Єi atunci ei au юinut sfat

ÎNGHEŢUL

Acel strigăt de “Ura!”, izbucnit din atâtea suflete chinuite, a aprins în sufletele noastre speranţa că odată cu moartea tiranului, încet dar sigur, va pleca în istorie încă o epocă a triumfului răului asupra binelui. Pentru administraţie însă, a fost o chemare la vigilenţă. Cu cât mulţimea de ocnaşi este mai mare, cu atât mai periculoasă devine şi este mai greu de o stăpânit. Aceea ce a făcut Tatarin cu gândul de a ne înduioşa, era mai periculos decât un chibrit aprins lângă un butoi cu pulbere, însă Dumnezeu a vrut ca butoiul să nu explodeze înainte de timp. Administraţia şi-a dat seama de gafa pe care o făcuse şi până a trecut tot ritualul de petrecere în nefiinţă, în fiecare seară, de cum veneam de la muncă, imediat ne încuiau în barăci ca să nu ne unim în grupuri. La masă eram duşi de către 2-3 gardieni care urmăreau cu multă vigilenţă după fiecare mişcare a noastră. Cuvintele de serviciu erau spuse tăios şi cu răutate: “Mâinile la spate! Lăsaţi vorba! Nu bocăniţi în străchini!” şi tot aşa până nu terminam masa. Ridicarea de la masă se făcea numai după comandă. Au închis bucătăria comună, o plită mare, unde deţinuţii îşi pregăteau suplimentar ceva de-ale gurii din produsele primite de acasă prin colete. Deţinuţii erau nevoiţi să mănânce pastele făinoase uscate ori amestecate în porţia de ceai. Dacă gardianul observa că duci ceaiul în baracă, pe loc ţi-l vărsa şi feri-ta sfântul să exprimi nemulţumire ori să i te împotriveşti. În mod obligatoriu trebuia să-ţi ceri iertare umilitor în faţa lui. O împotrivire cât de mică aducea după sine o ploaie de lovituri. Gardienii devenise de nesuferit. Se agăţau la fiece pas de orice mărunţiş. Ochii lor în permanenţă exprimau ură şi dispreţ faţă de noi. Aveam impresia că aceşti oameni (dacă se poate aşa de-i numit) de la naştere n-au zâmbit şi au fost fătaţi sub peretele de la casa de copii. Tot lagărul a fost trecut la regim de BUR. În aceste zile cel mai mult de lucru a avut Rudciuk. Administraţia a hotărât să ne înnoiască fotografiile din fişiere dar cu o inovaţie. Ni se potrivea la piept o tăbliţă de placaj pe care era scrisă litera de serie şi numărul personal, iar dedesubt era înscris numele, prenumele, patronimicul, articolul şi termenul de detenţie. Ca de obicei fotografia era făcută din faţă şi în profil. După fotografiere ni s-au luat din nou amprentele digitale. Tăbliţele de placaj ni le-au dat ca să le potrivim în dreptul laviţei fiecăruia. Gardianul oricând putea controla starea de întreţinere a aşternutului. Dacă ceva nu era în ordine, urma numai decât o careva pedeapsă. Uneori veneau în control superiorii, se opreau la unele tăbliţe, iar gardianul supraveghetor era dator să facă o scurtă informaţie despre purtarea deţinutului. Se opreau în deosebi la tăbliţele care conţineau şi articolul 33 (osoboopasnîi). La întâlnirea cu orice gardian sau şef eram obligaţi să-i salutăm prin scoaterea căciulii. Dacă li se năzărea că salutul a fost făcut de mântuială, te obligau să te întorci şi să-i mai saluţi odată. Au fost cazuri când deţinutul era întors de mai multe ori ca să-i sară muştarul şi să-l poată pedepsi. În acest lagăr numerele nu le aplicau cu clor pe haine, dar în locul numerelor se făcea tăietură şi tu trebuia să-ţi coşi numărul sub formă de dreptunghi, aplicat din timp pe o cârpă albă. De cele mai multe ori stăteam la rând după ac şi aţă. Cine avea această unealtă era stimat şi se socotea privilegiat de soartă. Uneori ni se aplicau pedepse colective din cauza cuiva. Aces­te pedepse urmăreau scopul de-a îndrepta ura colectivă asupra altor deţinuţi. Cu cât mai multă ură reuşeau să stârnească în interiorul barăcii sau a brigăzii, regimul apăsa şi mai nemilos asupra deţinu­tului. Erau gata la orice mârşăvie numai ca deţinuţii să se urască unii pe alţii. Dacă cineva nu putea să iasă la lucru din careva motive, brigada era pedepsită prin ştirbirea tainului. Atunci să fi văzut răcnete şi injurii la adresa celui “vinovat”: “Din cauza ta noi…”.

Cel mai des ieşea din uz încălţămintea. Puteai să vezi nenorociri în miez de iarnă încălţaţi cu o pâslă ciuruită şi cu o cizmă de cauciuc. Ori pur şi simplu un picior înfăşurat cu o mânecă de pufoaică veche numai să se prezinte în rând cu toţii la muncă şi să nu atragă asupra sa furia mulţimii.

