Curs 10 Organizarea familiei romane

Drept Roman – Curs 10

Curs 10

Organizarea familiei romane

Cuvantul “familia” vine de la famulus, iar “famulus” in latina inseamna sclav. La romani, sclavul era desemnat prin patru termeni. Aceasta etimologie a cuvantului “familia” se explica prin aceea ca vechii romani nu faceau distinctie intre familia ca forma de proprietate si familia ca forma de comunitate umana, dovada ca, in textele juridice romane, cuvantul familia este utilizat cu trei sensuri:

• 
  intr-un prim sens,care este cel mai vechi: Familia desemneaza totalitatea sclavilor care se afla in proprietatea unei persoane.
  
• 
  in al doilea rand, mai recent: Familia desemneaza totalitatea persoanelor si bunurilor care se afla sub puterea aceluiasi sef de familie denumit ”pater familias”.
  
• 
  in al treilea rand, apropiat de cel modern: Familia desemneaza totalitatea persoanelor care se afla sub puterea aceluiasi “pater familias”.
  

La origine, puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor si bunurilor avea caracter unitar si era desemnata prin cuvantul ”manus”(=mana dar si putere).

Cu timpul insa, aceasta putere unitara s-a dezmembrat in mai multe puteri distincte, astfel :

• 
  In dreptul evoluat, cuvantul ”manus” insemna numai puterea pe care barbatul o exercita asupra femeii maritate.
  
• 
  Puterea asupra descendentilor era denumita ”patria potestas”.
  
• 
  Puterea asupra sclavilor era denumita “dominica potestas”.
  
• 
  Puterea asupra altor bunuri era denumita ”dominium”.
  
• 
  Puterea asupra fiului de familie cumparat era denumita ”mancipium”.
  

In sanul familiei romane, persoanele se clasificau in doua categorii:

• 
  unele erau persoane ”sui iuris”
  
• 
  altele erau persoane “alieni iuris”
  

Practic, in epoca foarte veche, numai “pater familias” era persoana ”sui iuris”, de vreme ce femeia maritata se afla sub puterea barbatului, iar descendentii (fiii,fiicele) se aflau sub puterea tatalui lor. Insa, pater familias nu inseamna neaparat tata de familie, deoarece putea fi pater familias si un barbat necasatorit sau chiar un copil, caci un barbat necasatorit avea o familie constand in bunurile sale, pe cand femeia maritata, fiii, fiicele care se aflau sub puterea tatalui sau a bunicului daca traia, era persoane ”alieni iuris” si aveau o capacitate juridica limitata, nu deplina.

Pe de alta parte, in sanul familiei se stabileau relatii de rudenie, iar rudenia era de doua feluri:

• 
  rudenia civila sau agnatiunea
  
• 
  rudenia de sange sau cognatiunea
  

Agnatiunea se intemeia pe ideea de putere si existau trei categorii de agnati sau trei cercuri ale agnatiunii:

• 
  Din prima categorie de agnati faceau parte toti aceia care, la un moment dat, se aflau sub puterea aceluiasi pater familias.
  

Spre exemplu, fratii, cata vreme traia tatal lor , se aflau in prima categorie de agnati.

• 
  Din a doua categorie de agnati faceau parte toti aceia care s-au aflat in trecut sub aceeasi putere, dar, ulterior, au devenit persoane ”sui iuris”, ca de exemplu fratii dupa moartea tatalui lor.
  
• 
  Din a treia categorie de agnati, faceau parte toti aceia care s-ar fi aflat sub aceeasi putere daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor, spre exemplu verii primari care s-au nascut dupa moartea bunicului lor si care s-ar fi aflat sub aceeasi putere, daca bunicul ar mai fi trait.
  

Insa, cele trei categorii de agnati, cele trei cercuri ale agnatiunii nu sunt fixe, ci mobile, in sensul ca doua persoane ideale (doi frati), in functie de anumite imprejurari, pot face parte din orice categorie de agnati. Spre exemplu, doi frati, cat timp tatal lor traieste, fac parte din prima categorie; tot doi frati, dupa moartea tatalui lor, trec in a doua categorie, iar daca unul dintre frati se naste dupa moartea tatalui, ei fac parte din a treia categorie.

Cognatiunea este legatura dintre persoanele care au un autor comun si este de doua feluri:

• 
  rudenie de sange in linie directa
  
• 
  rudenie de sange in linie colaterala
  

Rudenia de sange in linie directa este legatura dintre persoanele care descind una din alta, iar rudenia in linie colaterala este legatura dintre persoanele care nu descind una din cealalta, dar au un autor comun, spre exemplu fratele si sora

Gradul de rudenie la rudenia in linie colaterala se stabileste numarand generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si coborand apoi pana la cealalta persoana care ne intereseaza; prin urmare fratele si sora - colaterali de gradul 2. Verii primari- colaterali de gradul 4.

Pe langa cognatiunea reala, care izvoraste din natura umana, romanii au cunoscut si cognatiunea fictiva, care izvoraste dintr-un text al Legii celor XII Table, conform caruia toti agnatii sunt cognati.

Iar daca admitem ca toti agnatii sunt cognati, trebuie sa mai admitem si faptul ca nu toti cognatii sunt rude de sange. Spre exemplu, fiul de familie adoptat trece sub puterea adoptantului. Trecand sub puterea adoptantului devine agnat. Fiind agnat, devine cognat, dar nu este ruda de sange cu adoptantul.

Prin urmare, sunt denumiti cognati fictivi toti acei agnati care nu sunt rude de sange, cu alte cuvinte ei devin cognati nu pentru ca sunt rude de sange, ci pentru ca sunt agnati.

Puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor este denumita “patria potestas”, si se exercita asupra fiilor, fiicelor si asupra nepotilor din fii, nu si asupra nepotilor din fiice, intrucat acei nepoti se afla sub alta putere in familia tatalui lor.

Aceasta putere prezinta doua caractere:

• 
  in primul rand, ea are un caracter perpetuu, in sensul ca dureaza pana la moartea lui pater familias, indiferent de varsta si de statutul social al fiului de familie. Spre exemplu, fiul de familie poate sa fie consul, pretor, sa conduca legiunile romane; cat timp traieste pater este persoana alieni iuris, si are o capacitate limitata in domeniul dreptului privat, in sensul ca nu are patrimoniu propriu si nu poate incheia acte juridice de drept privat in nume propriu. De unde rezulta ca la romani raportul de forte stat- familie = familia e mai puternica decat statul.
  

• 
  in al doilea rand, puterea parinteasca are un caracter nelimitat care se manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor .Caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra persoanelor isi gaseste expresia in dreptul de viata si de moarte, dreptul de expozitiune si dreptul de a vinde, caci potrivit Legii celor XII Table, pater familias are asupra fiilor de familie ius vitae necisque adica drept de viata si de moarte.
  

Aveau dreptul de a-l abandona pe noul nascut in primele zile dupa nastere, caci noul nascut fie era recunoscut (ridicat pe brate in fata martorilor), fie abandonat intr-un loc special amenajat de anumiti functionari.

• 
  in al treilea rand, pater familias il putea vinde pe fiul de familie de trei ori, fiecare vanzare e valabila pe termen de 5 ani, iar dupa a treia vanzare, fiul de familie iesea de sub puterea parinteasca.
  

Caracterul nelimitat al puterii parintesti se manifesta si asupra bunurilor, in sensul ca fiul de familie nu aveau patrimoniu (bunuri proprii), astfel incat tot ce dobandea prin munca proprie trecea in patrimonial lui pater familias.

De asemenea, fiul de familie nu putea incheia acte juridice de drept privat in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca, prin efectul acelor acte, situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial, adica sa devina proprietar sau creditor si nu debitor, pentru ca atunci situatia lui pater ar fi mai rea.

Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala prin casatorie si pe cale artificiala prin adoptiune si prin legitimare.

La origini, in epoca foarte veche, la romani, casatoria a fost actul prin care femeia trecea sub puterea barbatului si, intrucat puterea barbatului asupra femeii maritate era denumita manus, si aceasta forma originara a casatoriei era denumita casatorie cu manus.

Cu timpul, dupa sute de ani, sub influenta popoarelor din Orient, femeile romane au inceput sa traiasca in simple uniuni de fapt, nu se mai casatoreau ca sa nu treaca in puterea barbatului. De aceea, pentru a salva viata de famile, romanii au admis o noua forma de casatorie, in cazul careia femeia maritata nu mai trecea sub puterea barbatului, ci ramanea sub puterea lui pater familias din familia de origine. Si, intrucat femeia maritata nu trecea sub puterea barbatului, aceasta noua forma de casatorie a fost denumita fara manus.

Casatoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne (rapirea miresei)

Casatoria fara manus nu prespunea respectarea unor forme solemne, ci numai instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta).

Pe de alta parte, casatoria presupunea si respectarea unor conditii de fond, care erau comune, erau aceleasi pentru ambele forme de casatorie.

Conditiile de fond ale casatoriei sunt in numar de trei:

• 
  connubium
  
• 
  consimtamantul
  
• 
  varsta
  

Conceptul de connubium are doua sensuri :

• 
  Un sens general, sau obiectiv
  
• 
  Un sens relativ sau subiectiv
  

Prin connubium in sens general intelegem aptitudinea/posibilitatea unei persoane de a se casatori, ceea ce inseamna ca toti cetatenii romani aveau connubium.

Connubium in sens relativ desemneaza aptitudinea a doua persoane determinate de a se casatori intre ele, intrucat nu toti aceia care aveau connubium in sens general il aveau si in sens relativ.

Caci existau anumite piedici la casatorie dintre care cele mai importante sunt rudenia de sange, alianta si conditia sociala.

Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie. Rudele in linie directa nu se puteau casatori.

Pe cand rudenia de sange in linie colaterala era piedica la casatorie pana la gradul IV.

Alianta/afinitatea este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot. Alianta in linie colaterala nu era piedica la casatorie, incat barbatul se putea recasatori cu sora fostei sale sotii, pe cand, alianta in linie directa era piedica la casatorie, barbatul nu se putea recasatori cu fiica fostei sale sotii.

Conditia sociala era piedica la casatorie deoarece, pana in vremea lui Octavian Augustus, nu au fost permise casatorii intre ingenui si dezrobiti.

A doua conditie de fond este consimtamantul/”affectio maritalis”. In epoca veche, daca viitorii soti erau persoane sui iuris, se cerea consimtamantul lor, dar pentru femeia sui iuris era necesar si consimtamantul tutorelui, fiindca femeia sui iuris era pusa sub tutela perpetua a agnatilor ei, chiar daca viitorii soti erau alieni iuris, nu se cerea si consimtamantul lor, ci era suficient consimtamantul celor doi pateres familiae.

Pe cand, in dreptul clasic, chiar daca viitorii soti erau persoane alieni iuris era necesar si consimtamantul lor, iar varsta (a treia conditie) a fost controversata intre jurisconsulti, astfel incat imparatul Justinian a decis ca fetele se pot casatori la 12 ani, cand devin nubile, iar baietii se pot casatori la 14 ani, cand deveau pude.

Casatoria genera si anumite efecte juridice, care sunt deosebite dupa cum avem in vedere casatoria cu manus sau casatoria fara manus. La casatoria cu manus, femeia trecea sub puterea barbatului si, din punct de vedere civil, era socotita loco filiae mariti= fiica barbatul ei. De aceea, femeia casatorita cu manus venea la succesiunea barbatului in calitate de fiica si, daca nu avea copii, dobandea intreaga succesiune, iar fata de copiii ei, femeia casatorita cu manus era considerata o sora a copiilor ei.

Prin urmare, venea la succesiunea copiilor in calitate de sora, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine, de vreme ce agnatiunea era unicul fundament al succesiunii.

Pe cand, la casatoria fara manus, femeia maritata era considerata, din punct de vedere civil, o straina si fata de barbat, si fata de copii si, prin urmare, nu venea la succesiunea barbatului, nici la succesiunea copiilor.

In schimb, ea isi pastra drepturile succesorale in familia de origine, fiindca ramanea ruda civila cu familia de origine, adica venea la mostenirea tatalui ei.

Pe cale artificiala, puterea parinteasca putea fi creata mai intai prin adoptiune, iar adoptiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.

Acest act juridic a fost creat de jurisconsulti prin interpretarea textului din Legea celor XII Table privitor la vanzarea fiului de familie, deoarece actul adoptiunii presupune iesirea fiului de familie de sub puterea parinteasca din familia de origine. El nu putea trece sub o alta putere, or puterea parinteasca asupra fiului de familie se putea stinge numai in conditiile prevazute de Legea celor XII Table, ceea ce presupunea sa treaca un interval de timp de 10 ani.

Jurisconsultii au creat actul adoptiunii care se desfasura in doua faze distincte :

• 
  Prima faza a adoptiunii presupunea cinci operatiuni juridice constand in trei vanzari si doua dezrobiri succesive, care aveau loc nu in 10 ani, ci intr- o singura zi.
  
• 
  Faza a doua, care imbraca forma unui proces fictiv la care participa adoptantul si cumparatorul. Adoptantul participa la proces in calitate de asa-zis reclamant, iar cumparatorul in calitate de asa-zis parat.
  

In fata magistratului, adoptantul afirma prin cuvinte solemne ca fiul de familie este al sau, iar cumparatorul tace, nu-l contrazice, astfel incat, fata de afirmatiile adoptantului si fata de tacerea cumparatorului, magistratul pronunta cuvantul “addico”, prin care ratifica declaratia adoptantului, recunoscandu-i altfel puterea asupra fiului de familie.

Adoptiunea genereaza anumite efecte juridice, caci fiul de familie trece sub puterea adoptantului, devine agnat cu el si, prin urmare, dobandeste dreptul succesoral fata de adoptant, dar pierde drepturile succesorale in familia de origine, de vreme ce agnatiunea este unicul fundament al succesiunii.

In sens larg, actul adoptiunii include si adrogatiunea, iar adrogatiunea este actul prin care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant.

Puterea parinteasca se putea naste tot pe cale artificiala si prin legitimare, iar legitimarea este actul juridic prin care copilul natural, adica cel nascut in afara casatoriei, este asimilat copilului legitim care este nascut in sanul casatoriei. La romani, legitimarea se realiza prin oblatiune la curie, prin casatorie subsecventa sau prin rescript imperial.

Oblatiunea la curie presupunea ridicarea fiului natural la rangul de decurion sau membru al Senatului Municipal, caci decurionii aveau obligatia sa stranga impozitele statului, iar daca nu reuseau sa le stranga, raspundeau cu bunurile proprii, astfel incat romanii refuzau sa devina decurioni si, de aceea, pentru a-i incuraja sa devina membri ai Senatelor Municipale pe fiii naturali, romanii au creat legitimarea prin oblatiune la curie.

Imparatul Constantin a admis ca legitimarea sa se faca si prin casatorie subsecventa, incat, daca parintii naturali se casatoreau, copilul natural devenea legitim si, daca nu era posibila casatoria subsecventa, atunci legitimarea se facea prin constitutiune imperiala, printr-un rescript imperial.

Insa, asa cum puterea parinteasca se putea naste pe cale naturala sau pe cale artificiala, ea se putea si stinge fie pe cale naturala, fie pe cale artificiala.

Pe cale naturala, puterea parinteasca se stingea prin moartea unui pater familias.

Pe cale artificiala, prin empancipare, iar emanciparea este actul prin care o persoana alieni iuris devine persoana sui iuris. Emanciparea se facea in doua faze: prima faza a emanciparii este identica cu prima faza a adoptiunii, asadar presupune cinci operatiuni juridice constand in trei vanzari si doua dezrobiri succesive; iar faza a doua a emanciparii consta intr-o dezrobire “vindicta”, ceea ce inseamna ca in cazul emanciparii are loc si a treia dezrobire care este conceputa ca o faza distincta, deoarece dupa primele 2 dezrobiri, fiul de familie revine sub puterea lui pater familias, este vandut a treia oara, iese de sub puterea parinteasca si ramane sub puterea cumparatorului, sub mancipium, iar dupa a treia dezrobire devine persoana sui iuris. Prin urmare, a treia dezrobire e considerata faza distincta deaorece produce efecte juridice distincte.

Devenind persoana sui iuris, emancipatul dobandeste capacitate juridica deplina, are patrimoniu propriu si poate incheia acte juridice in nume propriu, dar pierde drepturile succesorale in familia de origine si, de aceea, unii jurisconsulti spuneau ca emanciparea echivaleaza cu dezmostenirea.

De aceea, pretorul a initiat o reforma prin care l-a chemat pe emancipat la succesiune cu familia de origine in calitate de ruda de sange. Prin aceasta reforma, pentru prima oara in istoria dreptului roman, rudele de sange au fost chemate la succesiuni, insa emancipatul putea veni la succesiune in familia de origine numai daca facea raportul bunurilor, adica numai daca adauga la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui iuris, pentru ca altminteri emancipatul i-ar pagubi pe fratii sai ramasi sub puterea parinteasca, in sensul ca fratii ramasi sub puterea parinteasca nu au muncit si nu au creat pentru ei insisi, ci pentru pater familias, pe cand emancipatul a muncit pentru el insusi.

Daca emancipatul ar fi venit la succesiune in familia de origine fara sa faca raportul bunurilor ar fi insemnat sa-si insuseasca o parte din munca fratilor ramasi sub puterea parinteasca.