Analiza pragamatică a unui text literar



Yüklə 43,44 Kb.
tarix26.10.2017
ölçüsü43,44 Kb.
#14678


ANALIZA PRAGMATICĂ A UNUI TEXT LITERAR
Oana Mercic

Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava

Instrumentele de analiză ale lingvisticii şi ale limbajului în general, sînt edificatoare în revelarea sensului unui text literar. Potrivit lui S. Vaimberg (1995: 347), analiza operei literare se dovedeşte, în esenţă, o continuare directă a analizei lingvistice propriu-zise, pe baza unei metodologii unice. Avînd în vedere teoria lui Todorov potrivit căreia literatura este o extindere a anumitor proprietăţi ale limbii, Vaimberg ajunge la concluzia că atunci cînd aplicăm metodologia modernă la cercetarea fenomenului literar, nu ne extrapolăm într-o zonă fie şi limitrofă a limbii, ci rămînem, în ultimă instanţă, înăuntrul frontierelor unuia şi aceluiaşi obiect de studiu (Ibidem).

Nu doar acesta este motivul pentru care am ales aplicarea pragmaticii pe un text literar. Definiţia pragmaticii este cea care ne-a încurajat demersul: studiul raportului dintre semne şi utilizatorii lor, deci, abordarea limbajului din perspectivă discursivă, comunicaţională şi socială. În descrierea textului literar erotic am adus în discuţie legătura fundamentală între discurs şi cititor, legătură din care rezidă însăşi identitatea erotică a textului. Cititorul este cel care stabileşte, în funcţie de propriile convingeri, educaţie şi modalitaţi de raportare la societate, cărui gen aparţine textul pe care îl citeşte, în cazul nostru, dacă este vorba despre un text erotic sau pornografic.

Pentru a valorifica instrumentele lingvistice puse la dispoziţie de către pragmatică, trebuie să privim literatura ca fiind un act de comunicare, o interacţiune între un locutor şi interlocutor.


CONTEXT
LOCUTOR-------------------------MESAJ-----------------INTERLOCUTOR

(NARATOR) COD (CITITOR)

CANAL
În cazul nostru, locutorul este naratorul, cel care îşi expune naraţiunea, alegînd modalitatea optimă de expresie, la persoana I sau a IIIa. Interlocutorul, cel căruia i se adresează naratorul, este cititorul. Mesajul este enunţarea, textul însuşi, cel mai important element al unei comunicări, cititorul fiind implicat într-un act de decodare a acestui mesaj. Pentru a-i facilita demersul, naratorul îi va pune la dispoziţie puncte de reper (deictice, anafore, catafore) care îl vor îndruma în parcurgerea şi înţelegerea textului. Suportul fizic al comunicării este, în general, canalul grafic. Pot exista însă şi alte tipuri de canale de comunicare, mai ales, în cazul teatrului, cînd se recurge la canalul fonic şi gestual.

Pentru ca actul de comunicare să fie unul reuşit şi eficient, cei doi actanţi trebuie să folosească un cod, cel puţin parţial comun. Codul face referire la limba în care este scris textul, care trebuie să fie cunoscută de ambii parteneri ai comunicării, altfel interacţiunea literară nu ar putea să aibă loc. Contextul, element integrator, are un rol important în desfăşurarea comunicării.

În mod normal, actul comunicaţional nu ar fi unul reuşit dacă între parteneri nu ar exista un feed back, un răspuns. Spunem în mod normal, pentru că în cazul literaturii nu putem vorbi despre feed back. Naratorul şi cititorul interacţionează, tacit, prin intermediul şi pe parcursul textului. Un exemplu revelator este naratorul din Lolita, Humbert, care de-a lungul întregii cărţi se adresează cititorilor pe care şi-i închipuie ca membrii unui juriu dintr-un proces intentat împotriva lui pe motiv de abuzarea unei minore şi incest: „(...) Îi rog pe cititorii mei avizaţi să urmărească atent scena pe care mă pregătesc să o reiau (...).” (Nabokov 2003: 71). „Stimate doamne frigide din juriu! Crezusem că or să treacă luni sau poate ani pînă cînd voi îndrăzni sî mî arat în faţa lui Dolores Haze (...). Şi am să vă mai spun ceva straniu: ea m-a sedus pe mine!” (Idem: 163). „Trebuie să calc atent. Să vorbesc în şoaptă. Oh, tu, reporter veteran al crimelor, tu, portărel bătrîn şi grav, tu poliţistule odinioară popular, acum în regim de izolare, după ce ani de-a rîndul ai împodobit zebra de traversare de la şcoală, tu, profule bătrîn, cu băiatul care îţi citeşte! Nu voi izbuti, nu-i aşa, să vă fac pe voi, semenii mei, să vă îndrăgostiţi nebuneşte de Lolita mea!” (Idem: 165).

O latură importantă a interacţiunii dintre partenerii „comunicării literare” este faptul că statutul acestora nu poate fi schimbat între ei, ca în cazul comunicării verbale, naratorul asumîndu-şi rolul celuia care expune o întîmplare, în timp ce cititorul va fi mereu receptorul enunţării.

La sfîrşitul textului, interacţiunea celor doi parteneri se încheie. Dacă din acest punct de vedere, discursul literar prezintă un deficit, trebuie să amintim de un aspect care reuşeşte să compenseze, într-o oarecare măsură, acest dezavantaj: prin intermediul textului literar, naratorul va fi mereu împlicat într-o relaţie de comunicare cu un cititor; prin valoarea sa, opera unui scriitor reuşind să reziste în timp, adresîndu-se generaţiilor de cititori viitoare.

Analiza pragmatică vizează trei nivele ale textului:

- primul nivel este cel al unitaţilor al căror referent variază în funcţie de context. Este vorba de analiza deicticelor legate de persoană, temp şi spaţiu.

- un al doilea nivel are în vedere construcţia sensului, legată mai ales de interpretarea inexprimabilului textual, referindu-ne aici la „conţinuturile implicite”

- cel de-al treilea nivel corespunde analizei dimensiunii acţionale a limbajului reprezentate de actele de limbaj.

Se dă textul:



„După aceea totul s-a petrecut repede şi curat- fără lacrimi, fără declaraţii de amor, fără „promite-mi asta şi promite-mi aia.” (...) S-ar putea ca acesta să fie cel din urmă sex. Mi-era, de pe acum, străină. Comiteam un adulter, de felul acela pătimaş, incestuos, cu care ne desfată Biblia. Abraham a pătruns în Sara şi a cunoscut-o (straniu că în Biblia engleză verbul e scris cu litere italice). Dar felul în care libidinoşii ăiă de patriarhi îşi aţîţau nevestele tinere şi bătrîne, surorile, vacile şi oile vădea multă cunoaştere. Probabil că plonjau cu capul în jos, cu toată viclenia şi priceperea unor desfrînaţi bătrîni. Mă simţeam ca Isaac excitîndu-se cu un iepure în templu. Era probabil o iepuroaică albă, cu urechi lungi. Purta în pîntece ouă de Paşti pe care avea să le lepede, unul cîte unul, într-un coş. Aflat în interiorul neveste-mii, am purces la o lungă cercetare, studiind fiecare şănţuleţ, fiecare pliu sau fald, fiecare bulfă moale, rotundă, care se umflase cît o stridie închircită. S-a degajat şi şi-a oferit răgaz, continuînd să citească, cu degete curioase, alfabetul Braille pe corpul meu. Pe urmă s-a lăsat în patru labe ca o jivină, tremurînd şi scîncind de plăcere nedisimulată. Nu-i scăpa nici un cuvînt omenesc, nici un semn că ar cunoaşte vreo limbă în afară de acel gîfîit-pe un singur ton-astupă-mă-şi-unge-mă. Domnul din Mississippi se evaporase cu totul; alunecase îndărăt în limbul mîlos care alcătuieşte permanenta pardoseală a continentelor. Rămăsese doar o lebădă, o mulatră cu buze rubinii fixate într-un cap bleu-pal. Curînd o să ne înfundăm în trifoi, în ţîşnituri calde, cu prune şi piersici picînd din cer. O ultimă îmboldire, tîrîtul asfixiatului, cenuşa albă încinsă şi, apoi, două buturugi zăcînd una lîngă cealaltă în aşteptarea bardei. Final frumos. Şuvoi regesc. Eu am cunoscut-o pe ea şi ea m-a cunoscut pe mine. Primăvara va veni din nou, şi vara, şi iarna. Ea se va legăna în braţele altuia, se va afunda într-un sex orb, scîncete, ţîşniri, închiriciri şi deschideri- dar nu cu mine. Eu mi-am îndeplinit datoria, i-am dăruit ultimul ritual. Am închis ochii şi am făcut-o pe mortul. Da, o să învăţăm să trăim o viaţă nouă, Mara şi cu mine. (...)” (Miller 2005: 125-126).
Textul este extras din cartea lui Henry Miller, Sexus, primul volum din trilogia Răstignirea trandafirie. Personajul principal, Henry Miller, aflat în parg de divorţ, se îndrăgosteşte de o femeie uşoară, o dansatoare, Mara, alături de care va descoperi valenţele iubirii adevărate. Afectivitatea lui Henry este însă una incompletă, mereu tributară relaţiilor amoroase din viaţa sa, nu va reuşi niciodată să se despartă definitiv de femeile pe care le-a iubit cîndva. Este şi cazul soţiei sale, Maude, cu care are o fetiţă şi de care nu va reuşi să se îndepărteze complet vreodată. Pasajul la care ne referim este ceea ce credea Henry a fi ultima noapte de dragoste împreună cu soţia sa.
Pasajul selectat aparţine unui text narativ, un roman scris la persoana I, care se doreşte a fi un fel de jurnal al iubirii, al vieţii, în definitv, al personajului principal. Avînd o focalizare intradiegetică, acţiunea bazîndu-se pe un singur punct de vedere, cel al personajului narator, textul este construit de către un „eu” dominator. Henry trăieşte, în conştiinţa sa, ultima partidă de amor cu soţia lui. Gestul nu este unul just, cu atît mai mult cu cît este făcut ca o sarcină, „o datorie”, vina fiind sentimentul care domină întreg textul. De-a lungul depersonalizării sale, Henry se autoanalizează şi-şi reduce trăirea şi cuplul pe care îl forma înainte cu Maude la originar. Cei doi fac referire la cuplul edenic, Adam şi Eva, aflaţi în pragul alungării din Rai. După intensa trăire a unui orgasm străin de el, Henry se va trezi un „butuc” pregătit de tăiere. Eliberarea îi este Mara, dar în acelaşi timp şi condamnarea. Discursul descoperă îndoială, fiecare amintire dovedind nostalgie şi regret, dar, în acelaşi timp resemnare. Întreg textul este construit pe o argumentare a despărţirii. Referirea la pasajul biblic legat de Abraham şi Sara nu este întîmplător. Bărbatul se îndepărtează de cea care i-a fost pentru mult timp Eva, femeia pe care „a cunoscut-o” nu doar sexual, ci, mai ales, afectiv, spiritual. Asemănînd-o unei iepuroaice de Paşti, Henry îşi reduce consoarta doar la funcţia ei în reproducere, un simbol al fertilităţii, demontînd, astfel, mitul ce îi lega pînă atunci.

În cadrul unui discurs erotic, verbul şi substantivul, deopotrivă, primesc forţă ilocutorie, fiecare cuvînt fiind un act de vorbire, stînd sub semnul dinamicului. Aglomerarea de verbe: s-a degajat, şi-a oferit, continuînd, să citească, s-a lăsat, tremurînd, scîncind, etc alternează cu pasaje ce trimit la trecut, la meditaţii legate de existenţa acestui cuplu aflat într-un final. Eroticul rezultă din modalitatea de construcţie a textului. Deşi descriind un act sexual, discursul ia forma unei meditaţii asupra iubirii şi despărţirii, un metalimbaj despre sex, care redă amănunte lascive privite de dinăuntru. Cuvintele par a interioriza fiecare gest, erosul este sugerat prin simboluri şi metafore: „limbul mălos”, „lebăda”, „ţîşniri calde, cu prune şi piersici picînd din cer”, „cenuşă albă încinsă”, „şuvoi regesc”.

Ceea ce pare o trăsătură specifică a lui Miller, este o descătuşare explozivă a cuvintelor, o coordonare senzuală a enunţurilor, încît o simplă descriere a unui speech, devine erotică : „L-am auzit pe Kronski şoptind cuiva că mă aflu într-o stare de euforie avansată, şi cuvîntul „euforie” m-a atins şi m-a declanşat iar. Euforie! Am făcut o pauză de o fracţiune de secundă, cît cineva mi-a reumplut paharul, apoi am ţîşnit iar, la aceeaşi tensiune, împroşcînd în toate direcţiile un jet de zglobie apă de latrină.” (Idem: 63)

Structura textului este construită prin opoziţie, existînd două planuri care au un element comun: „eu”. Henry este îndrăgostit de Mara, cu care îşi doreşte un viitor, însă prezentul nu este unul convenabil: este însurat cu Maude, o soţie geloasă şi posesivă, faţă de care nu mai simte nimic. „Eul” narativ, Henry, se împarte între un trecut care se încăpăţînează să persiste, reprezentat de Maude, soţia sa, al cărei nume nu este amintit şi un viitor care se întrevede alături de Mara.

Această construcţie este reliefată şi de folosirea sugestivă a timpurilor verbale şi a adverbelor de timp. Raportarea lui „eu” la femeia din trecut, prezentă doar din punct de vedere sexual, se face prin verbe la timpul trecut: „era străină”, „comiteam”, „simţeam”, „am purces”, „rămăsese o lebădă, o mulatră”, „am cunoscut”; singurul verb folosit la viitor „o să ne înfundăm” este pus alături de adverbul „curînd” care îl situează într-un viitor imediat şi de scurtă durată. Excluderea lui „eu” din viitorul lui Maude este marcată printr-o dislocare sintactică, prin conjuncţia adversativă „dar”. „(...) Ea se va legăna în braţele altuia, se va afunda într-un sex orb, scîncete, ţîşniri, închirciri şi deschideri – dar nu cu mine.” (s.n.)

În acest context conectorul argumentativ „dar” capătă o valoare de negaţie (Maingueneau 1990: 57), presupunînd punerea în scenă a unei desfăşurări enunţiative asemănătoare dialogului care asociază negaţia şi rectificarea. Henry neagă un viitor din care nu vrea să facă parte, pe care nu şi-l mai asumă. „Eu mi am făcut datoria”.

Mara este privilegiată, iar faptul că numele ei este amintit, confirmă acest lucru. „Eu” se află într-o relaţie de coordonare cu Mara, o relaţie aflată sub semnul viitorului. „Da, o să învăţăm să trăim o viaţă nouă, Mara şi cu mine.”

Deşi este un discurs erotic, naratorul descriind o partidă de sex între el şi soţia sa, putem observa o deplasare spre meditaţie care marchează o detaşare afectivă şi sexuală în acelaşi timp, trădîndu-şi astfel, finalitatea principală, cea de erotizare a cititorului. În acest context, putem observa că literatura erotică nu are doar finalitatea care i-a fost atribuită prin definiţie, cea de excitare, incitare a celui care o citeşte. O trăsătură principală a acestui gen de literatură, mai ales a literaturii erotice contemporane, este aceea de a transgresa prin intermediul erosului spre o metafizică a sufletului, de a se construi într-un metadiscurs al existenţei, în cele din urmă.

Valoarea pragmatică a unui text rezidă din capacitatea acestuia de a determina o reacţie asupra cititorului, oricare ar fi ea, discursul literar constituindu-se într-un metagen care presupune un ritual specific, cu variate condiţii de reuşite (Idem: 12). Contractul pe care orice autor îl încheie cu cititorul său nu este unul strict; după cum am văzut, emblema de text erotic nu mai înseamnă reducerea la anumite limite ale limbajuliu sau ale realităţii descrise, referitore doar la sexualitate, literatura are tendinţa de a deveni un metaroman cuprinzînd orice gen, orice tematică.

Perspectiva pragmatică este cea care ne permite de-asemenea explorarea relaţiei dintre actul de lectură şi intertextualitatea. Textul erotic, la fel ca oricare alt text literar, impune o cultură livrescă, trimiterile la alte cărţi fiind frecvente şi avînd rolul de a-i completa semnificaţia. În cazul nostru, naratorul aminteşte de Biblie, de un pasaj legat de Abraham şi Sara şi la modul în care este sugerat actul sexual. Citatul amintit nu este lipsit de valoare, întrucît ultima noapte de dragoste alături de soţia sa este mai mult decît un simplu sex, este o „cunoaştere” definitivă a celuilalt, transformîndu-se într-un ritual prin care Henry se eliberează de fosta sa iubită.

Un alt exemplu revelator de transtextualitate este cartea lui Vincente Puelles, Fetişul piciorului, unde, naratorul, un tînăr pictor cu înclinaţii vădit perverse, îşi povesteşte viaţa, mai ales sub aspectul ei sexual. Copilăria îi este marcată de lecturile pe care le face: „(...) Am citit Dicţionarul filozofic al lui Voltaire, care mi-a accentuat incredulitatea, şi toate volumele lui Jean- Cristophe în ediţie originală din Cahiers de la Quinzaine, unde tocmai se-ncheiase publicarea ei şi la care mama era abonată. Citindu-l pe Romain Rolland aveam impresia că senzaţiile mele se înviorau şi că deveneam mai subtil, ca atunci cînt te plimbi după ploaie sau cînt primeşti în obraji lovitura brizei mării. Am găsit un exemplar din Gamiani, de Musset, care avea numeroase pagini lipite şi care erau suficient de vechi cît să fi suportat efuziunile amoroase ale străbunicului meu. Am despărţit paginile cu vată îmbibată în spirt şi am reînviat senzaţiile care îl inflamaseră pe înaintaşul meu.” (Muñoz Puelles 2007: 44). Lecturile amintite de narator şi modul în care se raporta la ele, ajută cititorul în construirea cît mai fidelă a portretului personajului, în înţelegerea acestuia.

Literatura erotică se carcacterizează mai ales prin subtilitatea frazei, prin „non dit”. Pragmatica numeşte acest mijloc de construcţie, „conţinuturi implicite”. Presupoziţiile şi subînţelesurile sînt adeseori folosite de scriitori pentru a sugera un fapt care nu trebuie să fie redat în mod explicit, tocmai pentru nuanţarea sensului, pentru ambiguizare. Revenind la textul lui Henry Miller, prin enunţul „s-ar putea ca acesta să fie cel din urmă sex”, cititorul poate presupune că personajul nu este sigur de despărţirea la care se referă cu atîta vehemenţă, iar presupunerea este corectă, avînd în vedere că nopţile de amor alături de Maude vor fi nenumărate de-a lungul cărţii. Prin inferenţă, naratorul face aluzie la partida de sex, fără să o mai descrie: „eu am cunoscut-o pe ea, ea m-a cunoscut pe mine”, sensul enunţului fiind tributar explicării anterioare legat de pasajul biblic, unde Abraham a cunoscut-o pe Sara. Metaforizarea limbajului este un alt mijloc de a subtiliza enunţarea, subînţelesurile transformîndu-se într-un fel de ghicitori adresate cititorului. Răspunsurile sînt ascunse în structura textului, aceste subînţelesuri nefiind funcţionale în afara contextului, un subînţeles putînd să facă trimitere la diferiţi referenţi, în funcţie de context. „Rămăsese doar o lebădă, o mulatră cu buze rubinii fixate pe un cap bleu-pal. Curînd o să ne înfundăm în trifoi, în ţîşniri calde, cu prune şi piersici picînd din cer.” Decodarea acestui enunţ depinde de contextul în care apare, cititorul punîndu-l în legătură cu momentul enunţării, înţelegînd că se face referire la orgasmul celor doi, materializat plastic în cuvinte. Lectura pragmatică se referă tocmai la această dinamizare a activităţii discursive, la rolul activ al cititorului în a desluşi sensurile ascunse ale textului prin folosirea eficientă a modalităţilor de structurare a naraţiunii, a instrumentelor morfo-sintactice, a codurilor şi a cheilor lor puse la dispoziţie de către scriitor. La fel ca un act de comunicare, discursul literar este supus unor reguli tacite, a căror respectare garantează reuşita acestuia. Avantajul interlocutorului ce ia parte la actul de comunicare literar, este că are la dispoziţie mesajul în formă scrisă, putîndu-l astfel analiza şi descifra, atît timp cît consideră că este necesar ca textul să se deschidă complet, locutorul (scriitorul) fiind, în acest context, responsabil pentru fiecare cuvînt al operei sale.

Un alt mijloc prin care cei doi parteneri ai actului discursiv interacţionează, este legat tot de conţinuturile implicite şi face referire la aluzie. Aluzia stabileşte o complicitate a interlocutorilor cu privire la un anumit subiect, adesea referitor la anumite trăsături ale unor persoane: „aluziile sexuale sau cele asupra unor comportamente ciudate, excentrice par a fi cele mai frecvente.” (Kerbrat-Orecchioni 1977: 46). Subiectivitatea naratorului, pentru a putea fi acceptată ca atare, se va camufla în spatele acestor aluzii, argumentate sau nu, dorind astfel să primească acordul cititorului. Prin intermediul unui discurs raportat, discursul direct: „promite-mi asta şi promite-mi aia”. Henry face aluzie la modul obişnuit în care se aplanau conflictele dintre cei doi prin promisiuni, de unde se poate înţele o oarecare indignare a acestuia faţă de caracterul slab al soţiei lui. (Fapt care reiese din prezentarea anterioară: „totul s-a petrecut repede şi curat - fără lacrimi, fără declaraţii de amor, fără „promite-mi asta şi promite-mi aia.”) Folosirea discursului direct nu este întîmplătoare, acest gen de discurs fiind o formă de reprezentare, de punere în scenă a cuvintelor citate, garantînd autenticitatea acestora.

Pragmatica erotică trebuie căutată dincolo de semnatica sau sintaxa textului, ea funcţionează la un nivel superior al discursului, al operei însăşi, referind-se, în principal, la modul în care se raportează cititorul la measajul pe care îl lecturează. Literatura erotică nu trebuie doar să incite simţurile, după cum susţin unii critici francezi, ea culturalizează, chestionează intimitatea şi cunoaşterea de sine, transgresează limite pentru a ajunge la un originar individual, afiliat la umanitatea însăşi. Analiza fiecărui gest descris, al simţurilor care participă la descoperirea celuilalt şi al propriei persoane, ţine de pragmatica erotică, o pragmatică a intimităţii. Sexualitatea este voalată, exemplul din Sexus al lui Henry Miller este revelator în acest sens, sexul este erotizat, devenind temă de meditaţie, simţurile sînt suspendate într-o intimitate care devine străină de celălalt, sexualul se desfăşoară, erotismul mistuie. Tot ce sugerează o trăire afectivă intensă ascunsă sub umbre senzuale: „fiecare şănţuleţ, fiecare faldă moale”, „domnul din Mississipii”, ţin de o estetică erotică, influenţată de subiectivitatea fiecărui cuplu, fiecărui partener. Cititorul poate descoperi acest eros doar atunci cînd i se revelează intimitatea personajelor, acesta este contractul obligatoriu pe care cei doi parteneri ai discursului (narator, cititor) îl stabilesc: prezenţa intimităţii. Cu cît un discurs este mai subiectiv, mai aproape de personal, cu atît erotismul spre care tinde va fi mai profund.



După cum am putut observa, modalităţile de redare a erotismului sînt multiple şi ţin fie de semantic, fie de mijloace specifice de construcţie a textului. Fie că sînt folosite cuvinte licenţioase, fie se preferă sugerări subtile, fie se foloseşte discursul direct, redîndu-se sunete, gemete, fie se optează pentru descrieri metaforice, trebuie să facem observaţia că un discurs erotic nu trebuie să aibă neapărat ca referent un act sexual: „Aş fi pictat un iaz. Un arbore mistuit de văpăile flăcărilor. Cîteva studii după natură- un tigru urmărind o pasăre a paradisului, un şarpe sufocant înfăşurîndu-se strîns în jurul trunchiului jupuit al unei hermeline. Aş mai fi pictat un sulatn, cu chipul devastat de o cumplită nelinişte (amplificată, ca să zic aşa, de mîngîierea lui modelatoare) care ajută un copil sclav calipigean să se caţere pe o coloană de onix (...)” (Nabokov 2003: 165). Întrebarea legitimă, în acest context, este ce anume „erotizează” un discurs. Considerăm că pentru acest răspuns e nevoie să facem mai întîi trimitere la domeniul psihologiei şi să observăm că noţiunea de „eros” se defineşte pentru fiecare în parte în mod diferit, în funcţie de vîrstă, cultură, apartenenţă socială, naţionalitate, sferă profesională. Criteriile sînt multiple şi variate; şi după cum afirma Chris Marker „Pornografia este erotismul celuilalt”, pragmatica erotică ţine de fiecare cititor în parte, amintind că ne referim, în acest caz, de pragmatică, în sensul ei morissian-domeniu care se ocupă de relaţia dintre semne şi utilizatorii lor. Relativitatea acestui gen de litearatură este motivul pentru care distincţia erotic-pornografic, erotic-nonerotic este o chestiune atît de delicată. Statutul activ al cititorului, de care vorbeşte pragmatica literară, prin care acesta este provocat de a completa spaţii aşa-zise libere ale unui text, de a decoda, de a rescrie într-o formă liberă ceea ce citeşte, de a imagina, crea, simţi, este cel mai mult dinamizat în cazul unui discurs literar erotic. Trebuie să observăm că reuşita unui astfel de discurs depinde în egală măsură de narator, cît şi de cititorul lui. Contextul activităţii discursive, adus în discuţie de pragmaticieni, are în vedere orice factor care influenţează în orice fel interacţiunea partenerii actului discursiv. Ori, pentru literatura erotică, exterioritatea discursului este la fel de imporatantă ca discursul însuşi.
Învestită în studiul discursului literar, pragmatica trebuie să-şi definească propria perspectivă, departe de psihologizare, sociologizare sau formalism. În acest context, opera literară nu este nici expresia unui adevăr, nici un univers solipsist. Această dorinţă de a oferi şi o „a treia perspectivă” nu ţine de nou, este laitmotivul lui Bakthine şi a altor criticilor de a lungul anilor. Dar, insistînd asupra caracterului interactiv şi reflexiv al discursului, sub raportul normelor sale, reconstruind caracterul instituţional al activităţii limbajului sau arătînd complexitatea procesului de descifrare a textului, pragmatica pune la dispoziţie numeroase instrumente de analiză (cf. Maingueneau 1990). După cum a observat şi pragmaticianul francez Dominique Maingueneau, nu este nevoie de o raportare pro sau contra pentru o pragmatică literară, ci de a o considera un domeniu care poate exploata noi valenţe textuale.
BIBLIOGRAFIE
Maingueneau, Dominique, (1990) : Pragmatique pour le discours littéraire, Paris, Bordos, 1990. (Maingueneau 1990)

Kerbrat-Orecchioni, Catherine, La connotation, Lyon, Presses universitaires de Lyon, 1977. (Kerbrat-Orecchioni 1977)

Vaimberg S., „Limbă şi literatură în perspectivă integratoare” în Limbaje şi comunicare, Institutul European Iaşi, 1995, p. 344-347. (Vaimberg 1995)
IZVOARE
Miller, Henry, Sexus, traducere de Antoneata Ralian, Bucureşti, Editura Est, 2005. (Miller 2005)

Muñoz Puelles, Vicente, Fetişul piciorului, traducere de Mirela Petcu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007. (Muñoz Puelles 2007)



Nabokov, Vladimir, Lolita, traducere de Horia-Florian Popescu, Iaşi, Editura Polirom, 2003. (Nabokov 2003)
ABSTRACT
Erotic literary discourse is, generally speaking, included by literary criticism among “pariah” texts of world literature, being reproached for lack of profundity and subtlety. Nevertheless, this type of literature is known to have been practiced by great world writers, “relished” by any type of reader, covering many red-pencilled pages of literary masterpieces highly appreciated worldwide. Our paper constructs a model of pragmatic analysis of an erotic literary text, thus aiming to highlight discursive features that could establish a theoretical framework of erotic literary discourse.
Key words: erotic, pragmatic analysis, discursive construction




Yüklə 43,44 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə