ele, şi aceşti oameni, după propria lor mărturisire, nu sînt conservatori.

Sapienti sat.

[5 ianuarie 1880]

 

[„SÎNTEM ÎN AJUNUL REDESCHIDERII ADUNĂRILOR..."]

 

Sîntem în ajunul redeschiderii Adunărilor, deci a înregistrării pur şi simplu a răscumpărării căilor ferate. Poate că din opoziţie se vor mai ridica unii oratori, nu spre a convinge majoritatea de votatori, ci spre a împăca conştiinţa lor proprie; rezultatul final va fi însă încheierea catastifului de fără-de-legi ale anului 1879 prin votarea mecanicească a proiectului în forma în care-a ieşit din Senat, deci: emisiunea de 250 milioane împrumut direct al statului, preta cerea statului român în acţionar german justiţiabil înaintea tribunalelor din Berlin, punerea lui pe picior egal cu oricare alt acţionar, primirea din parte-ne a tuturor îndatoririlor Societăţii

Acest din urmă punct e mai grav decum s-ar crede. Prin admiterea noii convenţiuni primim contractul cu societatea Staatsbahn contract care pînă acum a fost declarat din parte-ne ca nul ai neavenit. Din momentul însă ce devenim societari şi părăsim rolul distinct ce ni creease convenţia de la 1872, se-nţelege că, în calitate de societari, ne ridicăm noi înşine îi contra noastră, recunoaştem noi toate contractele şi îndatoririle Societăţii de obligatorii pentru noi şi, chiar dacă n-am voi s-o facem aceasta, societarii din minoritate ne vor sili, chemînd la caz de nevoie, pe statul român înaintea judecăţii nu numai civile ci chiar penale, pentru neglijare de interese şi pentru rea-credinţă.

Odată aceste frumoase perspective deschise pentru cursul anului de la mîntuire 1880 mai rămîne o altă cestiune de lămurit în orice caz toate elementele cari nu sînt curat roşu şi-a terminat rolul lor înlăuntrul cabinetului Brătianu. Dar de-ar fi d. Sturza, care a dus 1a bun capăt întreaga întreprindere, de-ar fi d. Creţulescu, care s-a distins prin tăcere în toat cestiunile pendente, de ar fi d. Cogălniceanu, care din energic om de stat de odinioară a deveni astăzi profesor de stilistică în materia circularelor, toţi aceştia nu-i mai sînt trebuitori d-lui Brătianu şi credem că nici unul din dumnealor nu-şi vor fi făcînd iluzia că d. Brătianu, di pură gratitudine, [î]i va ţinea mai mult decum i-au trebuit. Deja se împart posturile diplomatice din străinătate între diferiţii membri ai cabinetului, pentru a-i mîngîia pe cîtva timp măcar de stingerea sumară a aureolei ministeriale. Ba unul e destinat pentru Roma, ba altul pentru Berlin, ba unul — dintre toţi fără îndoială cel mai inteligent — va rămînea cu totul pe jos.

Urmaşii? Indiferent lucru.

Fiecare roşu e bun de ministru. Dar de-o fi d. Pătărlăgeanu sau d. Fleva, d. Fundescu sau d. Costinescu, tot una. Egali în cunoştinţe, egali în putere intelectuală, în caracter şi prin origine — adică din popor, numai nu din cel românesc — oricare din aceşti domni ar şedea pe banca ministerială înaintea unui Senat de Mihăleşti sau a unei Camere de Serurii, spirit public, dispus spre ironie, dezgustat de trebile politice şi avînd pierdută orice speranţă într-un

viitor mai sănătos, va înregistra cu acel rîs caracteristic şi cam sceptic al românului noile nume ridicate la rangurile cele mai-nalte pe cari ţara noastră le poate da. Va zice publicul de pildă că studiile filologice ale d-lui dr. Barbu Constantinescu a început a se lega in spice şi că e speranţă că eventualul ministru al învăţăturilor publice — care-o fi — bazat pe acele studii apreţuite în congresul filologilor de la Florenţa, va introduce în şcoli limba şi literatura unui neam cam oacheş care pe noul ministru eventual îl interesează din cauze cu totul altele decît cele filologice; va zice un alt glumeţ că evreii din Galiţia au mare talent pentru finanţe chiar cînd n-au învăţat decît patru clase primare şi cursul de pişicherlic de la redacţia „Românului" ; va zice unul una, altul alta ... dar toate acestea nu vor folosi la nimic. Neamul românesc ― rîzător de feliul lui — îşi va îneca în jocuri de cuvinte neputinţa de a fi guvernat de altcineva decît de nişte veniture, şi lucrul îşi va urma calea lui naturală.

*

D. Dr. Barbu Constantinescu merită deosebite laude. Dumneasa e singurul român care s-a ocupat mai profund cu limba şi literatura acelei rase cam negre care cutreieră ţările Dunării de Jos şi ai cării unii din descendenţi promit a ajunge departe. Ca lăutari [î]i cunoaştem, ca geambaşi asemenea, apoi cînd ca bucatari, cînd ca jurnalişti, cînd ca deputaţi deci — şi la mai mare — poate s-avem norocire a-i vedea şi ca miniştri, chiar daca n-ar fi la altceva decît la trebile bisericeşti şi a învăţăturilor publice.

Noi sîntem fără îndoială cei mai liberali şi mai egalitari oameni din Europa. Un singur stat nu ne întrecea, dar era egal cu noi: Statele Unite ale Americei. Ei bine, le vom întrece. În America, de pildă, negrii n-au ajuns încă miniştri, rasa anglo-saxonă fiind prea susceptibilă. România — ajunsă astăzi la culmea gloriei şi prosperităţei — va întrece chiar pe acel stat rămas în urmă întru ale democraţiunii.

E într-adevăr barbar şi demn cel mult de timpii lui Matei Basarab şi ai lui Vasilie Lupul ca coloarea pielei — oricît de neagră ar fi — şi deosebirea de origine să mai fie o cauză de deosebire între cetăţenii unui stat democratic ca al nostru. Acei doi voievozi opreau de ex. prin legiuirile lor pe neamul studiat de d. dr. B. Constantinescu de-a ajunge la popie, necum la deputăţie sau ministeriu. Cauza acelei opriri era că asemenea cuvioşi părinţi, brodindu-se cam buzaţi şi negri, s-ar fi stricat evlavia şi se făcea biserica de rîs şi de ocară — căci erau ciudaţi şi răi românii din vremea lui Matei Basarab. Halima numai cîte vorbeau; ba de biserici de urdă de le suflă vîntul şi le curge untul, ba de părintele Porgaţie făcător de predicaţie, ba de părintele Mătrăgună cel de viţă bună, c-un comanac care cînd îl punea în cap cădea pe umeri, încît, de nu era arhiereul şolduros, mergea comanacul pînă jos, ba de mantia părintelui care cîtu-i ţara românească nu e aţă s-o cîrpească, ba de cizmele lui cele încăputate, care cînd fugea în potloage se oprea, şi cîte altele de toate. Românii dracului le scosese ţiganilor alt crez, alt Tatăl nostru, ba chiar o anume slujbă de Paşte, toate acestea păstrate încă în memoria poporului în nişte recitative vechi.

Ei, au trecut vremile acelea.

Astăzi poate chiar trebile bisericeşti să intre sub oblăduirea vreunui strănepot a vestitului părinte Porgaţie, făcător de predicaţie, despre care vorbesc acele recitative de mai sus şi — mai ştii —să modificăm chiar ritul după indicaţiunile acelor minunate rămăşiţe de satiră populară. Sub auspiciile ideilor nouă şi a oamenilor noi — cam negri — se poate ca Sf. Sinod să hotărască într-un avînt de progres ca să ne facem Paştele în loc de cu ouă roşii cu „buruiană în frunză lată, la rădăcină răsfoiată, căreia rumânii-i zic hrean".

Acestea sînt deci auspiciile noii ere de progres şi de mărire care ne aşteaptă, conduşi fiind spre acest frumos viitor de mînile părinteşti ale d-lui S. Mihălescu şi a altor personaje pe cît de ilustre pe atît de vrednice de ilustraţiune. Nu ştim de ce, de cîte ori gîndim la acest măreţ viitor şi la marii oameni cari-1 inaugurează, ni se pare totdauna că România — care produce de toate, ca ţară bogată şi liberală ce este — numai cînepă prea puţină produce.

Idiosincrazie!

[9 ianuarie 1880]

 

[„ORGANUL MARELUI OM DE STAT..."]

 

Organul marelui om de stat, în numărul său de azi, dă poveţe de purtare opoziţiei atît ca presă cît şi ca reprezintaţie naţională.

„Presa" spune mai întîi că la noi nu există decît opoziţie sistematică, care vede toate lucrurile numai prin prisma unei pasiuni oarbe şi e totdauna nedreaptă, veninoasă, absurdă şcl.
Opoziţia — zice organul marelui om de stat — pentru ca Corpul electoral să se poată pro nunţa între partidul guvernului şi dînsa, cată să arate cum trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sînt la ordinea zilii.

Ne vom permite să vorbim puţin în privinţa acestor două puncte cu organul marelui om de stat şi o vom face aceasta cu sîngele cel mai rece, pentru că, atunci cînd adversarii noştri bat cîmpii sau înşiră la platitudini şi banalităţi în coloanele foilor lor, nouă nu ne inspiră cîtuşi de puţină supărare.

Este adevărat că sînt în foile guvernamentale, şi încă adeseaori, nişte blagomanii aşa de nesăbuite încît e peste putinţă să le citim fără să ne cauzeze un fel de nervozitate, dar în toate cazurile nervozitatea aceasta nu se numeşte necaz, ci haz. Bunioară citim în „Românul" o lungă tartină, cum se zice franţuzeşte, presărată din destul cu teorii, cu aforisme şi cu sentinţe politico-filozofice cam de felul acesta : „Reacţiunea la noi nu are nici partidă nici drapel", sau :

„Numai la naţiunile libere şi liberale se pot naşte oameni mari". Acest fel de producţii literare a adversarilor noştri, departe de a ne supăra, ne inspiră uneori cîte un articol vesel.

Organul marelui om de stat zice dar că opoziţia de astăzi este sistematică, şicanatoare şi veninoasă. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Nu s-a împlinit încă anul de cînd din această opoziţie sistematică, şicanatoare şi veninoasă făcea parte şi marele om de stat în capul marelui partid al Centrului. Între organele cari au luptat cu multă energie contra politicii guvernului d-lui Brătianu, cel mai energic, ce-i drept, era organul marelui om de stat şi al marelui partid. Dar ce e şi mai drept este că, îndată ce marele om de stat a făcut la dreapta-mprejur şi a trecut la stînga, bugetul a primit cu căldură în braţele sale părinteşti pe marele partid şi agurida s-a făcut miere. A încetat dar şi marele om de stat şi marele partid şi organul respectiv d-a mai face opoziţie sistematică, şicanatoare şi veninoasă. De unde acum cîteva luni cei de la putere erau nişte Hoedeli şi nişte Nobilingi, nişte apilpisiţi, buni de atîrnat în furci, astăzi sînt nişte patriotisimi buni de pus pe rană. Aşa e lumea, aşa sînt şi roşii, partidul de la putere : cînd sînt răi sînt răi, cînd sînt buni sînt buni, şi astfel ,,Presa" şi marele partid al cărui organ dînsa este nu face opoziţie sistematică. Daca s-ar mulţumi însă să păstreze numai pentru sineşi această onestă linie de purtare în viaţa publică n-am avea nimica de zis, fiecine îşi are obrazul său. Fiindcă însă ne dă poveţe să urmăm şi noi esemplul marelui partid, îi răspundem cu destulă părere de rău că nu toate obrazele duc deopotrivă la tăvăleală.

Pentru ca naţiunea — zice ,,Presa" — sau mai bine Corpul electoral să se poată pronunţa între partida guvernului şi aceea a opoziţiunii, este indispensabil ca membrii opoziţiunii să nu se mărginească în polemice sterile, în logomahii obositoare, în injurii şi invective necuviincioase pentru oameni cumsecade ; să nu se ţină în regiuni nebuloase, în generalităţi vagi şi neprecise, ci să aibă simţul practic al unei partide ce aspiră a lua puterea şi să arate cum crede ea că trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sînt la ordinea zilei. Numai astfel opoziţiunea va fi ascultată, stimată şi va putea să-şi pregătească calea puterii.

Cuvintele organului marelui om de stat le găsim minunate ; facem însă oarecari rezerve, întru cît ne priveşte, în privinţa simţului practic al unei partide ce aspiră a lua puterea, pentru că, oricît de legitime ar fi aspiraţiile unui partid d-a lua puterea, sînt, precum spuserăm mai sus, în această lume obraze şi obraze; „practicitatea simţului" dusă prea departe ar ustura unele obraze mai subţiri din firea lor. Dar să revenim la vorba începută.

Facem o întrebare „Presei". Dacă e să turnăm la teorii şi la sentinţe politico-filozofice, atunci să ştim de ce e vorba, de glume nu ne dăm în lături; dar dacă e vorba să vorbim serios, ce însemnează cuvintele : „polemice sterile", ,,logomahii obositoare", „generalităţi vagi şi ne precise"? Şi apoi ce va să zică ,,a arăta opoziţia cum crede ea că trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sînt la ordinea zilii" ?

Să luăm, de pildă, cestiunea la ordinea zilei, o cestiune în adevăr foarte mare, pretinsa răscumpărare a căilor ferate. Ce atitudine a avut, în general, opoziţia faţă cu această cestiune? Polemice sterile au fost studiile publicate prin „Binele public" şi prin „Timpul"? Logomahii obositoare, generalităţi vagi şi neprecise au fost publicaţia onor. d. Manolache Costache şi discursu rile membrilor opoziţiei din Corpurile legiuitoare asupra acestei cestiuni?

În toată lupta aceasta privitoare la cestiunea căilor ferate, opoziţia a spus limpede şi răspicat: tranzacţia este o pretinsă, o falsă răscumpărare, printr-însa statul păgubeşte cifră exactă atîtea milioane, afară de aceasta se umileşte într-un chip nemaipomenit punîndu-se de bunăvoie sub jurisdicţia tribunalelor ordinare germane; prin urmare votăm contra ei. Acestea sînt oare ,,generalităţi vagi şi neprecise", cum zice organul marelui om de stat? Dar ceva mai mult; opoziţia a dovedit chiar că cestiunea a fost aţîţată de guvernul român care, printr-o tactică începută de mult şi susţinută cu încăpăţinare faţă cu Societatea acţionarilor, a provocat o stare de lucruri ce nu mai putea continua. Cînd opoziţia a cerut guvernului, în secţiile Senatului, să-i comunice corespondenţa cu Berlinul privitoare la cestiunea căilor ferate, spre a şti cum şi ce fel

ni se impune rezolvarea acestei cestiuni şi de ce gravitate este această impunere şi cari sînt cauzele ei, guvernul a refuzat să comunice vrun act. Cum ar fi voit organul marelui partid ca opoziţia, atît în Camere cît şi prin presă, să se pronunţe mai puţin vag şi mai precis în cestiunea pretinsei răscumpărări

În privinţa şicanei, absurdităţii şi relei-credinţe în polemica de toate zilele a partidelor, iarăşi am dori să-şi amintească organul marelui partid de şicana, absurditatea şi reaua-credinţă a organelor partidului cu care se află azi la putere marele om de stat, pe cînd acest mare om de stat se afla instalat destul de confortabil în domiciliul partidului conservator, atunci la guvern. Pe atunci s-a întîmplat ca tocmai marele om de stat să înfigă un cuţit în sînul României, iar cadavrul ei sîngerînd să-1 arunce la picioarele contelui Andrassy; şi cu ocazia acestei grozave întîmplări monitorul patrioţilor de industrie a apărut în chenar negru, chemînd fulgerile cerului asupra vînduţilor la austro-maghiari şi îndeosebi asupra marelui om de stat. Noroc numai că „Hoedelii" şi „Nobilingii", cam neduşi pe la biserică, neavînd multă trecere înaintea cerului, blestemele acelea nu au fost ascultate şi capul marelui om de stat a scăpat teafăr; altfel n-am fi avut fericirea de a-1 vedea astăzi că ne-a uitat domiciliul — îl credem pe cuvînt — nici plăcerea de a primi lecţiuni de corectitudine şi onestitate politică de la organul d-sale.

[10 ianuarie 1880]

 

[„TOTDAUNA ÎNAINTEA UNUI VOT..."]

 

Totdauna înaintea unui vot economicos sau a unor discuţii economicoase guvernul se-nblînzeşte, iar ziarele lui foiesc de făgăduinţe. Acum, cînd crapă lemnile şi pietrile de ger, „Românul' încălzeşte sufletele tremurătorilor contribuabili arătînd ce admirabilă situaţiune (mincinoasă) financiară e aceea a guvernului roşu şi ce multe proiecte minunate pentru a ferici naţia va vota marele partid naţionale-liberale in majorem Romaniae gloriam.

De cîte ori vedem pe marii magistri ai partidului fanariot făgăduind şi iar făgăduind ne vine în minte capitolul lui Machiavelli asupra cestiunii daca un principe, în cazul nostru oamenii politici, se cade sau nu să-şi ţie cuvîntul.

Ilustrul prozator al sutei a şasesprezecea spune că, o data ajunşi la putere, bărbaţii politici n-au nevoie să se ţie de cuvînt şi nu le va lipsi nicicînd un pretext de a îmbrobodi şi înfrumuseţa călcarea făgăduinţei lor. Trebuie însă să fii meşter, urmează scriitorul italian, în arta de a îmbrobodi calitatea vicleniei, în meşteşugul de a o ascunde şi masca. Oamenii sînt atît de mărginiţi şi atîrnă atît de mult de presiunea momentului încît acela care voieşte să-i tragă pe sfoară află totdauna oameni cari să se lase a fi înşelaţi. Din vremea lui autorul citează pe papa Alexandru VI (Borgia), noi, din vremea noastră, cităm pe d-nii Rosetti-Brătianu. Acel papă n-a făcut nimic alta decît să-nşele, ba nici a gîndit vrodată la altceva decît la amăgire şi cu toate acestea s-au găsit pururea oameni cari s-au lăsat a fi înşelaţi de el. Nicicînd un om n-a avut o mai mare dibăcie de-a asigura dezgheţat şi de-a făgădui cu mari jurăminte ceea ce nicicînd n-a ţinut. Totuşi au izbutit în toate planurile şi intrigile lui după dorinţă pentru că cunoştea lumea din partea aceasta a ei. Oamenii politici nu trebuie să aibă virtuţi, ci numai aparenţa lor. E foarte primejdios de-a fi pururea onest; însă părea evlavios, de bună-credinţă, uman, cu frica de Dumnezeu, onest, a părea toate acestea e foarte folositor. Omul politic nu trebuie să observe totdeauua ceea ce în ochii oamenilor e virtuos ; adesea pentru a se mănţinea la locul lui trebuie să înfrîngă buna-credinţă, iubirea de oameni, umanitatea, religia. Cată însă să se păzească ca nicicînd să nu iasă din gura lui o vorbă care să nu fie mărturisirea celor cinci virtuţi pomenite mai sus. Tot ce iese din gura lui trebuie să respire milă, bună-credinţă, umanitate, onestitate, evlavie. Nimic însă nu e mai necesar decît aparenţa acestor virtuţi. Căci oamenii judecă mai mult după ochi decît după bunul-simţ. Toţi au ochi deschişi, puţini dreaptă judecată. Toţi văd ceea ce pai a fi, puţini oblicesc cum eşti. Mulţimea e totdeauna cu aparenţele şi cu succesul. Toată lumea e plină de plebe, iar cei puţini, cari sînt mai cu minţi, nu ajung să vorbească şi ei decît atunci cînd mulţimea, care în sine nu are nicicînd putere, nu mai are încotro şi simte nevoie de un sprijin.

Această mică lecţie din Machiavelli ni s-a părut necesară pentru că zilele n-au intrat în Bac şi făgăduinţele au rămas şi azi tot atît de ieftine ca-nainte de-o mie de ani.

Aşadar făgăduiţi d-nilor roşii, jură-te d-le Brătiene, vorbiţi strîmb mari oameni ai ortalei, totdeauna se vor găsi oameni cari să se lase amăgiţi, iar de cei puţini cari nu se lasă poate

să nu vă pese. Autoritatea puterii pe care o aveţi în mînă, miile de interese mari şi mici care sînt strîns unite cu posesiunea autorităţii statului vă garantează că mulţi oameni sînt lacomi după pretextul de-a vă urma şi de-a fi părtaşi cu d-voastră la exploatarea ţării. Daţi-le aceste pretexte şi vor fi pururea bucuroşi de-a vă urma. Mundus vult decipi, ergo decipiatur. Lumea voieşte, e setoasă de-a fi înşelată, înşelaţi-o dar!

*

„Binele public" vesteşte că joi, la 8 ore seara, s-a ţinut în sala de la Grand Hôtel du Boulevard o întrunire la care au luat parte diferiţi alegători din toate colegiile electorale ale Capitalei cu scopul de-a se constitui o partidă cu principii naţionale şi sincer liberale, cu totul deosebită de partida aşa zisă „naţionale-liberale" care se află la putere.

După citirea programei, care indica cuvintele pentru cari e necesară formarea şi organizarea unei partide de liberali oneşti cu sentimente într-adevăr patriotice şi cu principii sincer liberale, d. G. Vernescu a recapitulat într-un discurs evenimentele prin care am trecut de trei ani încoace, paguba şi umilinţa la cari am fost continuu espuşi sub conducerea celor doi bărbaţi influinţi de la putere. Dumneasa a atins mai toate cestiunile de căpetenie interne şi externe cari s-au rezolvat fără ştirea şi peste voia ţării, a demonstrat cît de rea şi cît de periculoasă e sistema înstrăinării ce se practică astăzi şi a dezvoltat punctele principale din programă.

După aceea Adunarea a ales un comitet de 23 membri şi pe d. Vernescu ca preşedinte al acestuia. Comitetul e însărcinat cu organizările ulterioare.

Felicităm formarea şi organizarea unui partid liberal care să nu fie condus de principiile machiavellice ale roşiilor. Partide cari urmăresc cu sinceritate realizarea ideilor lor, partidele pentru cari principiile nu sînt numai pretexte şi fraze pentru a amăgi lumea vor fi totdeuna folositoare. Ceea ce se cere însă de la ele în mod absolut e ca să rămîie pururea credincioase lor înşile, să nu se abată de la calea ce şi-au prescris-o, pentru ca alegătorii şi poporul în genere să ştie cu cine are a face, să ştie cu certitudine valoarea cifrei nouă pe care-o admit în socotelile lor politice. Părerea noastră este că nici un partid onest, oricare ar fi principiile lui, nu e nefolositor ţării. Principii greşite de ex. pe mîna unor oameni oneşti sînt mai folositoare decît principii foarte bune în mînele unor panglicari. Căci adevărul într-un stat nu stă pe atîta în idei, pre cît în caracter şi sîmburul moral, seriozitatea de caracter şi de aspiraţiune formează adevărata greutate a unui grup de oameni politici, nu bruma de idei culese de prin cărţi. C-un om care doreşte binele statului şi numai pe acesta poţi discuta, c-un om însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu ţinta adevărată nu există discuţie, căci cu apetitul nu se discută decît punîndu-i înainte perspectiva de-a-1 îndestula şi mai bine.