Harry potter prizonier la azkaban

HARRY POTTER - PRIZONIER LA AZKABAN

— Capitolul I —

POŞTA VIA BUFNIŢĂ
Harry Potter era un băiat neobişnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanţele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, îşi dorea din tot sufletul să-şi facă temele pentru vacanţă, însă era forţat să o facă pe ascuns, în puterea nopţii. Şi pe dea­supra, se mai întâmpla să fie şi vrăjitor.

Era aproape miezul nopţii, şi stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca într-un cort, cu o lanternă într-o mână şi cu o carte legată în piele („Scurtă istorie a magiei”, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă. Harry cerceta pagina cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-şi scrie eseul. Şi găsi imediat: capitolul „Ar­derea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost - discuţii.”

Pana se opri la începutul a ceea ce semăna cu un para­graf. Harry îşi ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte şi citi:
Oamenilor non-magici (cunoscuţi mai degrabă sub nu­mele de Încuiaţi) le era deosebit de teamă de magie în perioada medievală, dar de cele mai multe ori nu erau în stare să o recunoască. În rarele ocazii când reuşeau să prin­dă un adevărat vrăjitor sau o vrăjitoare autentică, arderea pe rug nu avea absolut nici un efect. Vrăjitorul sau vrăji­toarea executa o elementară Vrajă de Îngheţare a Flăcării şi apoi se prefăcea că ţipă de durere, bucurându-se între timp de o senzaţie de furnicături şi pişcături blânde. Într-adevăr, lui Wendelin cea Ciudată îi plăcea atât de mult să fie arsă, încât s-a lăsat prinsă de nu mai puţin de patruzeci şi şapte de ori, sub diverse deghizări.
Harry îşi luă pana între dinţi şi căută sub pernă călimara şi sulul de pergament. Încet şi cu foarte mare grijă deschise călimara, îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie, în­trerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă da­că vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-ar fi închis în nişa de sub scări pentru tot restul verii.

Familia Dursley de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, era motivul pentru care Harry nu se bucura niciodată de vacanţele sale de vară. Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi, şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley. Ani de zile, Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon speraseră că dacă îl vor chinui cât mai mult posibil pe Harry, vor stârpi magia din el. Spre disperarea lor, nu reuşiseră şi acum trăiau cu groaza că s-ar fi putut să afle cineva că Harry şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Singurele lucruri pe care le mai puteau face la momentul respectiv erau să-i închidă în nişa de sub scări cărţile de vrăji, bagheta, ceaunul şi mătu­ra, de îndată ce începea vacanţa de vară, şi să-i interzică să vorbească cu vecinii.

Despărţirea de cărţile de vrăji fusese o adevărată pro­blemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanţă. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre „Poţiunile de micşo­rat”, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l su­fere cel mai tare, Profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc şi profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună. Aşadar, Harry a profitat de ocazie în primele săp­tămâni de vacanţă. Când Unchiul Vernon, Mătuşa Petunia şi Dudley se duseseră în partea din faţă a grădinii pentru a admira noua maşină dată de la firma la care lucra Unchiul Vernon (în gura mare, desigur, ca să afle şi restul cartie­rului), Harry se furişase la parter, deschisese lacătul de la nişa de sub scări, înşfăcase nişte cărţi de vrăji şi le ascunsese în camera sa. Atâta timp cât nu păta aşternutul cu cerneală, familia Dursley nu avea de unde să afle că el studia magia în timpul nopţii.

Harry era hotărât să nu se certe cu mătuşa şi unchiul lui, deşi se purtau foarte urât cu el, numai din cauză că într-una dintre săptămânile de vacanţă primise un telefon de la un prieten vrăjitor, de la Ron Weasley!

Ron Weasley, care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Harry, colegi amândoi la Hogwarts, provenea dintr-o familie de vrăjitori cu tradiţie. Asta însemna că ştia o grăma­dă de lucruri pe care Harry nu le ştia. Cu toate acestea, Ron nu mai folosise telefonul până atunci. Din nefericire, fusese Unchiul Vernon cel care răspunsese la telefon.

— Vernon Dursley la telefon!

Harry, care se întâmplă să fie şi el în cameră în acel mo­ment, îngheţă când auzi vocea lui Ron în continuare:

— ALO? ALO? MĂ AUZIŢI? VREAU SĂ... VORBESC... CU HARRY... POTTER!

Ron ţipa atât de tare încât Unchiul Vernon sări în picioa­re şi ţinu receptorul la jumătate de metru de ureche, privin­du-l cu o expresie amestecată, de mânie, indignare şi îngri­jorare.

— CINE ESTE? răcni la rândul lui în receptor. CINE EŞTI?

— RON... WEASLEY! îi răspunse Ron urlând, de parcă el şi Unchiul Vernon vorbeau din capetele opuse ale unui te­ren de fotbal. SUNT UN... PRIETEN DE LA... ŞCOALĂ...

Ochii mici ai Unchiului Vernon se aţintiseră asupra lui Harry, care înlemnise locului.

— AICI NU ESTE NICI UN HARRY POTTER! răcni el, ţinând receptorul la depărtare de un braţ, de parcă îi era teamă că s-ar putea să explodeze. NU ŞTIU DESPRE CE ŞCOALĂ VORBEŞTI! SĂ NU MĂ MAI SUNI NICIODATĂ! SĂ NU CUMVA SA TE APROPII DE FAMILIA MEA!

Şi aruncă receptorul în furcă de parcă ar fi fost un şarpe veninos.

Cearta care urmase fusese cea mai groaznică de până atunci.

— CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ DAI NUMĂRUL ĂSTA UNO­RA CA TINE? răcnise Unchiul Vernon, stropindu-l pe Harry cu salivă.

Era evident că Ron îşi dăduse seama că îi făcuse pro­bleme lui Harry, pentru că nu a mai revenit. Celălalt bun prieten al lui Harry, de la Hogwarts, Hermione Granger, nu dăduse nici ea nici un semn de viaţă. Harry bănuia că Ron o prevenise pe Hermione să nu sune, ceea ce era mare pă­cat deoarece Hermione, cea mai isteaţă vrăjitoare din anul lui Harry, care avea părinţi Încuiaţi, ştia foarte bine să folo­sească telefonul şi ar fi avut bunul-simţ să nu menţioneze că era elevă la Hogwarts.

Aşa că Harry nu primise nici o veste de la prietenii săi vrăjitori timp de cinci săptămâni şi vara aceea începuse să pară aproape la fel de nefericită ca şi cea de dinainte. Cu o singură mică îmbunătăţire: după ce jurase că nu o va folosi ca să le trimită scrisori prietenilor săi, lui Harry i se permise­se să-şi lase liberă bufniţa, pe Hedwig, în timpul nopţii. Un­chiul Vernon cedase din cauza tărăboiului pe care îl făcea Hedwig când era închisă tot timpul în colivie.

Harry termină de scris despre Wendelin cea Ciudată şi mai făcu o pauză, ciulind bine urechile. Liniştea din casa întunecată nu era întreruptă decât de sforăiturile îndepăr­tate ale imensului său văr, Dudley. Trebuie să fi fost foarte târziu. Pe Harry îl usturau ochii de oboseală. Decise să ter­mine lucrarea noaptea următoare...

Închise călimara, scoase de sub pat o faţă de pernă veche, în care puse lanterna, „Scurtă istorie a magiei”, pana şi căli­mara şi cât scrisese din eseul pentru şcoală, după care se dădu jos din pat şi ascunse totul sub o scândură dezlipită din podea, aflată chiar sub patul său. Apoi se ridică, se întin­se, şi se uită la ceasul luminos de pe noptieră.

Era unu dimineaţa. Stomacul lui Harry tresăltă. De o oră întreagă, avea treisprezece ani şi nici măcar nu-şi dăduse seama!

Şi ăsta era un alt lucru neobişnuit la Harry: cu cât de puţin entuziasm îşi aştepta zilele de naştere. Nu primise niciodată o felicitare de ziua lui. Familia Dursley îi ignorase complet ultimele două aniversări şi prin urmare nu avea de ce să presupună că îşi vor aminti de aceasta...

Harry traversă camera întunecată, pe lângă uriaşa colivie a lui Hedwig, pentru a deschide fereastra. Se aplecă peste pervaz şi simţi aerul plăcut şi răcoros atingându-i faţa, fierbinte după atâta stat sub pătură. Hedwig lipsise deja de două nopţi. Harry nu era îngrijorat pentru ea - se mai în­tâmplase să plece - însă spera să se întoarcă repede. Era singura fiinţă din casa aceea care se bucura la vederea lui.

Harry, deşi destul de mic şi slăbuţ pentru vârsta lui, cres­cuse câţiva centimetri de anul trecut. Părul său negru-căr­bune, era însă neschimbat: ciufulit rebel, indiferent ce i-ar fi făcut. Din spatele ochelarilor, i se vedeau ochii de un verde strălucitor, iar pe frunte, uşor de observat cu toată claia de păr, avea o cicatrice subţire, de forma unui fulger.

Dintre toate lucrurile neobişnuite la Harry, această cica­trice era cea mai extraordinară. Nu era, aşa cum pretinsese familia Dursley timp de zece ani, o urmare a accidentului de maşină în care muriseră părinţii lui Harry, pentru că Lily şi James Potter nu muriseră într-un accident de maşină. Fuse­seră omorâţi cu cruzime de cel mai temut vrăjitor al Întune­ricului din ultima sută de ani, de Cap-de-Mort. Harry scă­pase din acelaşi atac doar cu cicatricea de pe frunte, când blestemul Lordului Întunericului, în loc să-l omoare pe Harry, se întorsese asupra celui care îl proferase. Aproape mort, Cap-de-Mort dispăruse...

Dar de atunci Harry se mai înfruntase cu el, la Hogwarts. Amintindu-şi de ultima lor întâlnire, în timp ce stătea tot la fereastra întunecată, Harry fu nevoit să recunoască că era un mare norocos că reuşise să împlinească treisprezece ani de viaţă.

Cercetă cerul în căutarea lui Hedwig, care probabil se întorcea zburând la el cu un şoarece mort în cioc, aşteptân­du-se să fie lăudată. Privind în gol peste acoperişuri, trecură câteva secunde bune, până ca Harry să îşi dea seama ce vedea.

În dreptul lunii aurii, mărindu-se cu fiecare secundă care trecea, se profila silueta unei creaturi asimetrice, care se în­drepta către Harry. Rămase aproape nemişcat, privind-o cum se apropia din ce în ce mai mult. Pentru o fracţiune de secundă, ezită, cu mâna pe mânerul ferestrei, întrebându-se dacă să o închidă sau nu, dar atunci ciudata creatură plană deasupra felinarelor de pe Aleea Boschetelor, şi Harry, dân­du-şi seama ce era, se dădu la o parte dintr-o săritură.

Pe fereastră intrară trei bufniţe, două dintre ele susţi­nând-o pe o cea de-a treia, care părea inconştientă. Ateri­zară cu o uşoară bufnitură pe patul lui Harry, iar bufniţa din mijloc, care era mare şi gri, căzu pe o parte şi rămase nemiş­cată. De picioarele sale era legat un pachet mare.

Harry recunoscu de îndată bufniţa aflată în stare de inconştienţă. Era Errol şi aparţinea familiei Weasley. Harry se repezi imediat spre pat, desfăcu sforile de la picioarele lui Errol, luă pachetul şi apoi îl duse pe Errol în colivia lui Hedwig. Errol deschise un ochi înceţoşat, scoase un mic ţipăt de mulţumire şi începu să bea apă.

Harry se întoarse către celelalte două bufniţe. Una dintre ele, mare şi albă ca zăpada, era Hedwig. Şi ea aducea un pa­chet şi părea extrem de mulţumită de ea însăşi. Îl ciupi uşor pe Harry, cu multă afecţiune, în timp ce el îi îndepărtă povara, apoi traversă camera în zbor pentru a i se alătura lui Errol.

Harry nu recunoscu a treia bufniţă, tânără şi de culoare roşiatică, însă ştia de la cine venea, pentru că în afară de un al treilea pachet, aducea şi o scrisoare cu antetul „Hog­warts”. Când Harry o eliberă şi pe ea de greutate, bufniţa îşi umflă penele cu importanţă, îşi întinse aripile şi zbură pe fereastră în noapte.

Harry se aşeză pe pat, înşfăcă pachetul lui Errol, rupse hârtia maro şi descoperi un cadou, împachetat în hârtie aurie, şi prima sa felicitare aniversară. Cu degetele tremu­rându-i uşor, deschise plicul. Din el căzură două coli de hâr­tie: o scrisoare şi o tăietură dintr-un ziar.

Fragmentul decupat era evident că provenea din ziarul vrăjitorilor, „Profetul zilei”, deoarece toţi oamenii din poza alb-negru se mişcau. Harry luă foaia, o netezi şi citi:

ANGAJATUL MINISTERULUI MAGIEI PUNE MÂNA PE MARELE PREMIU!