Єi atunci ei au юinut sfat

RIPOSTA

Înainte de cină a venit la noi brigadierul şi ne-a comunicat că urmările accidentului au fost complet lichidate şi că în seara aceasta în abataj primii vor pleca cei din schimbul trei, iar noi aşa şi rămânem în schimbul întâi. Înseamnă că noi mâine dimineaţă va trebui să mergem la lucru. În lecţie s-a aşternut o linişte mormântală. Deşi noi ne aşteptam la o aşa situaţie, toţi am luat apă în gură, ne uitam unul la altul întrebător şi ne-m prăbuşit într-o mâhnire totală. Munca din subterană noi de multe ori o comparam cu războiul din Koreea. Nimeni din acei care coborau cu liftul, nu era sigur că va urca şi înapoi, dar în goana după ciorpacul cu lături mai plin, uitam de frică. . Toţi stăteam încremeniţi şi aşteptam cine va fi spărgătorul de înţelegere.

Brigadierul n-a mai aşteptat răspunsul nostru şi ne-a dat dispoziţiile ca pe mâine să ne pregătim de lucru, să plecăm după cizme, baterii cască şi îmbrăcămintea necesară.

– Ce tăceţi aşa ca marea înainte de furtună?

– Brigadiere, pe mine mă aşteaptă acasă mama şi o fată, care mi-a jurat credinţă şi mai mult eu sub pământ nu mă vâr, – i-a răspuns Andreico. – De ceilalţi eu nu răspund, ei au capul lor.

– Ce zice echipa de la foraj?

Iar tăcere.

– De voi depinde, ce tăceţi?!

– Dacă depinde de noi, apoi pleacă la şeful de şantier şi formează o echipă nouă, – a răspuns Gerasimciuc şi s-a adresat la ceilalţi doi – Da voi ce ziceţi?

Cuvântul final şi hotărâtor a fost a lui Lucşats

– Te rog crede-ne şi înţelege-ne. Noi deja am fost în gura morţii.

Brigadirul s-a ridicat încetişor, s. -a uitat la noi cu jale şi ne-a spus:

– Au să vă trimită în carieră, nu vă pot ajuta cu nimic, dar afară îi începutul lui februarie şi din piatră nu poţi face rug

S-a întors încetişor şi s-a pornit spre ieşire.

Pentru tot lagărul cariera şi abatajul erau ciocanul şi nicovala. O a treia cale era să ne cotilim spre baraca distroficilor, iar de acolo la sanatoriul unional pentru naţiunea represaţilor- lagărul de la Spasc. Acolo în permanenţă foiau ca viermii în rană 15-20 de miii de diferiţi invalizi. Aproape jumătate din ei erau cu degerături şi amputaţii. Un picior , o mână , amândouă, nasul, urechile. Restul erau bolnavi de silicoză, tuberculoză, boli gastrointestinale etc. Acolo era marele infern.

După plecarea brigadirului tăcerea a devenit şi mai apăsătoare. Fiecare cântărea cuvintele în microcarate şi se pregătea de marea bătălie cu administraţia. Toţi se temeau unul de altul şi se străduiau să-şi tăinuiască gândurile. O mică neatenţie şi din fiecare din noi puteau să facă “sabotorul” principal.

În cele din urmă tăcerea a spart-o Luis. S-a aşezat în genunchi în mijlocul secţiei, a pus mâinile ca la rugăciune şi s-a adresat către noi:

– Fraţilor eu în carieră dacăne vor trimite, nu pot pleca. Acolo eu cu siguranţă voi îngheţa. Ori voi deveni calic, ori voi îngheţa cu totul. Nu trădez pe nimeni, credeţi-mă! Eu mai întăi voi refuza împreună cu voi să cobor în abataj, iar după aceia voi refuza să plec şi la carieră. Facă ce vor cu mine, dar ni nu suntem obişnuiţi cu aşa frig.

A plecat capul până la pământ ca la mătănii şi a început să plângă în hohot.

Lucştas s-a sculat de pe laviţă, s-a apropiat de dânsul l-a cuprins frăţeşte şi a început să- liniştească:

– Luis, ei nu au inimă. Pentru orice eventualitate să îmbraci toate boarfele pe care le ai la tine. Te vor târî cu forţa. Soarta noastră a fost hotărâtă de nişte hirurgi tot fără inimă, încă la Ialta. Atunci au fost vânduţi şi mulţi dintre copii care încă nu s-au născut.

– Ce să facem fraţilor? Atâta timp cât în noi s-a cuibărit robul flămând, va trebui să gustăm şi din acest zahar şi poate încă din multe altele…

După cină la mine a venit Pavel Rurac şi ne-a adus vestea că inginerul-şef n-a dat voie la schimbul doi să intre în abataj, pe motiv că betonul este încă crud. Această ştire puţin ne-a mai bucurat. Inginerul era o persoană de la libertate şi hotărârile lui erau indiscutabile. Administraţia îl asigura cu ”rab-sila” adică forţă de muncă la cerinţa acestuia. Şi totuşi, gândul că mă aflu între ciocan şi nicovală nu mă părăsea nici pentru o clipă. Depinde numai de aceia când va lovi ciocanul.

Dar până una alta, Pavel îmi întinde o porţioară mică de pâine şi două cubuşoare de zahăr pe care mi le-a trimis Terziev, scoate din sân o mică Biblie de buzunar şi a început să-mi propovăduiască Evanghelia de la Matei cap. 24. Să-l fi văzut cu câtă dragoste el povestea capitolul verset după verset pe de rost. Concluzia lui era că venirea Mântuitorului după toate semnele este aproape şi că toţi acei care vor crede în cuvintele Sfintei Scripturi vor avea viaţă veşnică pe acest pământ.

Tot ce mi-a spus el era frumos, mângâitor, dar uite că omul vei putea trăi veşnic pe pământ, ast deacum nu încăpea în mintea mea.

– dragă Pavel orice om cu mintea treză ar dori să trăiască veşnic, dar tot el omul, trebuie să se gândească că această specie de om în condiţiile actuale care sunt pe pământ, nu poate rezista să trăiască în costumul Evei şi lui Adam. El are nevoie de îmbrăcăminte, hrană, căldură. Şi când te mai gândeşti că el şi se înmulţeşte aşa ca toate juvinele, atunci nuştiu dacă vor încăpea să trăiască toţi pe pământ.

– La Dumnezeu este totul cu putinţă. Principalul e să crezi.

După aceste cuvinte el a închis Biblia, a pus-o înapoi în sân şi a plecat bucuros că a semănat cuvântul Domnului. La despărţire i-am mulţumit pentru pânică şi veştile bune pe care mi le-a adus.

Că Dumnezeu este atotputernic nu aveam nici o îndoială, însă mintea mea nu putea cuprinde cele propovăduite.

A treia zi dimineaţă a venit doctoriţa şi ne-a măsurat temperatura, apoi ne-a întrebat pe fiecare ce ne doare.

– După dejun plecaţi în barăcile voastre şi de mâine vă prezentaţi la lucru. Prânzul şi cina le luaţi cu brigada.

Unul din sanitari ne-a şoptit în taină că noaptea au trimis deţinuţi în etapă la Magadansi printre ei a nimerit şi brigadierul nostru. Înseamnă că şi pe noi nu ne aşteaptă nimic bun.

Luis a ajuns-o din urmă pe doctoriţă şi a rugat-o să-l ajute să fie apreciat la lucru undeva în încăpere.

– Eu sunt din Argentina şi nu pot suporta gerurile ruseşti.

Doctoriţa s-a întors brusc şi ne-a ţinut o predică:

– Dar voi ce aţi crezut? Că aţi nimerit la sanatoriu? Voi trebuie să munciţi fără cruţare, ca să vă ispăşiţi pedeapsa. Iar acei din ţările calde nu au decât să se aclimatizeze, să se deprindă cu iernile ruseşti.

Bietul Luis nici n-a mai dovedit să deschidă gura, că fiica lui Hipocrate s-a retras în cabinetul său, iar noi apostrofaţi am rămas să vne vedem de treabă.

Curierul ne-a chemat la şeful de şantier cu toată echipa. Acolo ne aşteptau mai mulţi şefi. Noi toţi grămăjoară stăteam în picioare în aşteptarea întrebărilor şi dispoziţiilor.

După ce s-au şuşotit câteva minute l-au luat la pieptănat pe Lucştas.

– Iată cei, – s-a adresat şeful de şantier, – Brigadirul vostru a fost trimis în etapă. Noi te numim pe tine brigadir. În echipă îţi voi da înlocuitor la maşina de forat, iar şef în locul tău rămâne Gherasimciuc. De mâine plecaţi în schimbul întâi în abataj.

Toţi am plecat capul în jos şi aşteptam să cuvânteze mai întâi cei doi vizaţi. Tăceau şi ei. Bolotov a spart tăcerea:

– Ei, aşteptăm răspuns!

Ambii au răspuns odată:

– În mină noi nu coborâm mai mult!

– Cum îndrăzniţi? Ce? Ăsta-i sabotaj! Ce-i asta răscoală? Dar voi? Ce tăceţi ca nişte momâi?

Pe rând toţi am spus că nu coborâm mai mult în mină. Andreico şi-a luat inima în dinţi şi le-a spus pe şleau:

– Până acum galeria a înghiţit 38 de suflete. Lemnul bun cineva îl înghite, iar la întărituri merge numai putregai.

Lui Bolotov i s-au desfăcut fălcile mai tare ca la un buldog şi a început să răcnească:

– Asta-i răzvrătire! în BUR cu dânşii! De mâine să fie trimişi în carieră cu nemţii!

Comisia a mai rămas iar pe noi ne-au trimis în coridor să ne mai gândim.

Bietul Luis stătea între noi nici mort nici viu. Cineva l-a întrebat dacă nu doreşte să rămână la abataj că acolo e dos şi nu-i ger.

– Sub pământ oricând poţi fi lăţit, pe când cerul este mai milos cu orice vietate…

Primul a fost chemat Lucşas. L-au ţinut multişor. Se auzeau vociferări perindate de momente de linişte. La un moment dat uşa se deschide şi am fost invitaţi să intrăm cu toţii. Bolotov ne-a mai întrebat încă odată pe rând pe fiecare– coborâm în abataj ori nu? Toţi am refuzat şi sentinţa ne-a fost anunţată pe loc:

– Pentru refuzul de a presta munca propusa de administraţia agărului toată echipa se pedepseşte cu regimul de BUR pe o lună de ziel şi cu transferarea echipei la muncă în cariera de piatră.

Această sentinţă în miez de iarnă ne-a pus pe toţi în faţa dilemei de “A fi ori a nu fi”.