Între deţinuţi şi gardieni se perpetua şi mai departe ura şi încordarea. Au fost scoase definitiv drepturile de întrevedere cu rudele de gradul întâi şi limitate coletele şi scrisorile la câte una în jumătate de an. Dacă conţinutul scrisorii era mai mare de o pagină de caiet, n-o mai cenzurau, ci pur şi simplu, o aruncau la coş. În pagina aceea nu trebuia să fie nimic ce-ar fi dat de bănuit. Percheziţiile corporale devenise mai amănunţite. De două ori pe săptămână ni se controla şi încălţămintea, descălţându-ne, chiar dacă era zăpadă sau glod. Se înteţise percheziţiile generale, mai ales noaptea, care ţineau până de spre ziuă. Se anunţa stingerea pe 1-2 ore, iar deşteptarea era după grafic. Ţinerea noastră sub lacăt după orele de muncă nu convenea grupului operativ. Informaţiile de la turnători veneau mai greu şi nu-i satisfăceau pe şefi. Trecuseră o lună şi ceva şi au încetat să ne mai încuie în barăci după orele de muncă, făceau acest lucru după stingere. A început să lucreze CVC-ul acolo era centrul unde turnătorii mişunau ca rechini în mare, iar căscăunii uşor cădeau pradă. Acolo puteai răsfoi ziarele şi puteai afla cât de cât ce se mai întâmplă în lume. Cum numai a început să lucreze această instituţie sofisticată, m-am dus şi eu ca să pot urmări, măcar cu o mare întârziere “Cum cresc etajele” în Basarabia mea. Semnatarii de articole încă mai smiorcăiau după marea pierdere a proletariatului, iar acei care îşi veneau în fire din starea de hipnoză în masă încercau să cheme cititorul la strângerea rândurilor şi la unitatea partidului cu poporul. Bunelul când asculta la radio palavrele lor nu-i putea răbda şi avea el o vorbă: laudă hulubul, forguţii. Pe atunci, ca şi în zilele noastre, toţi scriitorii făceau şi jurnalistică. Acest gen de scriitură, mai ales într-un sistem totalitar, îl putea scoate din fire pe orice om, care încerca să gândească altfel decât cum i se cerea. Ce n-aş fi încercat să citesc, aveam impresia că văd fragmente din renumita scrisoare a norodului moldovenesc către Stalin. Îndată mi se ridica huştea la cap şi deveneam irascibil. Eram gata să mă cert cu scriitorii până la infinit. Socoteam că ei poartă vina spălării memoriei poporului nostru. De fiecare dată după ce răsfoiam ziarele, eram gata să-i spun personal “cumătrului” ce mă frământă, ca să audă el din gura mea gândurile mele şi nu de la un nenorocit de turnător, care vrea să se hrănească mai uşor. Uneori păcătuiam şi mă gândeam că scriitorii care-şi pradă poporul prin perpetuarea minciunii, sunt mai răi decât turnătorii. şi fără să-mi dau seama am început să stau de vorbă cu aceşti blestemaţi şi să-i trec prin ragilă. Încercam să-i descânt în jargonul hoţilor, care mi se păruse mai potrivit, mai usturător. Când ieşisem din sala de citire, devenisem “reeducat” de tot. Pe drum mă întâlnesc cu Pimen, care venea de la biroul de desene tehnice şi el mă întrebă dacă nu m-am luat cu cineva la harţă că-s prea schimbat şi roşu la faţă. Eu îi povestesc chestiunea cu presa şi ceea ce mă frământă, iar el foarte liniştit îmi lămureşte că eu nu am dreptate în privinţa scriitorilor. În primul rând aproape toţi nu cred în gogoaşele cu care ne hrănesc. Ei ştiu că-s otrăvitoare. şi-apoi, între dânşii sunt şi întregi la minte. E posibil că prin tainiţe au şi scrieri bune. Eu însă eram de neînduplecat şi i-am spus că un scriitor cinstit mai bine şi-ar tăia mâna dreaptă, decât să scrie la comandă asemenea lucruri.

– Ioane, tu ştii câţi scriitori, poeţi talentaţi, savanţi de renume sunt în toate lagărele URSS- ului? Ei însă aproape toţi vor rămâne în anonimatul istoriei. Rar cine va putea ieşi din conul din umbră. Cât priveşte faptul că-i ocărăşti în jargonul hoţilor, apoi nu te-aş sfătui să-l amesteci cu limba noastră şi s-o scârnăveşti. Dacă chiar vei dori să te răcoreşti în scris, caută numai cuvinte alese.

Dar ce limbă cunosc eu din patru clase româneşti de până la ’40 şi doi tăbultoci de cărţi citite pe ascuns?

– Ş asta ţi-a fost de ajuns ca să-i scrii lui Stalin altfel decât cum i-au scris gogoşarii.

O săptămână întreagă a trebuit să se scurgă ca eu să rămân împăcat cu mine însumi şi zbuciumul meu s-a aşternut pe hârtie:
Făcliile

Privind prin secole înapoi,

La voi făclii ce v-aţi aprins,

Lumina căror pentru noi,

şi celora de mâni îi de nestins,

Îmi fierbe sufletul vulcanic clocotind,

Când astăzi văd că noi nu se aprind.

La doinele demult de voi cântate,

Urechea mi-o aplec să le ascult

şi ele sunt atât de fermecate,

Că-l mişcă pe cărunt şi pe adult.

Cu pana voastră moale scârţâind,

Aţi scos din suflet ca din ocean,

Mărgăritare veşnic strălucind

Îmbogăţind comoara an de an.

Privighetori din alte ţări

Cu farmecul de liră aţi întrecut

Iar noi acum fără cântări,

În loc de viitor în taină admirăm trecut.

Azi nu mai cântă în zori priveghetori

Se aude numai croncănit de ciori.

şi-n loc de mierla ce frumos cânta

Se-aude numai cucuveaua în Ţara mea.

Ekibastuz, 1953