Єi atunci ei au юinut sfat

VI.

Pâlcuşorul de grâu

În iarna anului 1946, toţi gospodarii satului au fost adunaţi la selsovet, unde li s-a lămurit că împărăţia are nevoie de multă pâine ca să vindece rănile războiului, iar cine refuză să ajute stăpânirea este declarat duşman al poporului de marele Stalin. Cineva din mulţime a strigat: "Da nu-i mai bine duşman sătul, decât prieten flămând?"

Ochii activiştilor din prezidiu au sfredelit iscoditor mulţimea, dar neputând identifica cine a strigat, upolnomocen­nîi a mutat pistolul din teacă în buzunar şi aşa, cu mâna în buzunarul din dreapta, a înaintat doi paşi mai spre mulţime şi a zis: "Ne-am răfuit noi cu Hitler, dar cu aghitátorii om scoate-o la capăt mai uşor. Siberia-i mare şi or încăpea toţi acolo!"

Prin mulţime a trecut un murmur uşor ca un vântuleţ, iar marginile au început a se rări. Upolnomocennîi a strigat ame­ninţător ca lumea să mai rămână, că n-au terminat vorba, iar din cei care erau deja cu spatele la prezidiu, cineva a strigat:

– Să mă pupi în c.., veneticule!

Şi cât ai clipi din ochi, adunarea s-a destrămat, unii au luat-o chiar la fugă, ca să nu fie bănuiţi ca provocatori.

A doua zi, în mijlocul satului, au judecat public vreo şase gospodari pentru nedoimkă, iar la finalul ultimului proces judecătorul a spus: "faţă de duşmanii poporului vom fi necru­ţători!"

Cei judecaţi au fost arestaţi pe loc şi împinşi spre maşina neagră (ciornîi voron). Rudele apropiate şi copiii celor nenorociţi au început să răcnească şi să se agaţe de ei, iar miliţia se străduia să-i descleşteze, îmbrâncindu-i pe unii şi pe alţii. Îndată, după judecată, au pornit în tot satul echipe de activişti, să facă încă un salt în ceea ce priveşte colectarea impozitului în natură. Împărăţia nou-venită cerea cât mai multă pâine. Umblau din casă-n casă şi luau totul ce era bun de mâncare.

Echipa care a venit la noi era condusă de Andrei a lui Creţu şi Maftei a lui Chiman. Bunelul, când i-a văzut în poartă, a încremenit şi pierduse darul vorbirii. Nu ştia încotro s-o apuce şi ce să facă.

– Tovarăşe Oloinicu, trebuie să mai dai postavkă, zise Andrei Creţu.

– Am fi noi tovarăşi, dacă nu mi-aţi lua ultimul grăunte de la gură. V-am dat de două ori postavkă. Ce, nu-i nici o măsură?

– Da’ ńiata, ce, eşti contra?

– Apoi eu nu-s contra, dar la primăvară ce-om semăna? Da’ caii cu ce i-oi scoate la plug? Da noi ce-o să mâncăm?

– Asta eu nu ştiu. Prikazul de sus îi prikaz şi gata. Unde ţi-i pâinea?

– Unde să fie, în pod, ca la toată lumea.

Activiştii aveau cu dânşii căruţă şi saci deşerţi. Doi s-au urcat în pod, iar doi urmăreau ce se petrece în jur.

– Da’ de ce ai pus grâul şi orzul aşa aproape de strea­şină?, a întrebat Creţu.

– Apoi, a fost el şi mai încoace, dar am dus de două ori şi a rămas atât cât vedeţi.

Au tras în saci totul ce-au putut ajunge şi au coborât pâinea jos. Apoi au controlat de-a mărunţelul podurile la saraiuri, au înfipt cu nişte vergele de fier peste tot – la porci, în ocolul oilor şi în poieţică la găini. După ce s-au convins că nu mai pot găsi nimic, s-au dus la groapa cu sfecle. Au controlat-o în câteva locuri, în fel şi chip. Nemaigăsind nici aici ceea ce căutau, l-au luat pe bunelul în mijlocul satului, să cântărească pâinea. Iar bunica, plângând, le-a zis:

– Ce rost mai are s-o cântăriţi, dacă ne-aţi luat ultimul grăunte?

– Tovarăşul Stalin trebuie să ştie câtă pâine are fiecare suflare. Noi dăm svodka mai sus în fiecare zi, de la cine şi cât am luat.
Am plecat şi eu din urma căruţei, iar bunica a rămas în poartă blestemând. Cum plângea ea aşa în glas, Tărcuş a înce­put a urla cu jale şi groază.

În mijlocul satului era o mare forfotă: căruţe cu saci, copii, femei bocind şi blestemând ca atunci când petreceau bărbaţii la război.

O femeie se hărţuia cu un activist de la un sac cu grâu. În încăierare, sacul s-a dezlegat şi s-a împrăştiat în mâzga rece ca gheaţa, sub gard. Femeia îşi rupea părul din cap, răcnea disperată, apoi a început să arunce cu glod în acti­vişti. În cele din urmă, s-a prăbuşit peste grâul din glod, l-a cuprins cu mâinile şi a început să bocească înăbuşit: "Osân­dească-vă să vă osândească Dumnezeu, venetici şi ciocoi spur­caţi ce sunteţi, fără lege şi fără suflet! Bărbatul mi l-aţi luat, pâinea mi-aţi furat, a rămas să-mi luaţi şi zilele. Să dea Dumnezeu să vă mănânce viermii de vii!"

Convoiul de căruţe se mişca tot mai departe în sat, iar femeia lipsită de puteri şi îngheţată nu mai putea plânge , ci doar suspina. O fetiţă, care stătea alături, o ruga să nu mai plângă atâta, iar nişte femei au sfătuit-o să strângă grâul cu tot cu glod şi pe urmă să-l spele.

La marginea satului, au scos o căruţă cu cei mai buni cai înainte, au aşezat în ea doi activişti – unul ţinea în mâini un steag roşu, iar celălalt - portretul lui Stalin. Convoiul cu ultima speranţă de viaţă s-a rupt de la matca satului şi a pornit spre gară. Mulţimea, cu capetele aplecate în jos, era ca după înmor­mântare. Satul a rămas cu o mare durere şi greutate pe suflet, durere pe care nu se ştie dacă va înţelege-o cineva vreodată.

Tărcuş ne-a întâlnit la poartă scheunând. Cu o labă parcă a vrut să-l atingă pe bunelul, apoi l-a înconjurat de câteva ori, continuând să scheu­ne. Văzând că nu-i dăm nici o atenţie, s-a aşezat lângă prag şi scheunatul i-a trecut parcă în suspin.

După o lungă tăcere, bunelul a rugat-o pe bunica să aprindă focul şi să pună un ceaun mare de uncrop. Mie mi-a spus să adap caii şi să controlez ce mâncare este în iesle, iar el a scos din sarai două pietre mari şi rotunde cu câte o gaură la mijloc. Când uncropul a fost gata, bunelul mi-a dat cana şi mi-a spus să-i torn pe mână să spele pietrele. Lucra la curăţarea lor cu dibăcie, iar eu nu îndrăzneam să-l întreb ce vrea să facă cu aceste pietre şi de ce le spală. Ştiindu-mă limbut şi zurbagiu, şi văzând că nu-l întreb nimic, a hotărât el să înceapă vorba:
– Iaca, tata a aşeza râşniţa, şi de azi înainte om măcina acasă. Rabijnicii au început să ne jupească şi pentru măcinat, în loc de bani acum trebuie să le dai din ceea ce macini. Şi cică asta-i garţevîi sbor.

Spre seară, bunica m-a trimis s-o chem pe mama şi pe sora şi să mâncăm ce-a dat Dumnezeu. Până la masă şi după masă s-au dezghiocat multe vorbe: de la cine şi câtă pâine au luat, la cine au găsit pâine ascunsă şi cât anume şi aşa mai departe.

– Apoi, dragul tatei, lumea asta nu-i chiar proastă, doar nimereşte casa când vine de la deal. Alta-i la mijloc. Moldo­veanul nostru-i prea deschis, prea bun la inimă. Da azi a venit aşa o vreme, că nu trebuie să pui şarpele în sân. Nu trebuie să te ştie nimeni ce ai în casa ta. O bucăţică de pâine trebuie s-o mănânci cu uşa încuiată şi cu lampa stinsă. Ne-a dat de grijă să nu aducem pe nimeni la joacă ori cu vreo altă ocazie.

– Dacă-ţi călca cuvântul meu, să ştiţi că ne pierdem cu toţii.

Mama cu surioara au plecat la casa din vale, iar noi am rămas să le aşezăm pe toate pe seară. Am porăit împreună cu bunelul, el a legat poarta, a verificat toate uşile la saraie şi când s-a lăsat amurgul, ne-am retras în casă. Până târziu, am ales arpagic. Avea să plece undeva s-o vândă.

– Acum, zise el, trebuie să ducem totul pe mâncare.

Când a văzut că somnul mă doboară, a tras cu mătura şi a dus cozile de arpagic afară, ne-am spălat de praf, apoi a urmat rugăciunea de seară. Mare mi-a fost mirarea când l-am auzit cum a zis "Tatăl nostru" în limba noastră, a mai zis ceva în ruseşte şi a terminat rugăciunea, rugându-l pe cel Atot­pu­ternic să ne scape până la vară de lăcusta aceasta.
* * *
Eram la jumătate de martie, dar primăvara nu se grăbea să ne bucure cu nimic. Activul umbla din casă în casă şi scriau în nişte cărţi groase totul ce are omul în gospodărie: cai, vaci, porci, păsări şi câte şi mai câte. Ochii lor de ogari umblau în orbite ca mărgelele. De aceşti ochi rareori rămâneau nedesco­perite tainiţele cu sfânta pâine, iar ei o căutau şi o arestau zi şi noapte. O duceau la gară, pe rampă, sub cerul liber, sub ploaie şi viscol. Viaţa nu numai că era deturnată din bunul său mers secular, dar se afla în permanenţă sub arest, ca să fie mereu prefăcută după un model pe care nimeni nu-l cunoştea, nici chiar cei mai buni activişti.

În cele din urmă, a dat de veste şi vântul de primăvară şi în două-trei zile s-au făcut cărări. Încet, fără prea mare forfotă, satul a început să foiască. Oamenii tăcuţi şi mâhniţi, ca după o boală grea, reparau gardurile, portiţele, scoteau puţinele vite care au mai rămas afară şi le legau la iesle. În faţa soarelui, ici-colo, apăreau primele plante firave, care încercau să continue cursul vieţii în satul Slănina.

Iar la Gafiţa sub gard, dinspre şleah, a răsărit un pâl­cuşor de grâu nu tare mare. Era des ca pâsla şi toţi trecătorii îl ocoleau să nu-l calce. Tot satul, de la mic la mare, ştiau istoria cum a fost el semănat. Peste câteva zile, cineva pusese din­spre drum nişte pietre mari, iar pâlcuşorul devenea tot mai uniform şi mai verde.

O dată cu sosirea primăverii, tot mai des puteai vedea pe drumurile satului oameni cu traista la şold, umblând cu cerşitul. Faţa lor era galbenă-pământie, ochii duşi în fundul capului şi, la adierea vântului, se clătinau în acelaşi ritm cu pomii. Unii aveau lucruri scumpe pe care le propuneau pentru câţiva pumni de grăunţe sau de făină. Aduceau haine, încălţă­minte, obiecte de argint şi de aur, iar uneori şi icoane cu chipu­rile sfinţilor şi a Mântuitorului. La bani nu se uita nimeni. Totul în jur pierduse orice valoare, în afară de hrana care era unitatea supremă de măsură a vieţii. Tocmai acum începeam să-mi dau seama de ce părinţii noştri ne învăţau să fim atenţi ca nu cumva să scăpăm pe jos fărâmituri de pâine, iar bucăţica scăpată neapărat s-o ridicăm şi s-o sărutăm.

Au început să înflorească zarzării, se trudeau şi albinele. Verdeaţa punea stăpânire tot mai mult pe faţa pământului. Pâlcuşorul de grâu se sălta în sus, voind parcă să-l ajungă pe cel semănat fără bucluc. Primul val de oameni ce inundase sa­tul, în căutarea unei fărâme de pâine sau de mămăligă, bătea în retragere. Fiecare se gândea la veşnica problemă a ţăranului, cum să facă să scormonească pământul şi să strecoare în braz­da umedă ultimele seminţe pe care au ştiut să le ocrotească de ochiul iscoditor al activului.

Într-o dimineaţă, lângă pâlcuşorul de grâu, pe a patra scândură de sus a gardului, a apărut portretul lui Stalin, scos dintr-un manual şcolăresc. Sub portret era scris: "Am să scot şi sufletul din voi!", şi urma semnătura din trei litere mari - A. Ş. M. Trecătorii, când dădeau cu ochii de portretul "scumpului şi iubitului Stalin", o luau din loc, de parcă-i frigea ceva la tălpi. A tot stat aşa portretul marelui conducător până după amiază, petrecând sătenii la treburile lor. Spre seară, însă, a venit din raion o maşină cu oameni străini, îmbrăcaţi în haine de mili­tari. După ce au analizat cu atenţie pâlcuşorul de grâu, pietrele şi cele scrise sub portret, au luat chipul tătucului de pe gard, l-au pus într-o geantă neagră şi au plecat. Nu zăbavă, aceeaşi maşină s-a întors cu doi activişti care au sărit din mers, au luat în grabă pietrele şi le-au dus la cornul gardului, apoi cu o sapă au ciopârţit pâlcul de grâu. După ce s-au convins că totul este în ordine, s-au urcat în maşină şi au plecat.

Noaptea a fost o bură de ploaie caldă , binefăcătoare, iar a doua zi soarele dezmierda cu dărnicie oamenii, animalele şi plantele. Din pâlcuşor nu toate plantele au fost nimicite, unele au rămas întregi, iar altele au odrăslit şi peste o săptămână au încheiat locul.

Câteva zile la rând învăţătorii au controlat puţinele ma­nuale ale elevilor şi toate s-au dovedit a fi în bună orânduială. Portretele împăratului mustăcios erau în cărţi, la locurile lor.