Convorbiri literar-artistice Apare o dată la două luni Anul I/nr 1/nov-dec 2017 issn issn-l



Yüklə 331,88 Kb.
səhifə1/3
tarix05.03.2018
ölçüsü331,88 Kb.
#44129
  1   2   3


Convorbiri literar-artistice Apare o dată la două luni Anul I/nr 1/nov-dec 2017 ISSN.... ISSN-L...

Director Antoneta Rădoi

Redacţia Antoneta Rădoi, redactor-şef Aura Dan, redactor adjunct Alexandru Nicoară, redactor adjunct Victor Atanasiu, critic literar Aureliu Goci, critic literar Marian Nencescu, dr. în filologie; jurnalist Zînica Spulber, secretar de redacţie

Concepţia grafică a copertei 1: Niţă Iulia Ramona/Antoneta Rădoi

Tehnoredactare: Zînica Spulber /Antoneta Rădoi

Editor: Nicolae Nicolae

Editura: Amanda Edit

Adresa: Str. Beldiman nr 1, sector 5, Bucureşti

Mail: convorbiriliterarartistice@yahoo.com antoradoi@yahoo.com; telef: o723.906.446

Anunţ Important! Responsabilitatea asupra conţinutului textelor revine autorilor, conform legilor în vigoare!

Munca pentru realizarea Revistei este benevolă! Nimeni nu este remunerat!





c:\documents and settings\administrator\desktop\texte originale primite pt revista nr 1\anto oval 22.jpg Editorial (Antoneta Rădoi, redactor-şef)

Bună să vă fie inima dragi cititori!

Într-una din zilele binecuvântatei luni septembrie, literele s-au adunat, au ţinut sfat şi-au decis să devină cuvinte şi cuvintele text şi, iată, trei luni mai târziu, în acest minunat decembrie, Convorbiri literar-artistice şi-a făcut apariţia în lumea... cuvântului tipărit!

A venit pe lume într-o vreme a unui secol, XXI, bântuit de priorităţi materiale, vreme în care, parcă nimic nu-i este prielnic, dar noi, colectivul redacţional, câţiva oameni inimoşi, cu care veţi face cunoştinţă pe parcursul timpului, pe măsură ce veţi răsfoi paginile, vrem, avem toată deschiderea sufletească şi toată dorinţa să răzbim, şi vom răzbi, prin talentul şi dăruirea celor ce vor avea rubrici şi/sau vor publica texte în revista noastră, vom răzbi şi vom deveni din mici mari, prin efortul susţinut şi perseveranţa iniţiatorilor proiectului. Deşi bani nu sunt, DELOC –aş putea zice-, noi pornim nu de la zero, ci cu mult sub zero la capitolul bani, dar nădăjduim ca spiritul şi dăruirea fiecărui autor să se-adune într-un buchet mare şi...să înflorească, fiindcă, ştiut este, unde-s doi sau trei uniţi întru spirit, acolo e şi Spiritul Însuşi, Care va da zvâc lucrului mâinilor noastre, iar pământul în care am însămânţat în toamnă va da roade bogate în viitor. Revista Convorbiri literar-artistice este un proiect demult iţit în inima şi mintea mea, dar, iată că, în sfârşit, e pus pe curpen!!! şi nădăjduiesc să crească şi să fie multora spre bucurie şi folos!

Personal, îmi doresc ca această Revistă să fie una în care, şi prin care, să promovăm libertatea de expresie a ...talentului literar autentic, libertatea de expresie a tot ceea ce reprezintă ARTĂ: arta bunului simţ şi a frumosului, fie în literatură, fie în muzică, fie în teatru sau în pictură, fie în orice alt domeniu în care Dumnezeu şi-a investit Talanţii Săi în om, în fiecare dintre cei ce vor fi aleşi să publice aici! În Convorbiri literar-artistice vom publica talente reale. Dorim să strângem în paginile revistei creaţii literare contemporane, vom face loc şi noului-val, debutanţilor talentaţi, şi vom publica chiar şi texte ale unor oameni care nu au publicat niciodată vreo carte şi vom căuta să publicăm şi din textele scriitorilor consacraţi ai literaturii române şi chiar din textele literaturii universale, în măsura în care paginile revistei ne-o vor permite. Vom publica TEXTE, creaţii, nu NUME! Nu ne alegem criteriu de publicare al unui text după numele celui care l-a întocmit sau după vreo funcţie bine cotată pe undeva a autorului, ci după talentul lui. Vrem să primeze valoarea textelor! Am decis şi ne vom strădui să publicăm condeie!! La fel va fi şi la capitolul muzică, teatru, grafică etc. Vrem să mergem la drum cu creatorii de frumos şi durabil! Ştiu, e un vis, dar ştiu că prin efortul susţinut şi perseverenţa oamenilor alcătuiţi frumoş sufleteşte şi dăruiţi frumosului, cât şi prin strădania mea personală, (atât cât voi putea, voi da TOTUL pentru Revistă), vom izbuti şi vom împlini acest vis, care poartă frumosul nume: Convorbiri literar-artistice.



*

c:\documents and settings\administrator\desktop\texte originale primite pt revista nr 1\victor atans 3.jpg Victor Atanasiu- critic literar

Dialog şi valoare

Opţiunea pentru titlul revistei noastre nu e deloc fortuită. E vorba de convorbiri, nume aflat în tradiţia celei mai glorioase reviste literare de la noi, Convorbirile literare junimiste, care au fost de fapt ale lui Maiorescu, Eminescu, Creangă, şi e destul să-i citez pe aceştia, pentru a evidenţia că strălucirile beletristicii naţionale au fost acolo. Nu e vorba doar de urmarea respectuoasă a unei tradiţii, ci de ideea însăşi de convorbiri, aşadar dialog între artişti din generaţii, dintre diverse arte, stiluri, curente, programe estetice. Convorbirile noastre sunt literar-artistice pentru că au la fel de bine în centrul atenţiei şi alte arte în afara literaturii. Esenţial însă este preocuparea pentru valoare, care să primeze, cum ne învaţă tot Maiorescu cu „degetul său de lumină” (E Lovinescu), de oriunde-ar fi, şi indiferent de treapta de afirmare la care se află oricine, indiferent dacă este deja un creator, un nume, sau aspiră să fie un creator, un nume. Suntem plini de nădejde că ascendentul valorii pe care îl avem în atenţie să se constituie într-o serioasă premiză ca revista noastră să fie valoroasă!



*
c:\documents and settings\administrator\desktop\texte originale primite pt revista nr 1\gabriela banu şi aurel goci\goci portret.jpg

BUN VENIT, CONVORBIRI LITERAR-ARTISTICE!
Niciodată nu vor fi prea multe reviste de cultură, niciodată nu va fi inflaţie de pagini scrise cu talent şi gust de tineri autori care asediază Cetatea Literelor.

Să ai succes, "Convorbiri literar-artistice", să ai colaboratori înzestraţi, să ai condeie echilibrate şi strălucitoare, să fii îmbrăţişată de talente dinamice, cu viitor în literatura românească!

Şi poate, cu acţiunea ta de acum, să apropii acel aşteptat viitor, în aşa fel încât el să vină mâine, nu poimâine!

Cu prietenie,

AURELIU GOCI -critic literar

*

c:\documents and settings\administrator\desktop\texte originale primite pt revista nr 1\m nencescu 15 mai 2017.jpg

Marian Nencescu; doctor în filologie
O convertire

În luna ianuarie 1960, notează Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912, Bucureşti – d. 30 martie 1989, Baia Mare) în Jurnal personal, redactat între 1971-72, la Bucureşti, şi editat postum sub titlul Jurnalul fericirii (ed. I, cu note, prefaţă şi biobliografie de Virgil Ciomoş şi Virgil Bulat, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1994), la puţine zile de la internarea la Malmaison (celebrul loc de detenţie din Bucureşti, situat pe dealul Uranus, azi demolat în urma construirii Casei Poporului – n.a.) şi la doar câteva zile după aflarea veştii condamnării la treisprezece ani de muncă silnică (dintre care a efectuat doar cinci – n.a.), fostul avocat şi scriitor de etnie israelită ia decizia radicală de a se converti la creştinism, alegând deliberat cultul ortodox („Nu m-am putut opri de a nu avea un rictus nervos de teamă că nu e deloc probabil să rezist până la capăt şi că ar fi bine să mă botez”– Jurnalul fericirii, varianta a II-a, manuscris din Arhiva Mânăstirii Rohia). În consecinţă, face apel la arhimandritul Mina Dobzeu, coleg de celulă, care îi acordă primele lecţii de catehizare şi care îl pregăteşte pentru taina botezului, chiar la faţa locului, adică în celula nr. 18, de la Malmaison. Ceremonia propriu-zisă a convertirii are loc la 15 martie 1960, la întoarcerea „de la aer”, adică exact în momentul când, după socoteala participanţilor, „caralii erau mai ocupaţi”. În consecinţă, tocmai când puhoiul de deţinuţi era mai mare, părintele Mina a înşfăcat o cană de metal cu smalţul ciobit, plină cu apă „viermănoasă” şi, în prezenţa a doi martori (preoţi greco-catolici), a săvârşit ceremonialul sfânt „la repezeală, dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desăvârşită, rostind cuvintele trebuitoare şi făcând semnul crucii”. A fost un gest receptat de proaspătul creştin în următorii termeni : „Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid”.

Botezul, săvârşit în clandestinitate, şi lipsit de elementele consacrate – cufundarea în apă şi mirungerea – este însă perfect valabil şi i-a oferit beneficiarului zile grele în detenţie, dar şi nopţi cu somn liniştit. În esenţă, Steinhardt a explicat personal „misterul” convertirii sale atât în unele pagini substanţiale din Jurnalul fericirii, cât şi, mai detaliat, într-o scrisoare privată, adresată lui Emil Cioran, datată 5 mai 1986 : „Eu am fost lovit de clarviziune târziu, în închisoare, când mă apropiam de 50 de ani şi când nimic nu mă pregătise, ba chiar din contră, pentru lovitura adevărului” (v. Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1993, p. 220). În închisoare, Steinhardt descoperă că libertatea individuală este condiţionată de aplicarea legilor moralei şi că un individ fără libertate este „o caricatură, un locuitor al iadului”. Tot cu acest prilej înţelege că libertatea nu este un fetiş, un lucru ce trebuie cultivat până la absurd, ci un obiect „preţios şi fragil” ce trebuie conservat. În acest sens, atinge şi problema predestinării, constatând, pe urmele Apostolului Pavel, că fiinţa umană se aseamănă cu acele vase de cinste de care vorbeşte ucenicul lui Hristos şi că mântuirea nu este decât o nouă ipostază a fatumu-lui. În consecinţă, fratele Nicolae constată, că după creştinare este un „alt om”: „Am intrat în închisoare orb . . . şi ies cu ochii deschişi, am intrat nemulţumit, şi ies cunoscând fericirea, am intrat nervos, suspcios, sensibil la fleacuri, şi ies nepăsător “.(Jurnalul, op.cit., p. 302). Problema fundamentală în acest context nu e atât credinţa lui Steinhardt, reală, pe cât ne este omeneşte cu putinţă să apreciem, cât devenirea românească întru fiinţă a marelui moralist și gânditor neo-creștin.

Astăzi, când ne aflăm în momentul zero al plecării în lume a unei noi publicații cultural-literare, nu putem să nu ne gândim la gestul simbolic al lui Steinhardt de a se mântui întru Hristos, chiar în ceasul marilor întrebări. Trăind, la rândul nostru, emoția începutului, parcă simțim taina unui nou botez spiritual. Fie ca noua publicație, ce vine azi în fața cititorilor ei înveșmântată în haina Duhului divin, să răspundă întrebărilor și dilemelor firești ale iubitorilor de cultură. Să fie un Sfânt botez cultural binecuvîntat de Dumnezeu, iar noul prunc literar să aiba viață lungă și ferită de urgii și pizme omenești.

Drum lin şi deplină devenire întru ființa românească !

*
c:\documents and settings\administrator\desktop\texte originale primite pt revista nr 1\aura dan\1. aura dan(1).jpg



Aura Dan; Scriitoare. (Redactor adjunct)

Un pum de inimi Un pumn de inimi care s-au întâlnit, la început, virtual, şi care, aparent, nu au nimic în comun, dar care scriu cu tocuri diferite înmuindu-şi peniţa în aceeaşi cerneală. O cerneală care-şi va lăsa urmele-n timp, o cerneală care va striga lumii despre literatură, pictură, muzică, teatru şi film, evenimente mai mult sau mai puţin importante, modă şi trai… Un pumn de inimi care bat în acelaşi ritm, în acelaşi timp pentru tine, cititorule, ca tu să ţii în mână Revista „Convorbiri literar-artistice”, o revistă dintr-un noian de reviste de profil, ce se doreşte a fi scrisă şi tipărită cu simţ de răspundere şi promptitudine, a fi un etalon pentru literatură şi artă într-un ansamblu larg pentru delectarea ochiului, minţii şi sufletului. O revistă în care vei găsi editoriale, articole, critică despre scriitori şi scrieri, instantanee şi… cultură la cafeaua de dimineaţă într-un Bucureşti al secolului XXI.

De ce a văzut lumina tiparului revista „Convorbiri literar-artistice”? Fiindcă acest pumn de inimi are de spus ceva, iar tu, cititorule, dacă nu vei citi, vei pierde. Aşadar, vă propun să răsfoim împreună revista „Convorbiri literar-artistice”, căci în acest fel vom răsfoi acest pumn de inimi şi de idei şi ne vom culturaliza, sporovăind unii cu alţii şi unii despre alţii şi despre ce mai e nou sub soare!...

*

*

c:\documents and settings\administrator\desktop\nicoara portret.jpg



Alexandru Nicoară; drd. în Teologie (Redactor adjunct)

Încotro educaţie?... Pe zi ce trece interesul copiilor pentru şcoală este într-un regres continuu. Plimbările în Mega-mall, jocurile online, interesul cât mai crescut faţă de modă şi altele au acaparat viaţa tinerilor. Latura financiară a devenit obsesivă pentru majoritatea. Trebuie să recunoaştem că societatea secularizată şi materialistă din ziua de azi stimulează în copii latura pecuniară. Visăm bani, haine, maşini de lux şi case grandioase. O stare de nemulţumire apasă peste sufletul românilor. Construim case grandioase lipsite de “gust” arhitectural care nu au nimic în comun cu sufletul şi tradiţiile noastre naţionale. Am avut ocazia să păşesc în numeroase locuinţe. Case imense, multe camere, dar încălzite “pe alocuri” ca la meteo. În multe dintre ele stăpân e frigul. Ne este foarte greu să ne acceptăm situaţia financiară. Modestia a apus de mult!

Alergătura aceasta după bani influenţează educaţia. Părinţii au câte două sau chiar trei job-uri. Cum să mai ai timp de copii când pleci la 7 dimineaţa şi revii la 10 seara? De copii cel mai mult se ocupă bunicii. Foarte mulţi părinţi neglijează educaţia copiilor fără să conştientizeze faptul că mai târziu vor trebui să suporte efectele acestei nepăsări. Educaşia se aseamănă foarte bine cu agricultura, unde punctul de plecare este sămânța (moştenirea genetică), dar deloc neglijabile sunt lucrările câmpului (educaţia). Nu întâmplător la începutul anului şcolar, la ora de religie, se citeşte Pilda semănătorului (Matei cap. 13, 1-15).

Ce înţelegem prin educaţie? Educaţia este totalitatea metodelor, procedeelor şi măsurilor utilizate conştient în vederea structurării omului. Ea transmite imagini şi idei, cunoştinţe şi structuri, tehnici de gândire, valori morale şi estetice, modele atitudinale, norme şi principii de comportament. Pentru dezvoltare educaţia reprezintă un factor determinant. Nu trebuie să înţelegem eşecul şcolar ca fiind un eşec exclusiv al elevului, al incapacităţii sale (Pantelimon Golu, Psihologia învățării și a dezvoltării, Editura Fundaţiei Humanitas, 2001, p. 144). Observăm ce poate ereditatea şi apoi ce reuşim să construim prin educaţie. Până la intrarea în şcoală, decisive sunt influenţele familiei, cu toate că acţionează şi influenţele grădiniţei, ale străzii şi celelalte medii pe care le frecventează copilul. Cred că una dintre multiplele probleme ale învăţământului românesc ar fi neglijarea laturii formative a educaţiei. Cu ce te ajută să ai foarte multe informaţii cănd dimineaţa uiți să îţi saluţi profesorul cu un “Bună dimineaţa”? Dacă altădată elevul îşi dorea să ajungă învăţător/oare (profesor/profesoară), astăzi nici nu vor să audă de aşa ceva. Părinţii nu îi încurajează pe copii spre profesorat, argumentând că a fi profesor înseamnă a muri de foame. Am întâlnit copii care îşi doreau să devină profesori. Un elev al meu mi-a mărturisit plângând că nu-l lasă mama să se facă profesor, fiindcă ea nu vrea ca fiul ei ajungă un muritor de foame. Copilul este influenţat de tot ce aude, vede, simte şi trăieşte.

Elevii simt frustrările doamnei lor învăţătoare/profesoare legate de neajunsurile financiare. Nu copiii sunt vinovaţi că în sistemul de învăţământ nu sunt bani. Şi modest se poate trăi frumos, dar copii nu mai ştiu astăzi ce e modestia!! Circulă pe internet un filmuleţ despre modestia elevilor din Japonia. Într-un after school cei mici spălau parchetul sălii de curs şi singuri îşi puneau ciorbiţă în castronaşe. Copiii sunt crescuţi pentru a deveni ulterior cetăţeni model. În Japonia pe tot parcursul şcolii, până când termină liceul, elevii se ocupă şi de curăţenie. Dar mamele japoneze îi încurajează pe copii: “Hai, ştiu că poţi să faci singur!”. În Romania însă mamele îşi duc odraslele la şcoala până în anii de liceu, omiţând că rolul mamei este acela de a învăţa copilul să se descurce singur şi de a forma un viitor adult responsabil. 



O altă migrenă a societăţii este vorbirea de rău a cadrelor didactice. Aud prin mijloacele de transport cum părinţii vorbesc în batjocură despre profesori în faţa copiilor. Se naşte întrebarea: “Când să-şi asculte părinţii? Atunci când batjocoresc autoritatea didactică în faţa lor sau atunci când spun: “Mami, să o asculţi pe doamna”? Toate acestea sunt împotriva propriului copil. Acesta pierde respectul faţă de cadrele didactice, faţă de şcoală şi faţă de cultură, în general. Părinţii mei nu mi-au permis niciodată să comentez un cadru didactic. Ce hotăra dna învăţătoare la şcoală era mai sfânt decât “TableleLegii.

Generaţia de astăzi este destul de dificilă şi pretenţioasă. Elevii nu sunt receptivi la discursul profesorului, fiindcă li se pare “plicticos” şi “ nu are fundament în realitate”. Ca profesor de religie am încercat să reactualizez toată învăţătura Bisericii. Totul a plecat de la întrebarea elevilor: “Cu ce mă ajută acest lucru în viaţă?”.

În învăţământul românesc există foarte multe figuri care nu au nimic în comun cu sistemul. Ca profesor nu-i suficient să fii licenţiat. Ai nevoie de dragoste nesfârşită faţă de copii, răbdare cât muntele Everest şi o personalitate foarte bine conturată!

*

c:\documents and settings\administrator\desktop\texte originale primite pt revista nr 1\adriana pavel\adriana pavel.jpg

Adriana Pavel; Petroşani; Jurnalist

Ai răbdare!” Poate mâine nu mai vine Am spus de multe ori că speranţa poate însemna un dar de preţ, dar şi o tortură lentă atunci când o oferi fără temei. Ei bine, răbdarea este cam acelaşi lucru. Iar dacă răbdarea este o virtute, eu mă declar cu voce tare un OM DEFECT! În opinia mea, răbdarea este pentru super-oamenii care au tot timpul din lume să aștepte şi trăiesc 150 de ani. Răbdarea este pentru cei care cred că soarta se întoarce negreșit, deși ăsta este un miracol la care cu toții sperăm. Inclusiv eu. Răbdarea este pentru oamenii care cred în legea compensației. Unde și cândva fi acel final, ei bine, aveți răbdare și veți afla. Cu scuza răbdării nu te mai poți prezenta în fața vremurilor, nebune, care te iau pe sus. Fie că ești gata, fie că nu!

De multe ori acționăm repede, intens, fără răbdare. Poate greșim, dar sunt greșeli care pot fi asumate, reparate. Şi-apoi, de câte ori poți spune unui om: “Ai răbdare!”? Până când, nu ştiți? Cum poți cere răbdare când poate mâine nu mai vine? Cum poți să ceri unui om la nesfârșit, fără dată exactă? Vedeți voi, până și speranțele și pasiunile îmbătrânesc. Așa că, din partea mea, la naiba cu răbdarea! Nu-i înțeleg și nici nu mă străduiesc să-i înțeleg pe oamenii care nu au avut niciodată revelația răbdării, dar ei sunt dispuși să aștepte la nesfârșit pe cineva, ceva, orice. Eu nu mai am răbdare, dar am curaj. Văd eu apoi *

Rugă fără rost

Vorbeşti şi nu ştii ce să ceri


Nici să întrebi nu ştii deloc,
Aşa sunt multe dintre seri,
Când nici în rugă nu ai loc.

Când te-ai ivit, nici nu mai ştii,


De ce sunt orele târzii…
Şi unde duce drumul tău,
Îl tot întrebi peDumnzeu.

Şi parcă eşti un idiot


Când ceri răspunsul ce nu vine
De strigi aşa la cer “nu pot
Că cine să audă? Cine?

Când vine noaptea

Speranţa vine să alunge uitarea,


Pe frunzele ude iluzii se strâng
Când vine şi noaptea să-ţi vindece starea
Tot neagră şi rece de-mi vine să plâng.

Mă pierd printre vise cât toamna mai ţine


Cât glasul şi ochii se duc spre destin
Unde mă poartă, naiba mai ştie,
Că timpula cesta mi-e dat prea puţin.

Anotimpul vieţii

În fiecare toamnă număr anii


Şi socotelile nu-mi ies ştiut,
Atunci când scad într-un limbaj pierdut,
Ce-l mai şoptesc doar pe furiş castanii.

Şi primăverile le-adun,


Cum am văzut că se mai face.
Ce la egal mi-a dat, nu spun.
Nu spun şi hai, dă-mi pace!

Şi-o iau mereu de la-nceput,


Cu iernile ce mă îmbracă
Ce mi-a ieşit, n-am priceput,
De-i bine, rău, ori dacă...

Iar la final impart pustii,


Mii de-amintiri ce mă-nfioară
Acum, a nu ştiu câta oară.
Din letargia verilor târzii.

*

c:\documents and settings\administrator\desktop\texte originale primite pt revista nr 1\victor atans 3.jpg Victor Atanasiu



Camelia Pantazi Tudor –o personalitate în devenire.

În peisajul literar autohton a apărut o persoană care are toate premizele să ajungă o personalitate, dacă se concentrează în direcţia propriei vocaţii, restrângându-şi aria tematică şi, pe cale de consecinţă, aprofundând ceea este fructuos pentru propria înzestrare, fără îndoială, generoasă, Camelia Pantazi Tudor, c:\documents and settings\administrator\desktop\cami faina rau33333.jpgaceastă femeie, micuţă de statură, cu o privire jucăuşă, cu o fizionomie ce alternează între aceea a unor rozătoare mici şi a altora mari, inteligentă peste medie, diplomată peste medie, răzbătătoare peste medie, se cuvine a-şi privi cu mai multă luciditate perimetru de cuprindere, digerabil într-o operă, pentru ca scrisele sale, evident valoroase şi interesante, să se constituie într-o operă. Ea scrie din punctul de vedere al unui istoric, al unui memorialist şi al unui prozator, fiind, fără îndoială, câte ceva din toţi aceştia şi nefiind pe deplin (deocamdată) nici unul dintre ei. Ceea ce ar unifica ansamblul scriselor sale s-ar afla sub figura emblematică a nostalgiei, al prizonieratului alcătuirii lăuntrice în zona trecutului. Oricâte tipuri de cafea ar fi în zilele noaste, scriitoarea se gândeşte la pachetele de cafea din anii copilăriei sale. O profesoară nu se vede pe sine în calitatea prezentă de dascăl, ci în aceea a elevului de astăzi, căruia îi predă de la catedră, aşadar a elevei care a fost cândva. E o contradicţie între fiinţa răzbătătoare în prezent a autoarei noastre (are o editură proprie, Astralis, face lansari de carte ale acestei edituri, unde are grija să se tot pună şi să fie pusă de colaboratoare apropiate, docile în faţa acestei descendente, măcar la figurat, a glorioasei dinastii Tang, în prim-plam) şi aplecarea spre trecut, susţinută mereu în texte. O explicaţie ar da-o chipul fin al scriitoarei, de prinţesă coreeană mai degrabă, care, ca orice prinţesă coreeană, poate să fie şi dură, nu cu două, ci cu mai multe feţe, abilă, grijulie în ceea ce-i priveşte propria imagine şi propria carieră. Talentul Cameliei Pantazi Tudor este indiscutabil şi am toate temeiurile că se va aduna într-un roman sintetic în care se va exprima pe sine, şi-şi va valorifica estetic vastele sale cunoştinţe pe tărâmul istoriei de pe atâtea meridiane. Specializarea sa în sinologie îşi spune vârtos cuvântul, ca şi faptul că a avut privilegiul de a avea contact cu China zilelor noastre. Meritoriu este tot timpul că nu găsim informaţii de ghid turistic la ea, ci de persoană angajată într-un demers propriu, care cu talent vorbeşte despre dinastiile care au marcat istoria Chinei, dar şi despre Beijingul de azi. Aici să menţionăm că nu găsim nici urmă din notaţiile conformiste ale marelui G Călinescu, dintr-o perioadă prăfoasă, (nu în totalitate), a destinului său intelectual. Să nu uit o calitate întotdeauna evidentă a acestei scriitoare, căreia îi ţin pumnii să ajungă o creatoare de excepţie. Ea face să ţâşnească fantasticul din notarea unui cadru compact realist într-o modalitate pe deplin originală, să zicem, din impresii adunate din vizitarea unui muzeu. Ea a înţeles foarte bine că pentru a fi vilabil în literatură nu trebuie să mergi nici pe urmele lui Poe, nici pe ale lui Mircea Eliade, nici pe ale oricui altcuiva. E de felicitat ambiţia ei, de pe acum nemăsurată, (Camelia Pantazi Tudor este un avatar al zilelor noaste a reginei Caterina de Medicis, sau, ca să fiu mai bine înţeles de iubitorii de serialele de televiziune, a sultanei Kosem), numai că deocamdată nu are nici înzestrarea, nici posibilitatea de a înghiţi în text o arie de cuprindere atât de largă precum Charles Diehl, Titus Livius, Appian, Castelot, A D Xenopol, Nicolae Iorga, E Tarlet, Carlyle, ca să dau la întâmplare numele unor cercetători iluştri. Nu are nici aria de cuprindere a unui alt istoric, poate mai pregnant decât toţi, Iulius Caesar, ceea ce nu o împiedică să vorbească despre toată istoria romană, despre tot ce a însemnat celebru Risorgimento italian, aşadar despre Cavour, Mazzini, Garibaldi, de importanţa războiului Crimeii pentru ţările române... Mai mult, Camelia Pantazi Tudor se ocupă şi de istoriologie şi, ca atare, îl comentează pe foarte inteligentul şi indigestul, în concluziile sale, Lucian Boia, cu aversiunea lui scârboasă pentru Mihai Viteazul. Lucrurile nu se opresc aici, Camelia Pantazi Tudor exprimă opinii judicioase, deşi se vede de la o poştă că nu personale, în legătură cu împăraţii care au însemnat istoria însăşi, precum Nero, Traian, Commodus, Constantin cel Mare (al cărui creştinism de faţadă este bine subliniat). Simpatica noastră autoare punctează că Ludovic al XIV-lea a ajuns la 21 de ani stăpânul celei mai puternic stat din Europa, fapt cu deosebite conotaţii pozitive în istoria universală, şi-a datorat ilustra sa carieră faptului că a fost şi rege şi propriul său prim-ministru. A-l recepta însă pe Napoleon din perspectiva tratatului Principele a lui Machiavelli este restrictiv şi, în ultimă instanţă, fals. O asemenea personalitate colosală, care în esenţă a format lumea în care trăim, nu poate fi redusă la niciun fel de formulă. Despre generalul-şef al armatei din Italia şi Egipt, despre Primul Consul, despre Marele Împărat putem face atâtea consideraţii, aşa cum s-au făcut în timp, (despre nimeni nu s-a scris atât de mult ca despre acest geniu incomparabil), şi niciodată nu vom putea nu doar preciza, dar nici măcar aproxima adevărul. Despre toate aceste teme însă Camelia Pantazi Tudor poate să scrie un roman memorabil. Totul este să se concentreze asupra uneia. Poate cu mai multă simpatie decât oricine, o aştept să fie o scriitoare care să lase o dâră durabilă, apăsată în literatura română.

*

c:\documents and settings\administrator\desktop\foto. marian ilie.jpg



Yüklə 331,88 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin