Єi atunci ei au юinut sfat



Yüklə 1,65 Mb.
səhifə47/52
tarix08.11.2017
ölçüsü1,65 Mb.
#31032
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   52

AKTAS


Au rămas în urmă un şir de puşcării şi lagăre care au lăsat în memoria mea scene care mai de care mai dureroase. Dar şi amintiri despre camarazii cu care mi-a fost dat să împart şi binele şi răul. A rămas în urmă o parte din istoria trăită, o istorie care din când în când mă chinuiesc şi mă zbuciumă prin somn cu nişte halucinaţii oribile, dar care nu se pot compara cu cele trăite aievea.

A rămas în urmă lagărul de la Spassk, bunul meu prieten şi camarad Petrică Lungu şi cu minunatul medic neamţ, domnul Rozenberg. Această bulboană din infern nu poate fi uitată de nimeni dintre acei cărora le-a fost dat să ajungă pe fundul ei şi să mai rămână în viaţă.

Ultimul lagăr în care am nimerit a fost cel din Aktas. Vântul marilor schimbări a început să adie şi prin stepa cu pelin, aducând spre noi mirosul lui amar, însă tot mai des amestecat cu speranţa marilor schimbări. Au apărut primele dosare revăzute şi primii deţinuţi eliberaţi înainte de termen. Însă foarte puţini erau reabilitaţi. Cu toate acestea, veştile de eliberare erau primite cu o bucurie neţărmurită. Creştea speranţa şi la acei care mai rămâneau în lagăr şi mai aveau de luptat pentru “garbuşcă”. Erau şi cazuri când unilor camarazi li se refuza revederea dosarului, sau primeau un răspuns dureros că au fost judecat corect şi că trebuie să muncească cu stăruinţă ca să-şi ispăşească vina faţă de marele partid. Cu toate că n-am scris nici un fel de cerere de rejudecare a dosarului, aşteptam şi eu ca toată lumea o schimbare, o noutate, ceva ce m-ar fi scos din monotonia şi toropeala care mă măcina şi mă apăsa la fund. În una din zile am fost chemat la cancelaria lagărului. Acolo erau adunaţi mai mulţi deţinuţi ca să li se citească răspuns la plângere. De acei care n-am scris nimic eram vreo câţiva. Dar în sala de aşteptare ni s-a lămurit că, posibil, au scris alţii din acelaşi dosar. Inima începuse să-mi bată ca înaintea accidentului din mină. La interval de 5-10 minute din cancelarie ieşea câte un deţinut cu faţa plină de fericire, mătăhăind din mâini şi răcnind cât îl ţineau bojocii: libertate! Câte unul ieşea clătinându-se, negru la faţă şi parcă mai gârbovit. Atunci mulţimea tăcea şi nimeni nu îndrăznea să spargă liniştea apăsătoare. Unul chiar a răbufnit şi la ieşirea din sală a strecurat printre dinţi: “dă-i în măsa!…. De câte ori se deschidea uşa aşteptam să fiu chemat. După o aşteptare care îmi păru mai mare decât viaţa pe care o trăisem, mi-am auzit strigată familia schimonosită. Am intrat în cancelarie, unde, după o masă dreptunghiulară acoperită cu pluş roşu stătea o comisie alcătuită din trei persoane, iar mai de-o parte şedea şeful lagărului. Cel din mijloc m-a întrebat după ritualul din lagăr: “Spune numele, prenumele şi patrimoniul. Numărul de deţinut, când ai fost judecat, articolele şi termenele, adresa de acasă”.

După ce am răspuns la toate întrebările în ordinea respectivă, comisia s-a sculat în picioare şi acel din mijloc, cu un altfel de glas, parcă de diacon fornăit a început să-mi citească o nouă sentinţă. “Judecătoria supremă a URSS a reexaminat dosarul membrilor şi susţinătorilor organizaţiei “Sabia dreptăţii” condamnaţi în anul 1950 pentru activitate antisovietică recunoscând că aceştia au fost supuşi pedepselor pe termene excesiv de mari. Condamnaţilor Guţu, Gheorghelaş şi Istrati li s-a redus termenul condamnării de la 25 la 10 ani privaţiune de libertate. Sentinţa judecătoriei supreme a RSSM din 24 noiembrie 1950 privind condamnarea lui Lungu, Bobeică, Moraru şi Ţurcanu a rămas intactă, fiind anulat doar termenul de exil prevăzut iniţial de către instanţele judiciare”.

– Întrebări nu se dau. Poţi pleca! – - mi-a ordonat cel care mi-a citit noul verdict.

În acel moment n-am mai râs în hohote ca la primul verdict. Pe loc am înţeles că nouă, la cei patru ni s-a pecetluit soarta pe încă 6 ani de zile şi că articolul 33 “Osoboopasnâi”, va apăsa toată viaţa asupra noastră. în acel moment am realizat că de acest stigmat voi scăpa numai atunci când sistema se va prăbuşi definitiv. Limba mi se lipise de cerul gurii, am încleştat dinţii şi pumnii şi am ieşit pierzând aproape pe loc darul vorbirii. Mai multe glasuri în şoaptă m-au întrebat: ce-i? şi tocmai aproape de ieşire am găsit cuvântul potrivit “până la capăt”. în memorie mi-a apărut tabloul lugubru cum veneau de la muncă din cariera de piatră calicii. Apoi, pe rând, celelalte tablouri de la “Casa înţelepciunii". Ajuns afară mi s-a făcut amar în gură. îmi venea să vomit. Se învârtea tot lagărul cu mine şi chiar tot Kazahstanul. M-am aşezat pe un pietroi şi mi-am prins capul între mâini. în acel moment nu eram capabil să gândesc nimic. Am rămas mut multă vreme. Cât am stat aşa nu mai ştiu, dar m-a trezit din acea toropeală, din acea muţenie un camarad cam de vârsta mea, dar mai robust şi mai vânjos decât mine.

– Ce stai pe acest piedestal? Crezi că te vor eterniza? De statui e plină ţara aceasta. Hai, scoală şi scutură de pe tine tot ce te apasă.

– Mă apasă încă 6 ani!

– Tu ştii că distanţele dintre evenimentele epocale acum devin tot mai scurte. Nu omorâ speranţa din tine. E tot ce avem mai de preţ.

Mi-a întins mâna şi s-a recomandat.

– Serghei.

Nici nu mai ştiu de la câţi am auzit îndemnul la speranţă. însă toţi erau mai în vârstă decât mine, acesta însă părea de seama mea după aspect, dar era molipsit şi el se vede de optimism.

– Vezi tu, măi frate, am sperat că după moartea tiranului vom ajunge mai repede la libertate. Libertatea este însă iluzorie. Se vede că ei acum ne împart pe categorii, naiba ştie după ce criterii.

M-am despărţit de Serghei, i-am mulţumit de bună cuviinţă şi m-am retras în culcuşul meu. Poate pentru prima dată în viaţă mi-am dat seama că am trăit de acum 25 de ani din care numai copilăria mi-a rămas în amintire ca o perioadă normală pe care am trăit-o în ţara mea şi sub ocrotirea bunelului meu, om de o bunătate rară şi de o înţelepciune solomonică. în rest război, foame, lagăr. A început să mă cuprindă o disperare când mi-am dat seama că mai am de ispăşit încă 6 ani de pedeapsă şi numai pentru faptul că-mi iubesc neamul, ţara şi dreptatea. Vor mai avea oare bieţii mei bunei zile să mă aştepte? Dar biata mamă cu inima ei zdrobită? Am început să mă gândesc la evadare. în toată fiinţa mea simţeam o oboseală nemaipomenită care îmi pisa fiecare muşchi.
Nimerisem într-o brigadă de salahori şi cu greu mă isprăveam cu diferite feluri de muncă. în brigadă aproape toţi primeam tainul minim de ocnaş. Mai mereu eram flămând şi semănam cu un lup hăituit. Tot mai des eram irascibil, îndărătnic. Uneori nu scoteam nici o vorbă zile întregi şi bietul meu brigadier, acel Avdeev de la Ekibastuz, mă răbda şi uneori, chiar se aşeza lângă mine şi mă consola.

– Vanea, nu-ţi fă inimă rea, 6 ani nu-i toată viaţa şi nu-i pedeapsa capitală. în acest răstimp multe se vor schimba şi Dumnezeu te va bucura într-o bună zi şi pe tine.

Câte odată încercam să fac eforturi disperate ca să împlinesc planul de muncă, sperând la un supliment la tain, ca să-mi mai pot potoli puţin foamea, care mă rodea la stomac zi şi noapte. De mă sculam îmi era foame, când mă culcam, tot flămând adormeam.

Pe când săpam la un fundament, s-a apropiat de mine noul meu cunoscut Serghei şi m-a invitat la o pauză pe care ruşii o numesc “perekur” (la o ţigară). Eu îi spun că n-am să reuşesc să-mi îndeplinesc norma de muncă şi o să rămân codaş, cu tainul minimal.

– Ei, dar măcar spune-mi cum te cheamă şi de unde eşti.

– Mă cheamă Ion şi sunt din Basarabia.

Acesta era răspunsul meu dat tuturor ca să-i atenţionez de numele meu corect. Ei, oricum îmi ziceau cum m-a numit bunelul când m-au adus de la botez – Vania.

– Şezi lângă mine, nu fi hapsân la lucru, mai ales în lagăr. Lucrul nu-i lup şi în pădure n-o să fugă. Mai bine să ajungi la libertate flămând decât să zdohneşti în lagăr sătul.

Cele câteva vorbe care mi-au părut cu tâlc m-au intrigat puţin şi am intrat în vorbă cu noul cunoscut. Simţeam necesitatea acută să-mi fac noi prieteni. Cât am stat cu el de vorbă am aflat că este din Kiev, că părinţii lui au lucrat la nord de Cernăuţi în Zalişciki ca medici.

După această întâlnire am descoperit în Serghei Maleev un om către care mă atrăgea ceva inexplicabil. Era un altruist incurabil. Până la sosirea mea în Aktas Serghei lucrase brigadier, dar a fost destituit din cauza că de fiecare dată când ducea fişele de lucru a muncitorilor, şefilor li se părea că el le măreşte volumul de lucru executat. Odată, când l-a răzbit (iar el era nespus de răbdător) ca să-şi bată joc de guzganii din contoră, a scris în fişa de muncă arhicunoscuta zicală a zekilor “planirovca vodâ, trambovca dâma” (nivelarea apei şi presarea fumului). Fişa a trecut neobservată. Muncitorii au păpat suplimentul şi tocmai peste o săptămână s-a descoperit braşoava care a dus la eliberarea lui din funcţia de brigadier. El era nespus de satisfăcut de această întâmplare, mai ales că toată zona făcea diferite glume pe acest caz. îi plăcea nespus de mult umorul fin, rafinat, care, de altfel, era molipsitor şi era cu neputinţă să nu te pătrunzi de cele spuse de el. Pe când mergeam în coloană şi din toate părţile zbierau la noi să respectăm conduita de zăk, el îmi şoptea încetişor, fără a se uita la mine “Vanea, mă sciastlivâ eşceo tem, cto umeem smeiatsea (Vanea, noi suntem fericiţi prin faptul că putem încă zâmbi) . Odată mi-a recunosc că el are o deosebită satisfacţie când poate să-şi bată joc de greutăţile pe care i le creează şefii.

Într-o zi de odihnă, m-a invitat la el. Cât de mare mi-a fost surpriza şi bucuria când l-am întâlnit acolo pe tătarul Boris Blagoobrazov, acel minunat pictor, care a refuzat cândva la libertate să se specializeze în pictarea portretelor marilor conducători şi acum scrie numerele zekilor şi lozincele de regim. De cum am dat cu ochii unul de altul, ne-am împlut de bucurie şi mirare şi ne-am cuprins ca fraţii de la o mamă. “Mama” care ne înfrăţise a fost temuta puşcărie Ruzaevka. Serghei era nespus de bucuros de întâlnirea noastră şi a remarcat că lumea e mică, mai ales la oprelişte. Despre soarta lui Turenkov şi cantata lui închinată conducătorului proletariatului mondial, n-am mai aflat nimic. Se vede că l-o fi înghiţit Ruzaevka, ca şi pe Vavilov.

– Serghei, spune ce te-a făcut să te apropii atât de mult de Vanea?– a întrebat Boris.

– La început m-am apropiat de el intuitiv. Apoi, din întâmplare am descoperit că sub căpătâi ţine ascunsă o carte rară de Shakespeare. Oamenii care ţin sub căpătâi cărţi, şi mai ales rare, se vede că nu ţin cuţitul.

– E o amintire pe care sunt dator s-o păstrez cu sfinţenie şi dacă voi putea s-o scot la libertate, voi dărui-o nepoţilor.

Boris când a venit la Aktas a nimerit în brigada lui Serghei. Acesta în scurt timp i-a descoperit talentul şi l-a aranjat ca zugrav în lagăr. I-au dat o cămăruţă pentru atelier. Serghei îi devenise “critic oficial” la unele lucrări. Locuiau împreună în această odaie. Pe un şasiu se afla portretul Dusei, ea era o nepoată a unui şef din lagăr. Boris, la dorinţa ei, o picta într-o bluziţă roză de voal destul de transparentă, încât ca prin ceaţă i se întrezărea goliciunea. Pe un ocnaş tânăr trupul gol al unei femei, văzut chiar şi prin sită, îl lăsa cu gura căscată. Serghei se delecta cu portretul Dusei şi-l analiza în fel şi chip. Ba că ochii ar trebui să lucească mai mult, în altă zi – bărbia îi părea că ar trebui să fie puţin mai plinuţă. şi când portretul trebuia de acum să coboare de pe şasiu, criticului i se păru că sânii ar fi fost bine să fie mai bourei şi să se cunoască puţin de tot de sub bluziţă gurguiele. Boris a înţeles “tâlcul” analizei critice, şi i-a şoptit încetişor camaradului: “Las-o naibii să se ducă, prea mult am ţinut-o la pozare şi îmi pute de la dânsa ca de la toţi cechiştii. Cu toate că de fiecare dată nu vine cu mâna goală.

La despărţire Boris ne-a servit cu o mică gustărică din darurile Dusei. Iar Serghei mi-a împrumutat o carte cu aforismele lui Cuzima Prutcov. împărţirea fărâmei de pâine cu cineva în lagăr nu se uită până la moarte. Acesta era simbolul unei prietenii cimentată prin suferinţa comună. De obicei, pâinea din lagăr nu făcea fărâmituri, dar noi touna ţineam mâna sub ea.


După moartea tiranului şi împuşcarea celui mai credincios dulău al său, lagărele au început a se trezi din apatie. Mai ales după ce au apărut primele eliberări înainte de termen, a început să scadă treptat productivitatea muncii. în legătură cu permisiunea de a primi mai multe colete pe an, s-a atenuat goana după “gorbuşcă” Tot mai des apăreau cazuri când brigăzi întregi refuzau să iasă la lucru revendicând anumite cerinţe de regim şi alimentaţie. După răscoala din Kenghir şi Vorkuta şi în Aktas au început să apară foi volante cu diferite revendicări. Procesul de tendinţă spre libertate devenise ireversibil şi regimul a început să trosnească din încheieturi. Una din foile volante avea cam următorul conţinut:


  • Scoaterea numerelor de pe haine.

  • Barăcile să nu fie încuiate noaptea.

  • Ridicarea restricţiilor la corespondenţă.

  • Permisiunea de a primi bani de la libertate.

  • Deschiderea buticurilor de târguială cu produse alimentară în zonă.

  • Mărirea numărului de întrevederi cu rudele.

  • Aplicarea normelor de lucru echivalente cu cele de la libertate.


Dacă în decurs de două săptămâni revendicările sus numite nu vor fi puse în acţiune, noi ne rezervăm dreptul de a declara grevă generală.

Comitetul de grevă

A nu participa la grevă era tot atât de periculos precum a fi depistat că eşti turnător. Forţa nevăzută era dură şi de temut. Pedeapsa putea fi capitală.

Într-o bună zi s-a făcut o adunare generală fulger la care ni s-a făcut un şir de comunicări una mai şocantă decât alta. Cea mai însemnată noutate a fost introducerea “zacioturilor”. Aceasta însemna o evidenţă strictă în fişa personală a volumului de muncă prestat supraplan care forma un fel de zile-muncă care erau puse la calcul ca zile calendaristice la eliberare. Zacioturile puteau fi pierdute la încălcarea disciplinei de respectare a regimului. Această aşa-zisa facilitate diabolică era cu mult mai rafinată decât metoda “garbuşca”. Pe lângă faptul că mărea tainul zilnic, ea îl ajuta pe zăk prin muncă istovitoare şi o supunere oarbă de rob să grăbească termenul eliberării. Inovaţia reducea simţitor numărul acelora care ajungeau în Bur sau la carceră. Evidenţa contabilă pentru un zăk era: 45% din câştigul zilnic revenea deţinutului, 55%– statului. Din cele 45% ale zăk-ului – 70% le lua lagărul pentru: convoi, întreţinerea câinilor, sârma ghimpată, serviciile comunale din zonă, Bur, oper, ofiţer de regim, cenzură, pentru reeducare şi multe alte drăcovenii. Deţinuţii bolnavi, distrofici, bătrâni şi, în general, cei sleiţi de puteri rămâneau veşnic datori lagărului. Guzganii din contoră imediat s-au acomodat la noua înlesnire şi încercau să fure câtimile de procent de la cei mai nenorociţi care nu erau în stare să-şi ducă evidenţa muncii. Adesea se ajungea la vârful de pumnal şi la răzmeriţe neprevăzute. Multe din revendicările noastre au fost satisfăcute. Acei cărora le-a rămas o treime din termen şi aveau o disciplină aşa cum dorea administraţia, erau scoşi în afara zonei, în anumite barăci, aproape de lagăr şi umblau la lucru fără convoi fiind doar obligaţi să se înregistreze dimineaţa şi seara la un birou special. Datorită acestui fapt, legăturile noastre cu lumea de dincolo de zonă se înfăptuiau mai uşor.

Cu toate că speranţa de a mă vedea cât mai curând la libertate mi-a fost puternic zdruncinată cunoştinţa cu Serghei şi întâlnirea cu Boris m-au mai înviorat puţin. Datorită lor nu duceam lipsa cărţilor rare şi aveam cu cine întreţine discuţii pe diverse teme. într-o zi vin ei amândoi la mine, bine dispuşi şi după obiceiul rusesc din lagăr, îmi propun să le dansez căci ei au o veste bună pentru mine. N-au cedat rugăminţelor mele până nu le-am sărit de vreo câteva ori ba pe un picior ba pe altul aşa cum o făceau în antichitate sălbaticii. După aceasta mi-au înmânat scrisoarea şi o înştiinţare de colet. S-a făcut linişte. Am citit adresa de pe plic.

– Veşti de acasă?

– Scrisoarea e de la o studentă.

De bucurie am sărit încă odată mai sus decât toţi sălbaticii de până la mine. Le-am mulţumit şi am început să le citesc. Era un scris nespus de frumos şi caligrafic. Toate elementele literelor erau tot una de parcă erau cântărite în carate. Frazele erau scurte, dar aduceau cu sine toată căldura, bucuria şi durerea neamului românesc din Basarabia. Nici o virgulă, nici un punct, nici măcar toate literele luate la un loc nu trădau dorinţa unei fete zburdalnice care-şi caută ursitul tocmai în fundul puşcăriilor ruso-bolşevice. Din contra, scrisoarea trăda un autor cu un caracter echilibrat, reţinut şi nespus de chibzuit. Am citit-o şi am recitit-o de câteva ori, până nu m-am liniştit şi am înţeles că gestul fetei nu este o aventură, ci mai degrabă un act de bunăvoinţă de a întinde mâna unui naufragiat. Indiferent care nu i-ar fi fost intenţiile, când mi-a scris-o, un lucru rămâne cert: afară de mama şi bunei, afară de sora în toată Basarabia s-a mai găsit un suflet care a dorit să mă bucure cu câteva cuvinte. Poate nimeni niciodată şi nici chiar autoarea scrisorii nu va putea înţelege valoarea acelei corespondenţe între o studentă de la o facultate din Tiraspol şi un tânăr deţinut politic. După această scrisoare am început să uit că mai am de ispăşit atâta amar de timp. Toate gândurile mele erau legate de această fată.
Administraţia lagărului ducea un lucru migălos spre a ne pregăti de libertate şi nu numai. îşi doreau ca majoritatea să rămână acolo cu traiul după eliberare. Aveau nevoie de braţe de muncă. Comportamentul lor faţă de noi a început să se schimbe. “Da, tovarăşi, s-au făcut mari greşeli (dar cine le-a făcut? – nu se ştie). Mulţi din voi pe degeaba au suferit. Noi însă ne-am făcut datoria”. şi încă cum şi-au făcut-o! O armată întreagă a unei ţări uriaşe îşi făcea datoria de a ne tiraniza prin cele mai sofisticate proceduri de tortură fizică şi spirituală. Au pus în mişcare KVC-ul şi au deschis diferite cercuri. Se organizase o orchestră şi un teatru adevărat. Marea mea surpriză a fost să-l descopăr în acea orchestră pe profesorul meu de matematică din Târnova domnul Belinski, acel minunat profesor care a făcut cu noi ultimul Sf. Vasile pe aleea de castani rămasă de la un proprietar izgonit. El cânta la vioară. Era cărunt definitiv, după câte i-a fost dat să le tragă. şi trăia numai cu melodiile noastre pe care le interpreta cu o măiestrie de invidiat. Când m-am apropiat de dânsul şi m-am adresat în limba noastră “Bună ziua, domnule Belinski!”,– el a rămas tablou. Uimit nespus abia de a putut să mă întrebe cine sunt.

– Sunt un elev de-al dvs. din Târnova. Mi-aţi predat câteva luni matematica. Vă mai aduceţi aminte de sărbătoarea de Sf. Vasile de pe aleea de castani din Târnova?

Trezit parcă dintr-un somn letargic, s-a repezit spre mine şi m-a cuprins ţinând într-o mână arcuşul iar în cealaltă vioara, a izbucnit în hohote de plâns iar toată orchestra s-a sculat în picioare. Publicul care începuse să se adune neînţelegând ce se întâmplă, a găsit de cuviinţă să aplaude. Maestrul s-a dat puţin în urmă să mă privească încă odată, şi a zis:

– Dacă măcar un român este în sală concertul trebuie să răsune româneşte.

A atins coardele viorii ca să se convingă că e acordată. Toată orchestra s-a agitat ca la trecerea unui vântuleţ uşor, dirijorul a făcut un semn cu bagheta, profesorul a început uşor să se clatine şi de pe scenă au pornit să se reverse sunetele cunoscute de mine parcă de o veşnicie. Maestrul zvârcolea arcuşul pe coardele viorii de parcă s-ar fi dezlănţuit un uragan. Aveam impresia că toate ciocârliile din ţară au venit să ne consoleze în drumul nostru chinuitor şi parcă fără de sfârşit. Pe suflet mi se făcuse uşor şi pentru câteva clipe am uitat că mă aflu în lagăr. Iar melodiile curgeau ba furtunos ca râurile noastre din munte, ba domol şi liniştit şi toate se treceau prin inima mea cu o putere miraculoasă. Aveam senzaţia că cineva mă unge cu un mir tămăduitor. Când ultimele acorduri izvorâte din sufletul maestrului au fost stoarse din vioară, el a rămas aşa nemişcat, cu capul aplecat, miar sala a izbucnit în aplauze frenetice şi strigăte de bravo. Boris s-a apropiat încetişor de mine şi m-a întrebat dacă vioristul mi-i pământean, zicând că el încă n-a auzit aşa muzică plăcută. în acea clipă mi-am amintit de cuvintele lui Pimen: “Cultura neamului trebuie purtată în lume ca o haină de sărbătoare”. I-am spus că mi-a fost profesor de matematică câteva luni de zile. El mi-a propus să-l invităm pe maestru după concert în atelierul lui, căci Dusea a luat portretul şi n-a venit cu mâna goală.

– Dar cum a rămas cu propunerea lui Serghei referitoare la gurguie?

– I le-am făcut mai bine decât mamă-sa.

După concert, în atelierul lui Boris la invitaţia noastră a venit şi maestrul cu tot cu vioară. A mai fost invitat şi un regizor din Moscova, un evreu– Beresnevici. Faptul că de acum nu se mai încuiau barăcile, şi lumina putea fi stinsă şu aprinsă după necesităţi, însemna un pas spre libertate. Cei drept, zona era în continuare patrulată de gardieni şi se ducea o evidenţă strictă despre orice mişcare. în atelierul lui Boris era o mică expoziţie cu lucrări proprii şi copii, pe care le făceau pentru şefii din lagăr şi de la libertate. Pe şasiu se afla copia în ulei a tabloului “Ultima zi a oraşului Pompei”, pe care am admirat-o în fel şi chip. Boris ne-a servit din “onorarul” adus de Dusea şi cu această ocazie ni s-au dezlegat limbile dând naştere diferitor amintiri. La rugămintea domnului Beresnevici maestrul Belinski a interpretat “Poloneza” de Oghinski. în timpul interpretării în uşă şi-a făcut apariţia un gardian. A stat nemişcat câteva minute, apoi s-a retras în linişte tot aşa cum a apărut. La sfârşitul acestei bucăţii muzicale noi am aplaudat îndelung, iar Serghei a remarcat că arta poate îmblânzi chiar şi şacalii. Iar domnul Beresnevici şi-a permis să nu fie de acord cu noi şi a afirmat că tot ce este sălbatic nu poate fi mişcat de cultură. Peste două săptămâni profesorul Belinski a fost trimis în etapă într-o direcţie necunoscută. Totul s-a petrecut noaptea, pe neprins de veste şi n-am reuşit să aflu de unde era maestru. El a intrat în viaţa mea de două ori – prima dată la încheierea copilăriei cu hăiturile de basm şi cu alaiul feciorilor de pe aleea de castani a pus parcă punct acelei epoci de aur. A doua oară a intrat ca o furtună, ca un uragan peste proza sură şi murdară a vieţii de lagăr. Muzica interpretată de dânsul a purificat multe suflete, dându-le o încărcătură pozitivă pentru a putea exista în continuare.



În una din zile vine la mine Serghei cu un caiet gros în mână şi-mi propune să ghicesc ce mi-a adus. Ştiindu-l iubitor de rarităţi dar şi de ciudăţenii, i-am spus că mă pot aştepta de la el la orice surpriză plăcută. După ce m-a chinuit puţin cu ghicitul, mi-a întins un caiet cu o copertă unsuroasă, semn că l-au citit în mare taină mulţi şi l-au ferit de ochii supraveghetorilor zi şi noapte. Cum numai am deschis caietul am văzut că pe prima pagină era scris drept la mijloc. “Procul esti profani”, motou pe care mai târziu l-am întâlnit pe opera lui Puşkin editată în timpul vieţii lui. Când m-am uitat la conţinut mare mi-a fost mirarea să văd nume de poeţi şi opere interzise pe atunci de cenzura stăpânirii. Cea mai mare parte a conţinutului era ocupată de poezia lui Serghei Esenin, dar se întâlneau şi aşa poeţi ca Merjecovski, Briusov. Nadson şi alţii. Pe atunci chiar şi în aşa-zisa libertate era o goană permanentă după tot ce era interzis. Erau mulţi camarazi care chiar şi în mizeria din lagăr căutau frumosul în poezie, în muzică, în pictură. îndată am început să citesc şi am şi fost captivat de poezia lui Esenin “Poema o 36”, “Rus’ uhodeaşciaia”, “Vozvraşcenie na rodinu” şi altele. întrucât supraveghetorii noştri deveniseră mai indulgenţi faţă de atributele de scris, în scurt m-am pricopsit cu câteva caiete şi am început să copii acele opere care mi-au plăcut mai mult.
Lagărul din Aktas cu timpul devenise un punct de filtrare a deţinuţilor. Veneau etape mici aproape zilnic şi tot zilnic plecau la libertate grupe mici de oameni. într-o bună zi cu una din aceste etape a venit Pimen. Când l-am văzut nu-mi aflam locul de bucurie.Tot atunci făcusem cunoştinţă şi cu un ins din judeţul Soroca. Acesta era Cristal Fănică. Era cu câţiva ani mai mare decât mine. Reuşise să termine un liceu tehnic. Era tăcut, avea o ţinută impecabilă, nişte ochi mari şi o privire pătrunzătoare. Cerceta omul îndelung atunci când îl vedea pentru prima dată. Chiar din primele zile am avut să aflu că a fost căsătorit la libertate şi că soţia lui, Olguţa, care lucra soră de caritate era din satul Măcăreuca, de unde se trăgea şi bunica mea de pe mamă. Fănică era o fire nespus de sensibilă, suferea mult despărţirea lui de soţie. Nu era zi să nu povestească câte ceva despre ea şi dacă cineva din întâmplare îl întreba câte ceva despre Olguţa, faţa i se însenina, radia de bucurie şi-i apărea pe buze un zâmbet cu care putea să umble toată ziua. De la el am auzit prima dată cântecul “în satu’– În care m-am născut” Ne-a mişcat pe toţi până la lacrimi cântarea lui.Cred că în acele clipe fiecare depăna în sinea sa, firele care îl legau de cuibul din care a fost smuls. Mai veniseră şi alţi basarabeni şi alături de ei mă simţeam parcă mai aproape de Ţară. Era şi unul din transnistria– Marunevici. Acesta devenea foarte irascibil când de noi se apropia vreun gardian, oricând era gata să ajungă la altercaţie cu ei. După spusele lui, o bună parte din termen el l-a ispăşit în Bur. A apărut şi unul Istrati din părţile Codrului, era înalt şi uscăţiv. Când ne întâlneam, de fiecare dată ne saluta cu fraza: “Pe-al nostru steag e scris unire!” Crezul lui neclintit era că Basarabia se va uni cu patria-mamă chiar şi peste o mie de ani şi de aceea noi nu trebuie să regretăm că ne-am ridicat la lupta de rezistenţă.

Cu o mică etapă a apărut şi veşnic liniştitul Petrică, împreună cu care mi-a fost dat să fim înghiţiţi în mina de pământ. Tot în Aktas l-am cunoscut pe Petrică Ghiţac, de prin părţile Bucovinei şi pe Rotaru din Cosăuţi. Aceşti tineri erau parcă nişte făpturi cu nervii dezgoliţi şi zdreliţi de crivăţul ruso-bolşevic. Deseori ne adunam în zilele de odihnă ca să ţinem focul aprins în vatra sufletului românesc. întâlnirile acestea erau nişte cenacluri în care toţi spuneau poeziile şi cântau cântecele pe care le mai ţineau minte. Când intonam imnul

“Deşteaptă-te române”, ne sculam în picioare şi stăteam nemişcaţi ca la o rugăciune. Erau mulţi dintre acei care n-au putut achita postavca la timp. Ori de acei care au fost pârâţi de turnători precum că ar fi zis ceva de rău la adresa mustăţii tătucului. Unii dintre aceştea aveau numai grija să-şi lingă lingurile şi să-şi lustruiască gamelele până la luciu. însă toţi laolaltă formam o mică Basarabie mânată în Gulag alcătuită dintr-o singură clasă – “Polit-zăcov”. Cel mai mult mă simţeam legat de Pimen şi de Fănică. Pimen era mai grav, mai serios, iar Fănică era tot atât de sentimental ca şi mine. în una din zile, Fănică a venit la mine iradiind de bucurie şi mi-a spus că a primit o scrisoare de la Olguţa în care ea îi cere învoirea să vină la dânsul la lagăr. Ea era gata să se angajeze undeva la lucru numai să fie pe aproape de dânsul şi să-l poată vedea zilnic când îl vor duce la lucru. Era chiar gata să primească jumătate de osânda lui şi s-o ispăşească alături în lagărul de femei. Cum s-au înţeles ei să procedeze nu mai ţin minte. însă peste 2 luni Fănică s-a pomenit că este chemat la întâlnire cu soţia. Nu ştiu cum s-a aflat dar o săptămână întreagă tot lagărul a vorbit numai despre acest caz. Iar noi, apropiaţii lui Fănică, aşteptam s-o vedem măcar prin gratiile porţii. Mai fusese soţii la întâlnire cu bărbaţii. însă să depui cerere că eşti gata să înfrunţi până la capăt şi de bună voie cu bărbatul toată urgia la care el este supus, era un caz rar şi ieşit din comun. Cunoscătorii literaturii ruse îndată l-au adus drept exemplu pe Necrasov cu “Femeile ruse”, iar Olguţa era româncă.

Ploua ori viscolea, Olguţa de la distanţa permisă îşi petrecea zilnic soţul la munca silnică. Era condamnat doar pentru faptul că vorbea şi gândea româneşte. Dumnezeu le-a auzit ruga şi într-o bună zi Fănică a fost chemat la administraţie şi l-au anunţat că este liber.

La despărţire el m-a cuprins şi mi-a zis că şi ziua eliberării mele în curând va bate la uşă.

Dacă plecarea domnului Belinski într-o direcţie necunoscută ne-a mâhnit nespus, apoi plecarea lui Fănică ne-a adus o mare bucurie tuturora. în ziua ieşirii lui la poartă îl aştepta Olguţa, cu braţele deschise. Amândoi, plângând de bucurie s-au repezit unul spre altul, s-au cuprins şi păreau în acel moment un tot întreg.

Împreună cu Pimen am fost părtaşi la marea bucurie a celor doi. Iar ei când s-au depărtat la o distanţă respectabilă de poarta lagărului s-au întors şi ne-au făcut semne de rămas bun şi de încurajare.
Pimen a fost numit şeful echipei în atelierul mecanic. în această echipă am nimerit şi eu împreună cu Serghei. Era secţia unde se produceau electrozi. El cunoştea tot procesul tehnologic şi m-a instruit şi pe mine. Strungul funcţiona cam după acelaşi principiu ca şi ciocanul pneumatic. Uneori aveam comenzi venite de la libertate şi pentru executarea calitativă eram remuneraţi cu câte ceva de-ale gurii. Mai mult ca atât, câştigam şi zacioturi suplimentare. Serghei, nu reuşise la libertate să-şi termine studiile. Era flămând de carte în permanenţă,ca şi mine . Memoriza cu uşurinţă un număr enorm de aforisme care îi plăceau mult. Spunea că noi suntem sortiţi să studiem toată viaţa în particular, întrucât cârdul nostru de cocori a zburat de mult. în timpul liber deseori ne adunam în atelierul lui Boris. Lor le plăcea să mă asculte declamând şi cântând. Spuneau că am un tenor plăcut. Iar mie îmi plăcea să le cânt “Azi noaptrea râzboiul a început”, “Când am plecat, Ardealule, din tine”. Dar cel mai des le cântam două strofe pe care le ştiam din “Deşteaptă-te, române”. Odată le-am declamat poema lui Puşkin “Cerni”, care i-a plăcut foarte mult regizorului Beresnevici care venea des prin atelier. I-a plăcut cum puneam accentul logic în frază şi m-a întrebat dacă am făcut undeva studii teatrale. A rămas uimit când i-am mărturisit unde şi cât am învăţat.

– Te invit totuşi să vii la noi în cercul dramatic, ai stofă de actor.

– Vă mulţumesc mult de invitaţie, dar vreau să citesc şi să memorizez aceea ce-mi place mie, La dvs. voi fi nevoit să memorizez ceva ce poate să nu-mi placă.

– Voia dumitale, dar mai gândeşte-te. Ai putea ajunge la libertate cu un început de profesie.

– Profesia pe care eu am început-o la libertate nu vreau s-o schimb pe oricare alta, chiar dacă ar aduce bani cu sacul. în una din zile, Serghei a venit la atelierul lui Boris ca un vârtej. Nu-l văzusem niciodată atât de exaltat. Ne-a cuprins pe amândoi şi ne-a arătat răspunsul la plângerea pe care a trimis-o. Acolo se spunea că în curând va primi hotărârea definitivă a judecătoriei supreme.

– Fraţilor, eu nu sunt vinovat cu nimic! Sper că în curând voi fi liber.

Eu nu mai aveam la ce spera. Mă mângâiau doar scrisorile pe care le primeam de la studentă. Ele deveneau mai pline de conţinut. în fiecare scrisoare căutam sufletul acelei care pierdea timpul cu un deţinut politic şi care se expunea unui risc nebănuit de dânsa. Enigma acestei corespondenţe mă intriga foarte mult. Mi s-a furişat odată chiar şi gândul că ea ar putea fi un lucrător al organelor de stat, pe care au plasat-o în felul acesta în viaţa mea ca să mă poată pipăi mai lesne... îmi scria amănunte compătimitoare despre mama, despre sora, despre bunei. Mă compătimea chiar şi pe mine. încetul cu încetul, ea pătrundea în fibrele sufletului meu aşa cum mi-o imaginam eu citind printre rânduri. Cu toate că primisem câteva fotografii micuţe de la dânsa, eu totuna o croiam după gusturile şi aspiraţiile mele începând de la formele fizice şi terminând cu calităţile sufleteşti. Odată Boris s-a uitat lung la fotografia ei şi mi-a spus că ar dori s-o picteze.

– Vanea, ochii aceştia vorbesc despre multe. Nu numai că sunt negri şi sclipitori, dar pot spune că ei aparţin unei făpturi închise, retrase de deşertăciunile lumeşti. Trăsăturile feţei vorbesc despre o fiinţă gingaşă care spune numai o dată în viaţă “te iubesc”. Aşa femei nu împart cu nimeni nici bucuriile, nici durerile. Sunt zgârcite la zâmbet şi izbucnesc ca vulcanul când durerea o ajunge la os. Aşa o văd eu şi aşa mă voi stărui s-o redau pe pânză.



Yüklə 1,65 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin