Єi atunci ei au юinut sfat

FABRICA DE FRÂNGERE A DUHULUI

Lagărul de la Maikaduk era în construcţie. Încă nu erau gata toate structurile lui. Nu avea nici numărul necesar de carcere. Celebrul Beleaev a dat dispoziţii să se construiască 10 carcere din scândură de 40 cm. pentru sezonul de vară. Au fost construite 10 încăperi, una lângă alta, în linie dreaptă, cu dimensiunile de 1, 5 m pe 2 m. Într-un ungher era plasată buda, podeaua era tot de scândură, ridicată de la pământ, iar tavanul, la o înălţime de 2 metri, era făcut din gratii metalice prin care se vedea noaptea cerul cu stele, iar ziua bătea soarele.

În regiunea Karaganda, în dricul zilei temperatura ajungea până la 35-40 de grade, iar noaptea cobora până la 5-7 grade. Era o tortură cumplită. Te simţeai înjosit, neputincios, unde mai pui că era şi fizic foarte greu de suportat.

Dimineaţa, la orele 7 fix, ne-am prezentat împreună cu Terehov la şeful secţiei de încarcerare. Am nimerit alături cu celulele. La intrare ni s-au luat pufoaicele, şireturile de la ghete şi cureaua. Am fost preveniţi că pentru răcnete sau înjurături pedeapsa ni se va prelungi. Dimineaţa am primit 300 de gr. de pâine şi o cană de aluminiu cu apă caldă. Acesta era raţionul pe o zi şi o noapte. În timpul zilei era cald, uneori chiar foarte cald. Foamea şi setea mă distrugeau. Apă de spălat nu se dădea. Noaptea era şi mai şi. Nu aveam nici saltea şi nici pătură iar frigul te încolţea din toate părţile, indiferent în ce poziţie stăteai. Fiecare răbda cât rezista organismul lui, apoi începea să tremure. Tremurul ăsta ţinea, până în organism se petrecea ceva miraculos şi începea să-ţi pară că te încălzeşti, dar te cuprindea tot odată o oboseală de parcă te hăituiseră toţi şacalii din pustiu. Apoi cădeai într-un fel de amorţeală, de leşin. M-au readus la viaţă şoaptele lui Vasile:

– Vanea, străduieşte-te să nu adormi. Freacă-ţi palmele, picioarele, braţele, spatele, faţa. Vom dormi ziua.

În prima noapte am crezut că voi înnebuni de frig. Ba mă făceam covrig ca un câine, ba săream în sus de mă păleam uneori cu capul de gratii. A doua zi a început ca şi prima, cu acelaşi tain de pâine şi apă. Toată ziua am stat covrigit într-un ungher schimbând din când în când câte o vorbă cu vecinul, iar în lungile perioade de tăcere, când soarele a început să ne dăruiască căldură la toţi deopotrivă, dormitam. În acea stare de somnolenţă parcă visam, parcă aveam vedenii. Ba mi se năzărea că vorbesc cu bunicul, ba îmi părea că el mă cuprinde şi mă încălzeşte din toate părţile, iar eu îi reproşam în şoaptă:”Vezi, tătucă, tare ai vrut ca eu să învăţ carte, dar nu te-ai gândit că ai să mă pierzi. Şi acum eu trec una din cele mai grele vămi. “ Apoi totul s-a topit ca în ceaţă şi în minte îmi sunau versurile:”De ce m-aţi dus de lângă voi, de ce m-aţi dus de acasă”… Deodată vocea lui Vasile m-a readus la realitate:

– Vanea au venit după mine! Mă iau de aici!

–Gura!-a răcnit gardianul şi după o scârţâitură lungă s-a auzit cum a pocnit uşa.

M-am trezit de-a binelea şi mi-am dat seama că se întâmplase ceva. Seara, când deja nu se mai zărea nimic, am simţit cum a căzut ceva pe podele pe deasupra capului. Îndată am început să pipăi cu palmele pe jos. Am auzit uşa în secţia vecină, iar după ce paşii gadianului s-au îndepărtat vocea lui Vasile mi-a şoptit:

– Caută mai atent peste tot, că-i o bucată de pâine frământată.

În cele din urmă am găsit “pâinea noastră cea de toate zilele… “, dacă aşa a vrut bunul Dumnezeu.

Am cunoscut că-i pâine după miros.

– Mănânc-o mai repede.

– Unde te-au dus?

– La carieră. Banda rulantă s-a defectat iarăşi.

– Nemţii n-au putut s-o repare?

– Bineînţeles că puteau s-o repare, chiar şi mai bine decât mine. Azi am înţeles că ăştia nu-s acei nemţi în care eu împuşcam cu tunul.

– Clar lucru, aceştia sunt cei care au scăpat de ghiuleaua ta , ca să-ţi dovedească că şi nemţii, ca şi ruşii, îs oameni de treabă.

– Apoi şi pâinea este tot de la dânşii. Au strâns câte o ciupitură din tainul fiecăruia şi au frământat un cocoloş ca să se ţină grămadă. Mi-a dat-o Gunter special pentru tine. Pe mine m-au hrănit acolo şi mi-au dat şi supliment.

– Nemţii au ştiut ce fac, nu-s proşti.

– Cum a trecut ziua?

– Mai uşor ca noaptea, covrigit, iar gândurile m-au tot purtat pe acasă, pe la ai mei.

– Mie mi-au dat voie să-mi iau pufoaica. Vom

împărţi-o noi cumva noaptea asta.

De cu seară, cât am mai avut şi noi şi scândurile caldura acumulată de peste zi, mai era cum era, dar când stelele au început să sclipească, s-a început din nou chinul cel mare.

O bună parte a nopţii a trecut în rugăciunile unui cecen şi le zicea în limba lui, cerând ceva de la el, cu o voce melodioasă şi tânguitoare. Apoi spre miezul nopţii se vede că a obosit şi vocea, îcetul cu încetul, i s-a stins, până s-a tăinuit definitiv în nisipurile ostile nouă.

Într-o altă celulă cineva s-a agăţat cu mâinile de gratii şi răcnea cât îl ţinea gura toate înjurăturile pe care le ştia în rusă. Nici nu bănuiam că există atâtea. Înjura pe rând toată administraţia şi când se părea că a cam încheiat-o începea să-l înjure pe însuşi Dumnezeu. Apoi începu să urle ca şacalii şi deodată i se curmă vocea brusc.

Pe la o bucată de noapte văicărelile şi înjurăturile din celule s-au mai potolit. Terehov m-a strigat încetişor.

– Vanea, ei Vanea! Ridică-te încetişor la peretele dinspre mine şi vom încerca să trecem cumva pufoaica la tine, să te mai încălzeşti niţel.

Această ocupaţie de trecere a hainei când la mine când la el ne-a făcut să mai uităm de frig şi să ajungem în zorii zilei.

De cum s-a luminat de ziuă au început să ne controleze celulele. Am auzit un glas care a ordonat:

– Duceţi-l pe acel care a urlat toată noaptea la ieşire. Şi să verificaţi dacă-i mort.

Înţelesesem că verificarea era simplă era simplă de tot. Se împungea cadavrul în trei locuri cu baioneta. Dar mare le-a fost mirarea călăilor, când după prima împunsătură “decedatul” a dat semne de viaţă. Îndată a fost înşfăcat şi târât la secţia sanitară, după cum ne-au povestit mai târziu martorii oculari.

Înţelesesem că, trebuia să fii atent până la capăt. Căci de multe ori gardienii îi provocau pe deţinuţi la scandal. Fecare din cei care-şi împlineau sorocul, aşteptau cu sufletul la gură momentul când se va deschide uşa celulei şi i se va spune “pleacă”. Dacă gardianul întârzia, se întămpla ca deţinutul să înceapă a bate cu pumnii şi picioarele în uşă nerăbdător de a ieşi, apoi începeau altercaţiile. Când se ajungea la apogeul tensiunii, uşa se deschidea şi i se mai dădea încă o zi sau două pentru scandal.

Era o fabrică de frângere a duhului, cu diverse proceduri sofisticate, pe care le aplicau spre a tortura trupul şi sufletul deţinutului. Mulţi dintre acei care treceau pe aici deveneau slugarnici şi erau gata de orice mârşăvie, numai să nu mai cadă în ghearele monstrului. Unii deveneau turnători şi această ocupaţie se ţinea scai de ei şi în libertate, aceştia având anumite facilităţi la angajarea într-un serviciu, chiar dacă nu aveau capacităţi pe potrivă.

Am tot aşteptat ziulica întreagă ca să-l invite pe Vasile la supravegherea bandei rulante, dar n-a fost să fie. Am mai înfruntat încă o zi şi o noapte foamea setea şi frigul.