Medicină socială Şi management sanitar



Yüklə 498,38 Kb.
səhifə1/7
tarix01.08.2018
ölçüsü498,38 Kb.
#65610
  1   2   3   4   5   6   7

MEDICINĂ SOCIALĂ ŞI MANAGEMENT SANITAR



Sănătatea comunitară - strategie a sistemelor naţionale

de sănătate publică

Constantin Eţco, Mihai Moroşanu, Elizaveta Reabov, Viorel Pîrţac, Eugen Nichiforciuc

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie USMF „N. Testemiţanu”


Summary

Community health – National strategy of public health

Social value of the health state of the population is a result of not only of its conditioning by the socio-economical progress, but also of the vice verso connexion of the socio-economical progress, but also of the reverse connextion; the role of the health state of human communities in their technical progress achievements, as well as of scientific, economical and social ones.

The sanitary system progress achievements assessment is a pertinence study (adecquate results to special purposes) of efficiency (comparasion of the health system results with sanitary policy objectives of the sanitary strategies and programms) and of efficiency (comparasion of results with invested means to their implementtation).

Rezumat

Valoarea socială a stării de sănătate a populaţiei rezultă nu numai din condiţionarea ei de către progresul economico-social, ci şi din conexiunea inversă: rolul stării de sănătate a colectivităţilor umane în realizarea progresului tehnic, ştiinţific, economic şi social.

Evaluarea şi testarea rezultatelor sistemului sanitar este un studiu al pertinenţei (adecvarea rezultatelor la scopuri), al eficacităţii (compararea rezultatelor sistemului de sănătate cu obiectivele politicii sanitare, ale strategiilor şi programelor sanitare) şi al eficienţei (compararea rezultatelor cu mijloace investite pentru realizarea lor).
Sănătatea a devenit un bun deosebit de preţios, nu numai pentru bunăstarea individului, ci şi a colectivităţilor umane, iar protecţia şi promovarea sănătăţii a depăşit interesul individual şi s-a transformat într-o problemă de prim rang pentru orice comunitate umană.

Starea de sănătate a populaţiei nu înseamnă o simplă însumare a atributului unei colecţii bolnave sau sănătoase al fiecărui membru al unei colectivităţi, ci un fenomen calitativ nou, biologic şi social, care se manifestă ca o rezultanţă a asamblului situaţiilor individuale de sănătate / boală şi ca proprietate definitorie a colectivităţii umane date (cercetare).

Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul din drepturile fundamentale ale omului. Într-o astfel de perspectivă, sănătatea este înţeleasă atât ca o stare individuală, cât şi ca o stare colectivă (a unei naţiuni), atât ca o necesitate, cât şi ca un drept, atât ca un scop ce trebuie atins de către individ, cât şi ca un obiectiv politic ce trebuie realizat de către stat, sănătatea fiind o componentă indispensabilă a dezvoltării sociale.

În contextul promovării sănătăţii, sănătatea este considerată nu ca o stare abstractă ci mai degrabă ca posibilitate a individului de a se realiza, de a răspunde pozitiv la stimulii din mediu.

Sănătatea este prezentată ca o resursă pentru viaţa de zi cu zi şi nu ca scop al vieţii; este o concepţie pozitivă care pune accentul pe resursele personale şi sociale, ca şi pe capacităţile fizice.

Sănătatea are trei mari dimensiuni: biologică (sau fizică), psihologică şi socială.

Din punct de vedere biologic sănătatea poate fi definită ca acea stare a organismului neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal. Această dimensiune presupune activitatea fizică regulată, alimentaţia sănătoasă, evitarea unor factori de risc - fumatul, consumul de alcool si droguri, adresabilitatea la serviciile de asistentă medicală, igiena personală.

Din punct de vedere psihologic sănătatea poate fi înţeleasă ca armonia dintre comportamentul cotidian si valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ. Ea reprezintă acea stare a persoanei în care capacitatea ei de a munci, de a studia sau de a desfăşura activităţi preferate în mod rodnic şi cu plăcere, este optimă. Ea presupune capacitatea persoanei de a-şi întelege emoţiile şi de a şti cum să facă faţă problemelor cotidiene; de asemenea presupune capacitatea de stăpânire şi de rezolvare a problemelor şi situaţiilor stresante, fără a se ajunge la dependenţă de alcool şi/sau droguri, pentru a face făţă acestora, precum şi capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a fi receptiv faţă de soarta celorlalţi şi de a avea un grad rezonabil de autonomie personală în ultima instanţă, presupune o viaţă cu sens, care merită să fie trăită.

Parametrii sociali ai stării de sănătate ţin de condiţiile de bunăstare socială, materială şi spirituală, a membrilor colectivităţilor umane şi se referă la capacitatea lor optimă de a-şi realiza rolurile sociale.

Aceşti parametri pot varia în limitele unor sisteme social-politice diferite, ale sistemelor economice alternative existente în lumea contemporană - economia de comandă de piaţă şi economia tradiţională - şi ale unor niveluri de sructura psihologică a omului.

Bunăstarea socială, ca efect al optimizării ansamblului vieţii sociale, cunoaşte specificităţi în fiecare ţară şi pe grupuri de ţări, în funcţie de caracteristicile şi deosebirile care există între acestea în privinţa dezvoltării economice, sociale şi culturale. Ca urmare, starea de sănătate a colectivităţilor umane care trăiesc în acelaşi timp, dar în condiţii sociale diferite, va fi puternic influenţată de aceste condiţii, impunându-se evaluarea normalului şi patologicului în fiecare societate umană.

Nivelul de trai şi calitatea vieţii influenţează pozitiv starea de sănătate a populaţiei. Expresie a volumului de bunuri şi servicii care stau la dispoziţia indivizilor şi familiilor, în vederea satisfacerii trebuinţelor de viată ale acestora, nivelul de trai condiţionează starea de sănătate a populaţiei şi este dependent, la rândul său, de gradul de dezvoltare economică a ţării, de măsura participării la procesul de muncă a persoanelor apte, de mărimea veniturilor create în societate şi de gradul de accesibilitate al persoanelor şi familiilor la aceste venituri. Nivelul de trai condiţionează starea de sănătate a populaţiei, direct şi indirect, cel puţin sub următoarele aspecte:

a. prin nivelul şi structura consumului, în special prin alimentaţie şi nutriţie(consumul de bunuri alimentare), consumul de îmbrăcăminte, de bunuri de valoare mare şi de uz îndelungat, consumul de medicamente şi materiale sanitare, consumul de bunuri şi servicii de igienă personală şi familială etc;

b. prin condiţiile de locuit şi serviciile comunale, concretizate în gradul de asigurare a populaţiei cu locuinţe decente, caracteristicile şi gradul de confort al locuinţelor, accesibilitatea locuinţelor la sistemele de apă, canal, electricitate, gaze, amenajări stradale ş.a.;

c. prin condiţiile de la locul de muncă, intensitatea muncii, onotonia/variabilitatea muncii, durata zilei şi săptămânii de lucru, durata timpului liber şi modul de utilizare a acestuia, condiţiile de odihnă, recreere şi sport;

d. prin nivelul cultural al populaţiei, respectiv nivelul de instruire, activităţile culturale şi gradul de accesibilitate la cultură a populaţiei, gradul de dezvoltare, calitatea şi gradul de accesibilitate la învăţământ, dezvoltarea ştiinţei şi gradul de răspândire a acesteia în rândul populaţiei.

Valoarea socială a stării de sănătate a populaţiei rezultă nu numai din condiţionarea ei de către progresul economico-social, ci şi din conexiunea inversă: rolul stării de sănătate a colectivităţilor umane în realizarea progresului tehnic, ştiinţific, economic şi social. Îmbunătăţirea stării de sănătate a oamenilor, a caracteristicilor lor bio-psiho-sociale, înseamnă o vigoare sporită, o mai completă utilizare a timpului anual de muncă, creativitate şi eficienţă sporite.

Impactul social al acestor efecte se concretizează în îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a producţiei de bunuri şi servicii, a rezultatelor activităţii, atât la nivel micro cât şi macrosocial. Înrăutăţirea stării de sănătate, dimpotrivă, se soldează cu reducerea capacităţii de muncă sau pierderea acesteia, temporar sau definitiv, efectuarea unor cheltuieli suplimentare pentru tratament, recuperarea şi reintegrarea în viaţa economico-socială a foştilor bolnavi. Pierderi sporite pentru societate rezultă şi din invaliditatea şi moartea prematură a oamenilor.

Medicina modernă, prin succesele obţinute, contribuie cu certitudine la reducerea substanţială a morbidităţii, cu deosebire a celei cauzate de bolile transmisibile, a mortalităţii generale şi infantile, la prelungirea duratei medii a vieţii. Influenţa factorilor sanitari asupra îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei este direct proporţională cu gradul de accesibilitate al populaţiei la asistenţa medicală şi nivelul calitativ al activităţilor instituţiilor sanitare. De aceea, extinderea reţelei sanitare şi dotarea acesteia cu instrumentele şi materialele necesare, diversificarea serviciilor sanitare şi încadrarea unităţilor sanitare cu personal de înaltă calitate şi ţinută sunt condiţionările cele mai semnificative, prin care factorii sanitari îşi exercită influenţa asupra sănătăţii populaţiei .

Pornind de la dubla dependenţă, a sănătăţii de progresul economico-social şi a progresului economico-social de starea de sănătate a populaţiei, rezultă că sănătatea şi asistenţa medicală, toate serviciile de sănătate, depăşesc relaţia medic-pacient şi devin o problemă prioritară a comunităţii. Mai trebuie adăugat faptul că agenţii economici şi populaţia, administraţiile centrale şi locale finanţează serviciile de sănătate, iar aceste cheltuieli ocupă o pondere în creştere în totalul veniturilor din societate. De aceea, există interesul sporit al întregii societăţi pentru elaborarea şi finanţarea strategiilor şi programelor de sănătate, urmărindu-se obţinerea unor avantaje maxime. In acest scop, s-a creat un sistem informaţional complex, referitor la starea de sănătate a populaţiei şi s-au stabilit principalii indicatori ai acesteia, care se raportează statistic. Trei grupe de indicatori pun în evidenţă starea de sănătate a populaţiei: 1.indicatorii accesibilităţii populaţiei la asistenţa sanitară;

2.indicatorii stării de sănătate;

3.indicatorii bilanţului vital al populaţiei.

Indicatorii accesibilităţii populaţiei la asistenţa sanitară identifică şi surprind suportul material şi financiar al serviciilor de sănătate, atât publice cât şi private. Componentele acestei grupe de indicatori se referă la:

a. numărul de unităţi sanitare şi de posturi, în expresie absolută şi la mia de locuitori, pe categorii de unităţi: spitale, dispensare, centre de sănătate, policlinici, sanatorii, preventorii, creşe, leagăne pentru copii, cabinete medicale, laboratoare de tehnică dentară etc, pe total şi forme de prioritate;

b. numărul de posturi în spitale, pe specialităţi şi în dinamică: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie, nou-născuţi şi imaturi, boli infecţioase, TBC şi pneumologie, psihiatrie şi narcologie, neorologie, oftalmologie, ORL, dermato- venerice, etc;

c. staţii şi alte unităţi de salvare de urgenţă şi dotarea lor cu autosalvări;

d. număr de medici, stomatologi, farmacişti, personal sanitar mediu la zece mii de locuitori sau numărul de locuitori la un medic etc;

e. distanţa medie până la cel mai apropiat spital, pe raioane şi pe zone geografice;

f. nivelul cheltuielilor populaţiei pentru îngrijirea sănătăţii şi proporţia acestora în bugetul de familie;

g. numărul de farmacii (de stat şi private) repartizate în profil teritorial şi pe medii sociale: urban şi rural;

h. indicele preţului medicamentelor şi al tarifelor pentru asistenţă medicală;

i. cheltuieli din bugetul de stat pentru ocrotirea sănătăţii.

Indicatorii stării de sănătate a populaţiei exprimă numeric aspectele fizic, psihic şi social ale stării de sănătate, în conformitate cu definiţia dată sănătăţii de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Principalii indicatori ce compun această grupă sunt: morbiditatea populaţiei, reflectată prin indicatori posibil de calculat, cum ar fi:

- numărul bolnavilor ieşiţi din spital, pe clase de boli;

- rata morbidităţii cu incapacitate de muncă;

- numărul zilelor de boală cu incapacitate, pe total populaţie şi la 1000 de locuitori;

- numărul întreruperilor de sarcină şi rata avorturilor, pe total şi pe grupe de vârstă;

- cazuri văzute (numărul vizitelor medicale), pe total şi grupe de afecţiuni;

- rata de incidenţă a diferitelor afecţiuni;

- numărul de îmbolnăviri diagnosticate în timpul anului la 100.000 locuitori, îmbolnăvirile noi se urmăresc pe diferite afecţiuni: boli infecţioase şi parazitare, diareice acute, hepatită virală, tuberculoză, rubeolă, gripă, dizenterii, sifilis, tuse convulsivă, scarlatină, rujeolă, erizipel, trichineloză, salmoneloză, leptospiroză, SIDA. Morbiditatea populaţiei este indicatorul complex al stării de sănătate cel mai greu de calculat, deoarece nu sunt diagnosticate toate stările de boală pentru întreaga populaţie. Pentru unele boli, mai ales din categoria cronico-degenerative, populaţia nu apelează în toate cazurile la medic, astfel că lipseşte o informaţie statistică integrală; mortalitatea pe sexe şi cauze ale decesului, indicator ce dă o imagine sugestivă a rezultatelor obţinute în combaterea unor maladii; se determină pe total şi ca rate specifice de mortalitate; durata medie a incapacităţii de muncă, pe cauze ale incapacităţii. Numărul invalizilor şi al celor inapţi la 1000 locuitori sau la 100 de persoane în vârstă aptă de muncă; indicatorii somato-metrici.

Indicatorii bilanţului vital al populaţiei se referă, în special, la indicatorii demografici ce caracterizează mişcarea naturală a populaţiei şi a altor indicatori calitativi ai populaţiei. Cei mai semnificativi indicatori ai stării de sănătate a populaţiei din această grupă sunt:

a. rata generală a natalităţii, precum şi pe medii sociale (rural şi urban);

b. ratele de fertilitate pe grupe de vârstă şi indicele conjunctural al fertilităţii;

c. rata generală a mortalităţii, pe medii sociale (rural şi urban), pe grupe de vârstă

şi sexe;

d. rata mortalităţii infantile;

e. sporul natural al populaţiei, pe total şi pe medii sociale (rural, urban);

f. durata medie a vieţii, pe total, pe sexe şi pe medii sociale (rural, urban).

Pentru a diminua riscurile de îmbolnăvire şi moarte, colectivităţile umane au întemeiat numeroase instituţii sociale al căror scop îl constituie conservarea, apărarea şi dezvoltarea stării de sănătate la nivel individual şi social. Ansamblul acestor instituţii şi al relaţiilor dintre ele, la care se adaugă relaţiile dintre instituţiile medicale şi populaţie, formează complexul instituţional de îngrijire medicală, denumit deseori „sistem de servicii şi organizaţii de ocrotire a sănătăţii" sau al „practicii medicale". Instituţiile medicale concentrează resursele şi mijloacele sociale necesare susţinerii sănătăţii, pe care le mobilizează şi distribuie în mod util, în raport cu cerinţele imediate şi de perspectivă ale stării de sănătate a colectivităţilor. Totodată, instituţiile medicale sunt un sistem specializat şi ierarhizat cu posibilităţi şi mecanisme de control asupra grupurilor profesionale proprii, ca şi asupra solicitanţilor din rândul populaţiei. Între sistemele naţionale de sănătate din lumea contemporană există deosebiri, în privinţa modului de organizare şi finanţare, dar şi similitudini, care pun în evidenţă problemele esenţiale comune sau asemănătoare ale acestora.

Sociologia medicală distinge următoarele componente asemănătoare ale sistemelor medicale naţionale:

a. orientarea funcţională către menţinerea şi promovarea sănătăţii la nivel social, prin conservarea, reabilitarea şi dezvoltarea capacităţii indivizilor de a-şi exercita rolurile sociale, în măsura în care această capacitate este ameninţată de boală;

b. toate sistemele naţionale de sănătate fac distincţie între funcţiile diferitelor servcii medicale (prevenire, diagnostic, tratament, reabilitare, educaţie medicală), în raport cu diversele aspecte ale bolii (decese, îmbolnăvire, incapacitate, disconfort, insatisfacţie ş.a.). Prin însumarea activităţii tuturor serviciilor medicale şi sanitare se obţine produsul medical total, indicator global ce caracterizează contribuţiile aduse de sistemul medical la menţinerea şi dezvoltarea sănătăţii populaţiei;

c. existenţa unor „suporturi structurale" necesare bunei desfăşurări a activităţii în cadrul tuturor serviciilor şi unităţilor sistemului medical- personal, mijloace şi resurse.

Contextul social-politic din fiecare ţară determină şi unele deosebiri structural-funcţionale ale sistemelor medicale, care permit gruparea acestora în trei tipuri de sisteme:

1. sisteme medicale pluraliste întemeiate pe experienţa unor tipuri structurale multiple de autoritate: publică, privată şi voluntară (cazul tipic SUA);

2. sisteme medicale cu autorităţi mixte (formale şi voluntare), care colectează şi achită necesarul de cheltuieli pentru îngrijirea populaţiei în cadrul serviciilor medicale (Suedia, Norvegia, Franţa, Japonia);

3. sisteme medicale cu caracter naţional, ca sisteme controlate şi administrate în întregime de către autoritatea politică, administrativă, în cadrul cărora cheltuielile cu sănătatea sunt plătite, în cea mai mare parte a lor, din bugetul statului (Anglia şi fostele ţări socialiste).

Coordonarea la nivel naţional a deciziilor privind apărarea sănătăţii populaţiei este, în toate statele, o funcţie exercitată de către autorităţile publice; acestea elaborează politici, strategii şi programe de sănătate, existând mari deosebiri între ţări în privinţa diferitelor forme şi grade de centralizare a răspunderii şi autorităţii. Cum viitorul medicinei îl reprezintă activitatea prioritară de prevenţie, organismele naţionale previzionează şi elaborează modele de asistenţă medicală viitoare, mai ales pentru problemele medicale acute la care ştiinţa medicală şi instituţiile medicale nu au găsit încă soluţii tehnice, organizatorice şi administrative. În fiecare ţară există o mare varietate de unităţi medicale specializate - spitale, policlinici, dispensare, centre de sănătate, sanatorii, cabinete medicale şi stomatologice, farmacii etc. - fie ca proprietate publică, fie ca proprietate privată, precum şi sisteme alternative de asigurări sociale pentru sănătate. Organizarea şi funcţionarea tuturor unităţilor care prestează servicii de sănătate se întemeiază pe aceleaşi principii stabilite prin legislaţia sanitară, ca reflectare a politicii sanitare care se practică în fiecare ţară într-o anumită etapă de evoluţie a societăţii. Organizarea concretă a activităţii, coordonarea şi administrarea nemijlocită a actului medical, revine fiecărei unităţi din sistemul sanitar, indiferent de forma de proprietate pe care se bazează. Coordonarea şi conducerea de ansamblu a sistemului naţional de sănătate vizează accesibilitatea maximă a populaţiei la prestaţiile medicale, eficienţa asistenţei medicale la nivelul întregului teritoriu naţional (distribuirea raţională în teritoriu a reţelei de unităţi medicale şi a cadrelor, optimizarea asistenţei medicale ambulatorii şi a celei de urgenţă, evitarea trimiterii inutile a bolnavilor de la o unitate la alta), utilizarea cât mai completă a capacităţii unităţilor sanitare, administrarea judicioasă a medicamentelor, creşterea operativităţii actului medical a gradului de adaptabilitate a unităţilor sanitare la cerinţele tot mai numeroase şi variate ale populaţiei, perfecţionarea raporturilor dintre diferitele tipuri de instituţii medico-sanitare (dintre acestea şi instituţiile sociale).

Simplificarea şi perfecţionarea evidenţelor practicate în sectorul sanitar, accelerarea prelucrării şi transmiterii informaţiei, precum şi determinarea celor mai reprezentativi indicatori ai stării de sănătate, atât ca nivel, cât şi ca dinamică în timp, constituie o cerinţă de bază a elaborării strategiilor în domeniul sanitar. De asemenea, dată fiind complexitatea factorilor care influenţează starea de sănătate, este necesară utilizarea metodelor statistico-matematice şi sociologice pentru studierea raporturilor, corelaţiilor şi tendinţelor care se manifestă în domeniul sănătăţii populaţiei.

Etapa următoare în elaborarea programelor strategice în domeniul sănătăţii constă în fixarea obiectivelor, proces ce trebuie să ţină seama de evoluţia previzibilă a colectivităţii şi a factorilor care vor exercita o influenţă decisivă asupra stării de sănătate a acesteia ca şi de resursele financiare şi de personal de care probabil va dispune sistemul sanitar. Fixarea obiectivelor trebuie să se afle în conexiune cu cele mai largi priorităţi cuprinse în programele de guvernare, ceea ce înseamnă integrarea evoluţiei stării de sănătate în evoluţia de ansamblu a societăţii. Fixarea obiectivelor presupune:

- delimitarea problemelor sau necesităţilor de sănătate ce pot să fie soluţionate prin aplicarea strategiilor;

- stabilirea scopurilor şi intenţiilor finale;

- delimitarea acelei părţi a populaţiei care va putea beneficia de aplicarea obiectivelor din programele strategice de sănătate.

Cea de-a treia etapă a elaborării programelor strategice în dezvoltarea sănătăţii constă în stabilirea opţiunilor legate de aplicarea în practică a obiectivelor. Întotdeauna pot exista mai multe posibilităţi (alternative) de a soluţiona problemele sanitare fundamentale identificate prin programele strategice de sănătate. Analiza fiecărei oportunităţi, prin prisma relaţiei cost-beneficiu şi constituirea unor modele care compară între ele oportunităţile alternative, prin estimarea beneficiilor relative şi a costurilor relative, are ca rezultat detalierea obiectivelor strategice şi atribuirea resurselor financiare pe fiecare obiectiv, cuplate cu un sistem de control social (de regulă prin bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de sănătate), care promovează permanent acţiunile de schimbări pozitive în domeniul sanitar. Stabilirea opţiunilor pentru aplicarea în practică a obiectivelor strategice în domeniul sănătăţii înseamnă, de fapt, stabilirea liniilor directoare pentru politica sanitară. Opţiunile cele mai importante, care pot să fie considerate linii directoare pentru orice politică sanitară, se referă la:

- îmbunătăţirea stării de sănătate care necesită participarea efectivă a colectivităţii la luarea deciziilor medicale;

- organizarea medico-sanitară ţinând seama de contextul social-economic şi cultural, astfel încât orice formă de îngrijire medicală să asigure cel mai înalt nivel de sănătate populaţiei, cunoscut fiind faptul că beneficiul investiţiilor în acest sector social se măsoară prin ameliorarea bunăstării şi ridicarea calităţii existenţei umane;

- organizarea serviciilor de sănătate într-o asemenea manieră încât să răspundănevoilor de sănătate ale întregii populaţii. Funcţionarea organizată a serviciilor sanitare trebuie să tindă spre suprimarea obstacolelor de natură psihologică, socială şi financiară, încât să se asigure accesibilitatea tuturor membrilor societăţii la ocrotirea sănătăţii;

- organizarea medico-sanitară într-o concepţie dinamică, iar procesele ei să se sprijine pe evaluarea ştiinţifică, obiectivă şi continuă a noilor dimensiuni ale sănătăţii;

- acţiunile medico-sanitare trebuie să tindă spre eliberarea individului de orice servitute, inclusiv de dependenţa faţă de organizaţia medicală.

Calităţile esenţiale ale politicii sanitare trebuie să fie: surprinderea aspectelor multiple ale ocrotirii sănătăţii (să fie „totală"); cuprinderea atât a aspectelor preventive cât şi curative (să fie „dinamică"); să fie în pas cu realizările ştiinţifice medicale; să fie inclusă într-o strategie generală de dezvoltare economico-socială, prin corelarea cu celelalte domenii ale societăţii (să fie „concentrată").

Cea de-a patra etapă a implementării strategiilor de sănătate se referă la introducerea programelor de sănătate adoptate în cadrul serviciilor medicale. Derularea programelor de sănătate se corelează cu activitatea organismelor de evaluare şi control asupra rezultatelor obţinute. Tehnicile de analiză cost-eficienţă sanitară, procedurile de raţionalizare a cheltuielilor bugetare în domeniul sănătăţii, statisticile indicatorilor demografici, morbidităţii şi mortalităţii, cei ale incapacităţii de muncă şi invalidităţii, precum şi analiza indicatorilor somato-metrici şi a celor referitori la bilanţul vital al populaţiei, sunt instrumentele principale de apreciere a efectelor protectoare ale sistemului sanitar.

Evaluarea şi testarea rezultatelor sistemului sanitar este, simultan, un studiu al pertinenţei (adecvarea rezultatelor la scopuri), al eficacităţii (compararea rezultatelor sistemului de sănătate cu obiectivele politicii sănătăţii, ale strategiilor şi programelor de dezvoltare) şi al eficienţei (compararea rezultatelor cu mijloace investite pentru realizarea lor). De asemenea, testarea obiectivelor programelor sanitare reprezintă un element major al ciclului decizie-execuţie-evaluare, care conduce prin feed-back la revizuirea programelor.



Concluzii

Sănătatea comunitară este o prioritate în elaborarea strategiilor de reorganizare a sistemelor de sănătate publică.

Fiecare din strategiile de dezvoltare a structurilor sistemelor naţionale de sănătate publică cer a fi evaluate şi testate pentru a fi apreciată eficacitatea, eficienţa şi performanţa lor.

Bibliografie


  1. Beyrer K., Brauer G. W. Lighton Population Health Status, WHO. Geneva, 1999.

  2. Centre for strategic Studies and Reforms and Centre for Private Business, Assessment-2 (september update) of the Negative impact of the 2000 drought in the republic of Moldova. 2000, United States Agency for International development: Chisinau.

  3. Enăcescu D., Marcu Gr. M. şi colab. Sănătate Publică şi management sanitar. Ed ALL, 1994.

  4. Marcu Aurelia şi colab. Metode utilizate în monitorizarea stării de sănătate publică. Institutul de Sănătate Publică. Bucureşti. 2002.

  5. Shea S. (editorial) Community health, community risks, community action. American Lournal of Public Health, 1992, 82: 785-787.

  6. Величковский Б. Т. Стратегия медицины в охране здоровья населения на пороге XXI века, Вести. РАМН, 2000, №9 С. 51-55.

  7. Гридин Л. А. Государственная программа «Здоровья народа» Общественное здоровье как показатель благополучия и стабильности общества, Рос. мед. журн., 2001, №3, С. 9-12.

  8. Концепция развития медицинского страхования в России, Бюл. НИИ социальной гигиены, экономики и управления здравоохранением им. Н. А. Семашко, 1992, №2, с. 108.

  9. Миняев В. А., Вишняков Н. И., Юрьев В. К., Лучкевич В. С. Социальная медицина и организация здравоохранения, т. II., СПБ., 1998, С. 224-243; С. 405-438.

  10. Тульчинский Т., Варавикова Е. А. Новое общественное здравоохранение. Иерусалим, 1999.


Conceptul de sănătate şi de boală în aprecierea

sănătăţii populaţiei

Constantin Eţco, Mihai Moroşanu, Viorel Pîrţac, Eugen Nichiforciuc

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie USMF „N. Testemiţanu”


Summary

Health and disease notion in assessmnt of the population's health

The health state is a relative notion concerning a special biological complex subject, which is difficult to identify, separate, definite and quantify.

The biological balance between the organism and environment with possibilities of adaptation responses to manifestations of the organism are called the health state.

The changing of this biological equillibrium under the influence of internal and external factors with a restricted capacity of adaptation of the organism to the environment is called the state of sickness.

Neither the health ner the disease can be entities themselves, but the states which characterize a specific process of adaptation, according to the changes of life and the sense we attribute to these changes.

Rezumat

Starea de sănătate – este o noţiune relativă, privind un fenomen biologic deosebit de complex, dificil de identificat, separat, definit şi cuantificat.

Echilibrul biologic dintre organizm şi mediu, cu posibilitate manifestării reacţiilor de adaptare ale organizmului, se numeşte stare de sănătate.

Modificarea acestui echilibru biologic sub influenţa unor factori inlterni sau externi, cu limitarea capacităţii de adaptare a organizmului la mediu, se numeşte stare de boala.

Nici sănătatea şi nici boala nu sunt entităţi în sine, ci stări ce caracterizează un anumit proces de adaptare, în conformitate cu schimbările vieţii şi sensul pe care îl atribuim acestor schimbări.

Starea de sănătate – este o noţiune relativă, privind un fenomen biologic deosebit de complex, dificil de identificat, separat, definit şi cuantificat.

Starea de sănătate cuprinde numeroase difniţii dar nici una pe deplin satisfăcătoare, fiecare aduc idei noi, utile înţelegirii unui fenomen contraversat.


  • Hipocrat spunea:

"stare de echilibru între corp, minte şi mediu", la care astăzi se adaugă relaţiile social- economice.

  • sănătatea reprezintă un "echilibru somantic şi psihic dublat de o capacitate de a reacţiona adecvat la solicitările mediului natural şi social".

  • sănătatea induce implicaţii deosebite: medicale, economice, sociale, psiho-emoţionale.

Schopenhauer menţiona că:

    • "sănătatea nu este totul, dar fără sănătate totul este nimic"

    • "sănătatea înseamnă posibilitatea unei perfecţionări adaptive, armonioase a organismului uman, perfecţionare realizată deliberat, printr-o activitate educativă"

    • " sănătatea este o stare care reflectă echilibrul dintre individ şi mediul său natural şi social şi este o condiţie de autorealizare".

Filozoful Hanz George Gadamer din Heidenburg numeşte starea în care toate energiile sunt funcţionale şi armonizate, "sănătate ascunsă". Sintagma dată exprimă faptul că sănătatea există cînd nu suntem conştienţi de stările şi senzaţiile pe care le produce. Pe scurt: cine este sănătos nu se gîndeşte la sănătate .

Din punct de vedere strict biologic, sănătatea omului constă în acea stare funcţională a celulelor, ţesuturilor şi organelor care asigură continuitatea biologcă şi armonizarea perfectă (optimă) a organismului uman în raporturile sale cu mediul. Aceasta înseamnă că: fiecare celulă a organismului funcţionează şi se reproduce la capacitate optimă şi în armonie cu toate celelalte celule din organism; fiecare organ funcţionează la capacitate optimă şi în armonie cu toate celelalte celule din organism; fiecare organ funcţionează la capacitate optimă şi în armonie cu toate celelalte organe ale fiinţei umane; organismul uman în ansamblul său se află în relaţii de armonie cu mediul natural în care trăieşte. Sănătatea perfectă, în cadrul strict psihologic, constă în perceperea şi reflectarea de către fiinţa umană a existenţei unei armonii perfecte în privinţa funcţionării biologice a organismului său şi a relaţiei acestuia cu mediul natural şi social în care trăieşte, astfel că individul poate să facă faţă, în mod optim, tuturor contingenţilor (legăturilor exterioare).

Sub aspect social, sănătatea reprezintă acea stare a organismului în care capacitătile individuale, necesare îndeplinirii sarcinilor şi rolurilor sociale, se află la un nivel optim.

Un organism viu poate fi definit ca un sistem complex şi sisteme în echilibru dinamic. Toate componentele aceestui sistem complex sunt în activitate echilibrată, în sensul că uneori domină funcţia unuia dintre sisteme, alteori a altui în cursul digestiei predomină activitatea aparatului digestiv, în timp ce în cursul efortului fizic activitatea musculară. Coordonarea funcţiilor şi adaptarea organismului la mediu sunt asigurate de sistemul nervos. Nivelul funcţiilor organismului se modifică în urma reacţiilor de adaptare. De exemplu: în cursul unui efort fizic cresc frecvenţa bătăilor cardiace, tensiunea arterială, fecvenţa şi amplititudenea mişcărilor respiratorii se intesifică procesele metabolice;



  • se mobilizează sîngele din depozite;

  • se ridică nivelul glicemiei;

  • creşte acidul lactic din sînge.

În aceste condiţii devierele de la normal nu sunt patologice, pentru ca, prin aceste reacţii asemănătoare cu acelea din efortul fizic, febra fiind manifestarea unei stări patologice, care apare sub acţiunea unor agenţi neobişnuiţi din mediul de viaţă. Febra este deci manifestarea unei boli, limitînd capacitatea de adaptare a organismului la mediu.

Deci echilibrul biologic dintre organizm şi mediu, cu posibilitate manifestării reacţiilor de adaptare ale organizmului, se numeşte stare de sănătate.

Modificarea acestui echilibru biologic sub influenţa unor factori interni sau externi, cu limitarea capacităţii de adaptare a organizmului la mediu, se numeşte stare de boala.

Boala se manifestă ca o formă particulară de existenţă a omului, caracterizată printr-un proces care tulbură echilibrul părţilor în organism şi al organismului în raport cu mediul şi care duce, fie la limitarea sau dispariţia libertăţii şi a capacităţii de muncă, fie la moartea celui care s-a îmbolnăvit.

Definirea bolii ca "viaţă îngrădită în libertate" scoate în evidenţă atît aspectele biologice cît şi sociale importante, cum ar fi funcţia şi poziţia specifică a omului la locul de muncă (salariat, patron, lucrător pe cont propriu, lucrător intelectual, funcţionar public ş.a.) sau în familie (bunic, soţ, fiu, persoană dependenţă de ceilalţi sau persoană cu responsabilităţi sporite faţă de membrii familiei etc.). În cadrul microgrupurilor sociale profesionale şi neprofesionale, al diferitelor organizaţii şi instituţii sociale, culturale etc.

Conceptul de boală este orice dereglare organică sau psihică, reală sau imaginară, care perturbă senzaţia de bunăstare a unei persoane, ameninţîndu-i existenţa.

Noţiunea de boală include mii de entităţi nosologice, fiecare cu stadialităţi greu de definit.

Boala reprezintă o formă particulară de existenţă al materiei vii, caracterizată prin apariţia unui proces care tulbură unitatea părţilor în organism şi a organismului cu mediul natural şi social.

Bolile pot fi considerate a fi manifestări ale eşecurilor adaptive ale organismului uman şi ale insucceselor rezultate din conflictul cu agresiunile biologice, fizice şi chimice.

Boala este un proces complex, dinamic, la care i-a parte întregul organism, ca rezultat al corelaţiilor care se stabilesc între mediul intern şi extern, pe de o parte şi al corelaţiilor dintre oragnismul privit ca un tot unitar şi diferitele sale părţi componente, pe de altă parte.

Factorul care dereglează echilibrul dintre organism şi mediu se numeşte cauză patogenă, iar efectul – stare patologică.

Boala este deci o stare patologică; reacţii patologice, care duc la distrugerea celulelor şi a ţesuturilor; reacţiile patologice apar pe parcursul bolii, pe seama reacţiilor de compensare sau adaptare, dacă acestea depăşesc o anmită intensitate.

Este important de cunoscut faptul, care dintre reacţii sunt utile şi care pot deveni nocive, în evoluţia unei boli, funcţional precedă organicul; cu alte cuvinte, tulburările iniţiale sunt funcionale, deci reversibile, dar cu timpul apar leziuni organice (distracţii tisulare), care în faze avansate pot deveni ireversibile.

Pentru a preveni apariţia leziunilor organice, mai greu de tratat, bolile trebuie diagnosticate şi tratate în faze iniţiale, funcţionale.

Perioada de latentă de evoluţie a bolii reprezintă intervalul de timp care se scurge din momentul acţiunii agentului patogen asupra organismului şi pînă la apariţia modificărilor funcţionale ale organismului. Această perioadă poate lipsi uneori, ca exemplu în traumatisme sau arsuri, în bolile infecţioase, perioada de latenţă se numeşte incubaţie. La sfîrşitul perioadei de latenţă, procesul patologic se poate termina sau poate evolua către a doua fază a bolii - perioada de stare.

Perioada de stare reprezintă intervalul de timp în care apar tulburări ale funcţiilor organismului, reacţile fiind generale, indiferent dacă agentul patogen a acţionat asupra unui teritoriu limitat sau asupra unui anumit organ. Aceasta se datorează excitării terminaţiunilor nervoase prin produsele de metabolism microbian şi din ţesuturile degradate, excitaţia transmisă la centrii nervoşi determinînd o reacţie generală, care antrenează şi modificări umorale. Reacţiile de răspuns ale organismului sunt de mai multe feluri:

- reacţii de adaptare, care constau în modificări metabolice şi morfologice; în afara reacţiilor de apărare specifice faţă de agenţii de agresiune (anticorpi etc.), organismul poate răspunde agresiunilor şi prin reacţii de apărare nespecifice, prin intermediul secreţiilor glandelor endocrine (hipofiza, suprarenala);

-reacţii de compensare, care urmăresc suplinirea funcţiilor organismului lezat, intrat îninhibiţie de protecţie;

În problema patogeniei concepţiile au evoluat:



  • Potrivit concepţiei organo-localiciste, boala este considerată ca fiind urmarea acţiunii locale a agentului patojen asupra unui organ; prin leziune se modifică funcţia, ceia ce duce la boală.

  • Concepţia patologiei moleculare (Schada) susţine că, sub acţiunea agenţilor patogeni, în organism se schimbă constanta umorilor (homeostaza mediului intern), apărînd modificările moleculare care explică toate tulburările funcţionale ale organsmului bolnav. Prin constanta umorilor se înţeleg unele valori invariabil constante. Astfel constanta temperaturii (izotermie), constanta conţinutului de apă (izohidrie), presiunea osmotică constantă (izotonie), concentraţia constantă a diferitor ioni (izoionie). Această concepţie a însemnat un progres important în medicină.

  • Concepţia sindromului de adaptare a lui H. Selye a arătat că, în afara reacţiilor de apărare specifică faţă de agenţii de agresiune (anticorpi etc.), organismul poate răspunde agresiunilor şi prin reacţii de apărare nespecifice, prin intermediul secreţiilor endocrine (hipofizare, suprarenale).

Indiferent de agentul agresor, organismul răspunde totdeauna în acelaş fel agresiunilor (stresurilor), şi anume prin modificări morfologice, cu creşterea rezistenţei faţă de agentul în cauză. Sindromul de adaptare poate fi declanşat de agenţi foarte diferiţi (frig, radiaţii solare, traumatizme, infecţii, intoxicaţii, eforturi musculare) şi evoluiază în mai multe etape:

  • faza de alarmă, cu declanşarea secreţiei de adrenalină, cuprinzînd oprimă etapă de şoc, urmată de una de contraşoc, caracterizată printr-o exagerare a catabolizmului, reprezentînd apariţia manifestărilor de apărare împotriva şocului;

  • faza de rezistenţă, caracterizată prin creşterea rezistenţei organismului faţă de agentul agresor în cauză. Agentul agresor acţionează asupra glandei hipofize pe cale nervoasă şi probabil umorală. Prin intermediul hormonului hipofizar adrenocorticotrop este excitată glanda corticosuprarenală şi se declanşează secreţia de hormoni glucocorticoizi. Aceştea cresc glicemia, glicogenul hepatic, măresc eficacitatea contracţiei musculare, duc la involuţia ţesutului limfatic, cu eliberarea în circulaţie de anticorpi, şi scad reacţia inflamatorie;

  • faza de epuizare se instalează cînd acţiunea agentului patogen continuă, ajungîndu-se nu numai la epuizarea organismului, dar şi la moarte.

  • Concepţia nervistă, consideră că agentul patogenic comun tuturor bolilor este următorul: agentul patogen acţionează asupra terminaţiunilor nervoase din teritoriul unde îşi exercită acţiunea nocivă, terminaţii prin care stimulul este transmis scoarţei cerebrale. Aceasta e calea directă, reflexă. Dar scoarţa e excitată şi pe cale umorală, de către produsele de degradare apărute la nivelul leziunii.

Centrii nervoşi acţionează asupra periferiei pe cale endocrină (prin cuplul hipofizo-suprarenal) şi pe cale nervoasă directă. Prin repetarea acţiunii agentului patogen, apare posibilitatea condiţionării reacţiilor de răspuns.

Evoluţia unei boli este de asemenea foarte importantă, urmărirea în detalii a evoluţiei permiţînd adeseori stabilirea mai exactă a diagnosticului, prevenirea complicaţiilor.

Practic, sănătatea se degradează treptat - nimeni nu devine bolnav cronic peste noapte – astfel încît organismul are nevoe de timp pentru a-şi recăpăta echilibrul. În existenţa cotidiană a oamenilor, nici un individ nu este perfect sănătos (sănătate optimă), dar nici toţi oamenii nu sunt bolnavi (în acelaşi moment), existînd astfel o zonă de sănătate mai puţin perfectă, considerată ca sănătate normală; nici sănătatea şi nici boala nu sunt entităţi în sine, ci stări ce caracterizează un anumit proces de adaptare, în conformitate cu schimbările vieţii şi sensul pe care îl atribuim acestor schimbări.

Boala, ca şi sănătatea, este dificil de definit şi evaluat.



Concluzii

Definirea şi aprecierea corectă a indicatorilor de sănătate ar permite evidenţierea grupelor umane după gradul de sănătate.

În dependenţă de gradul de sănătate am putea elabora măsuri de fortificare sau îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei.

Boala nu este caracteristică numai individului uman, dar un criteriu de apreciere a factorilor caracteristici mediului şi societăţii, care diminuiază nivelul de sănătate a populaţiei.

Interpretarea cazuală a corelaţiei dintre sănătate şi boală permit a elabora metode mai eficiente de profilaxie.

Bibliografie


  1. Eţco, C., Moroşanu, M., Sănătatea-obiect de studiu în activitatea medicală, Sănătate publică, economie şi management în medicină, Nr.3, 2003, p. 4-6.

  2. Eţco C., Tintiuc, D., Grosu Iu., şi alţii, Sănătate publică şi management. Chişinău. 2002, 720 p.

  3. Mureşanu P. Manual de metode matematice în analiza stării de sănătate. Bucureşti: editura Medicală, 1989, p. 62-71.

  4. Tulchinsky, T.M., Varavicova, E.A., Noua Sănătate publică, Academic Press, Ulysse. Chşinău, 2003, pag. 723.


UNII INDICATORI AI ACTIVITĂŢII SPITALELOR DIN LOCALITĂŢILE RURALE

Dumitru Tintiuc, Corina Vicol

Catedra Sănătate publică şi Management ”Nicolae Testemiţanu”


Summary

Somes indexes of hospital activity in rural conditions

This article includes the general aspects of some indexes of hospital assistance in rural conditions. The optimization of the indexes of hospital assistance in Republic of Moldova is an actual problem in the hospital services affecting the access of the population to the hospital services.



Rezumat

Acest articol elucidează aspectele generale asupra unor indici de asistenţă spitalicească în condiţii rurale. Optimizarea indicilor de activitate spitalicească în Republica Moldova este o problemă actuală cu care se confruntă serviciile spitaliceşti şi care afectează accesul populaţiei la serviciile spitaliceşti.


Actualitatea temei

Spitalul este un element cheie în sistemul medical, şi odată cu avansarea realizărilor tehnologice şi a managementului sanitar spitalul suferă în structura sa organizatorică modificări. Începând cu anii 1980 multe ţări europene au început să reducă numărul de paturi spitaliceşti. În Republica Moldova la fel au fost întreprinse măsuri de lichidare a spitalelor inutile şi la fel au fost micşorate numărul de paturi. În baza Hotărârii Guvernului R. Moldova nr. 668 din 17.07.1997 „ Cu privire la aprobarea concepţiei reformării sistemului asistenţei medicale din R. Moldova în condiţiile economiei noi pentru anii 1997-2003”. Reformarea ce s-a efectuat în cadrul Ministerului Sănătăţii a dus la micşorarea numărului de paturi spitaliceşti în localităţile rurale, aproximativ în jumate. Odată cu micşorarea numărului de paturi spitaliceşti s-au modificat şi indicatorii de activitate ale spitalelor raionale. Reeşind din cele expuse optimizarea indicilor de activitate spitalicească în Republica Moldova este o problemă actuală şi necesită să fie studiată.



Material şi metode

Pentru realizarea acestei lucrări s-a efectuat analiza datelor statistice conform anuarelor de Sănătate Publică în Republica Moldova pe anii 1998-2007, drept metodă de studiu s-a folosit metoda statistică.



Rezultate obţinute

Asistenţa spitalicească este de o importanţă majoră în sistemul de sănătate. Indicatorii de analiză a activităţii staţionarului ne permit să judecăm despre asistenţa spitalicescă pe o perioadă oarecare. Unii indicatori de activitate a patului în instituţiile raionale sunt reprezentaţi în tabelul 1.



Tabelul 1

Unii indicatori de activitate a patului în instituţiile raionale

pe perioada anilor 1999-2007 în RM



Indicii de utilizare a patului

Anii

Pînă la implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală

După implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală

1999

2000


2001


2002


2003


2004

2005


2006


2007

Zile pat exploatate în an(zile)

264

226

251

267

260

216

235

241

250

Rotaţia patului(abs)

16


20

24


27


28

29


31

32


32,9

Durata medie de spitalizare(zile)

16


11


11


10

9


7


8


8


7,6

Nivelul de spitalizare(%)

13,9

12,3


14,1


15,3


10,4


10,1

10,1


10,2


10,4

Letalitatea(%)

1,1


1,1

1,0

1,0


1,0


1,3


1,2


1,2

1,3

S-a stabilit că zilele pat exploatate în an după implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală se micşorează de la 264 în anul 1999 pînă la 250 în anul 2007. La analiza datelor ce ţine de utilizarea patului în an pentru anul 2007, putem menţiona că cel mai bine sunt utilizate paturile profilului cardiologic – 310 zile/an, urologic – 290 zile/an, neurologic – 280 zile/an, pulmonologic şi patologia sarcinii – 271 zile/an. Cel mai rău au fost utilizate paturile profilului otorinolaringologic – 181 zile/an, pentru gravide şi lăuze – 165 zile/an, dermatovenerologice – 142 zile/an, psihiatric – 121 zile/an.

Rotaţia patului s-a mărit după implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală de la 16 în anul 1999 pînă la 32,9 în anul 2007, adică de 2 ori, din contul scăderii evidente a numărului de paturi spitaliceşti în spitalele raionale şi în total pe Republică.

Durata medie de spitalizare a bolnavului în spitalele raionale după implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală s-a micşorat de 2 ori, de la 16 zile în anul 1999 pînă la 7,6 zile în anul 2007. Durata medie de spitalizare al bolnavului s-a micşorat evident din motivul constrîngerii financiare ale spitalelor raionale ce sunt condiţionate de costuri mici ale unui caz tratat.

La analiza duratei medii de tratament în instituţiile raionale după clasele de maladii, pe parcursul anilor 1999 – 2007 s-a stabilit: Pe parcursul anilor 1999 – 2007 cel mai mult s-a micşorat durata medie de tratament la următoarele maladii: boli infecţioase şi parazitare de la 31,4 zile în anul 1999 pînă la 8,9 zile în anul 2007; tulburări mentale şi de comportament de la 23,5 zile în anul 1999 pînă la 10,2 zile în anul 2007; boli endocrine, dereglări de nutriţie şi metabolism de la 18,8 zile în anul 1999 pînă la 9,8 zile în anul 2007; bolile sistemului osteo-articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv de la 18,3 zile în anul 1999 pînă la 8,5 zile în 2007; bolile aparatului circulator de la 18 zile în anul 1999 pînă la 9,1 zile în anul 2007. O scădere considerabilă s-a stabilit la maladiile aparatului genito-urinar de la 14,5 zile în anul 1999 pînă la 6,2 zile în 2007.

Analiza duratei medii de tratament în instituţiile raionale după profiluri a relevat că s-a micşorat simţitor durata medie de tratament la profilul psihiatric de la 49,3 zile în anul 1999 pînă la 28,1 în anul 2007, cu excepţia anilor 2001 – 141,5 zile şi 2002 – 127,7 zile. Durata medie de tratament la profilul narcologic s-a micşorat de 2,9 ori, adică de la 39,4 zile în anul 1998 pînă la 13,4 zile în anul 2007. De 2,2 ori s-a micşorat durata medie de tratament la profilul dermatovenerologic, de la 20,9 zile în anul 1998 pînă la 9,4 zile în anul 2007.



Nivelul de spitalizare în spitalele raionale după implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală este de 10,4% în anul 2007, şi este mai scăzut de 1,7 ori decît în anul 1999(13,9%), pînă la implementarea asigurărilor de asistenţă medicală. Pentru a stabili unele legităţi am calculat indicatorii seriei cronologice.

Tabelul 2

Indicatorii cronologici ai nivelului de spitalizare în instituţiile raionale

pentru anii 1998 – 2007(la 100 populaţie)

Indicatorii seriei cronologice

Anii

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

Nivelul spitalizării

18,0

13,9

12,3

14,1

15,3

10,4

10,1

10,1

10,2

10,4

Sporul absolut

-

-4,1

-1,6

+1,8

+1,2

-4,9

-0,3

0

+0,1

+0,2

Ritmul sporului

-

-22,7

-11,5

+14,6

+8,5

-32,0

-2,8

0

+0,9

+1,9

Ritmul creşterii

-

77,2

88,4

114,6

108,5

67,9

97,1

100

100,9

101,9

Valoarea absolută a 1% de spor

-

0,1

0,1

0,1

0,1

0,1

0,1

0

0,1

0,001

Indicele ilustrativ

100%

77,2

68,3

78,3

85,0

57,7

56,1

56,1

56,6

57,7

S-a stabilit că:



  • Nivelul de spitalizare diminuează treptat, cu excepţia anului 2002 cînd a fost 15,3. sporul absolut este negativ pe perioada anilor 1999-2004, cu excepţia anilor 2001-2002, cînd sporul absolut este pozitiv.

  • Cel mai înalt ritm de scădere al nivelului de spitalizare se înregistrează în anul 2003 şi constituie „- „32%.

  • Ritmul de creştere indică valori maxime în anul 2001 de 114,6%, cele mai mici valori se înregistrează în anul 2003 de 67,9%.

  • Valoarea absolută a 1% de spor este stabilă pe parcursul la toţi anii, în anul 2005 fiind egal cu „0”.

  • Indicatorul ilustrativ ne arată nivelul de spitalizare pe parcursul anilor, primul an fiind 100%. Nivelulul de spitalizare este în scădere, cu excepţia anului 2002 cînd a fost de 85%.

Letalitatea în instituţiile raionale pînă şi după implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală este la nivel stabil, de la 1,1 în anul 1999 pînă la 1,3 în anul 2007. Nivelul letalităţii ce depăşeşte cu mult media pe spitalele raionale s-a înregistrat în raionul Cimişlia - 2,1, Anenii Noi, Criuleni – 1,7. Nivelul letalităţii mai joasă decît media pe instituţiile raionale s-a înregistrat în Ialoveni – 0,1, Drochia – 0,8, Donduşeni, Făleşti, Rîşcani, Sîngerei, Ştefan Vodă – 0,9.

Concluzii

  1. Analiza rezultatelor obţinute (anii 1998-2007) determină tendinţe de micşorare a indicatorilor ce caracterizează activitatea în subdiviziunile staţionarelor raionale, ce se caracterizează prin micşorarea zilelor pat exploatate în an de la 264 în anul 1999 pînă la 250 în anul 2007, micşorarea duratei medii de spitalizare a bolnavului de 2 ori, micşorarea nivelului de spitalizare a bolnavilor de 1,7 ori, majorarea rotaţiei patului de 2 ori. Datele prezentate au evidenţiat necesităţi esenţiale în activitatea instituţiilor spitaliceşti raionale pentru asigurarea populaţiei rurale cu servicii spitaliceşti.

  2. Optimizarea indicatorilor de activitate spitalicească va permite accesul populaţiei la serviciile spitaliceşti, ulterior cu îmbunătăţirea stării sănătăţii populaţiei.

Bibliografie

  1. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova no. 668 din 17.07.03 „ Cu privire la aprobarea concepţiei reformării sistemului asistenţei medicale din R. Moldova în condiţiile economiei noi pentru anii 1997-2003”.

  2. Sănătatea Publică în Moldova. Anuar statistic 1998-2007. Chişinău 1998-2007.

  3. Тестемицану, Н.А., Тинтюк, Д.В. Пути сближения уровней стационарной помощи городскому и сельскому населению.

  4. Tintiuc, D., Grossu, I. Sănătate Publică şi Management. Chişinău 2007. 488 – 489p.

Marketingul serviciilor medicale în instituţiile private

Dumitru Tintiuc, Sergiu Baltaga

Catedra Sănătate Publică şi Management „Nicolae Testemiţanu”


Summary

Marketing of medical services in private institutions

This article includes general aspects of medical services marketing in private institutions. The development of medical private sector is an actual subject for Moldova and other Eastern European countries in economic transition. Marketing of private medical services will be a tool linked to this development and needs a large implementation in Moldova.



Actualitatea temei

În ultimii 10-15 ani de tranzit economic în Estul Europei, dezvoltării antreprenoriatului şi schimbărilor din sectoarele de stat ale economiei, au fost înregistrate modificări esenţiale în sistemele naţionale ale ocrotirii sănătăţii. Acest fapt este demonstrat de creşterea numărului de instituţii medicale private, apariţia concurenţei pe piaţa serviciilor medicale, evoluarea instituţiilor medicale, structurii şi dimensiunilor acestora. Societatea percepe la momentul actual sănătatea drept o parte componentă a nivelului de trai al populaţiei.

Iniţial sistemul ocrotirii sănătăţii reprezenta unul din domeniile strict gestionate de stat. Lucrătorii medicali considerau activitatea sa drept una creativă şi mai puţin atrăgeau atenţia la aspectele economice ale instituţiilor medicale.

Astăzi cea mai mare parte din cheltuielile financiare pentru servicii medicale sunt acoperite de către consumatori şi companiile de asigurare. Libertatea alegerii instituţiei medicale, apariţia noilor prestatori privaţi de servicii medicale şi lărgirea spectrului de servicii stimulează concurenţa pe piaţa serviciilor medicale şi dezvoltarea strategiilor marketing în domeniu.

Necesitatea atragerii noilor pacienţi şi formarea unui cerc de clienţi fidelizaţi ai instituţiei medicale determină un interes major pentru strategiile de comunicare marketing. Creşterea numărului de instituţii medicale private a determinat o cerere sporită pentru calitatea înaltă a serviciilor medicale acordate. Pacienţii ”de ieri” s-au transformat în consumatori ”de astăzi” cu cerinţe faţă de actul medical şi calitatea acestuia.

Reieşind din faptul că o parte bună din consumatorii serviciilor medicale nu au încredere doar în publicitate ca şi mod de comunicare, utilizarea întregului arsenal al strategiei marketing aduce un aport considerabil la soluţionarea acestei probleme. Scopul final al marketingului - să creeze un produs atractiv ca preţ şi calitate, disponibil în cît mai multe puncte de vînzare1.

Centrele medicale private necesită o strategie marketing permanentă pentru a atrage şi fideliza clienţii săi.

Materiale şi metode

Pentru realizarea acestei lucrări s-a efectuat analiza literaturii de specialitate.



Rezultate obţinute

Boico V. diferenţiază noţiunea de serviciu medical şi ajutor medical2. Noile condiţii de lucru ale lucrătorilor medicali, apariţia noţiunii de „piaţă a serviciilor medicale” ne permite să diferenciem aceste 2 noţiuni.

Ajutorul medical este acordat după indicaţii subiective, nu are caracter publicitar şi nu este propus la alegere. Ajutorul medical nu este cercetat în aspect concurenţial (deşi există şi instituţii ce acordă ajutor medical privat).

Serviciul medical, în schimb, are toate caracteristicile pentru a fi plasat pe piaţa serviciilor. Ele sunt produse, supuse publicităţii, vînzării, achitat şi consumat. În sfera prestării serviciilor este prezentă concurenţa, evaluarea cererii şi prognozarea acestea. Calitatea serviciilor medicale este evaluată după aprecierea consumatorilor, aprecierii lor subiective. În cadrul lucrării propuse vor fi cercetate metodele de promovare a serviciilor medicale şi nu a ajutorului medical.

În general, piaţa medicală poate fi clasificată în următoarele grupe3:


  • Piaţa serviciilor medicale;

  • Piaţa produselor farmaceutice;

  • Piaţa personalului medical;

  • Piaţa tehnicii medicale;

  • Piaţa know-how-ului medical;

  • Piaţa serviciilor medicale internaţionale;

Am putea defini piaţa serviciilor medicale drept un sistem economic de relaţii dintre prestatorii şi consumatorii de servicii medicale. Tendinţele serviciilor medicale în RM au un caracter ascendent în ultimii ani, remarcîndu-se prin diversificarea continuă, creşterea calităţii şi implementarea metodelor noi de diagnostic, tratament şi profilaxie.

Deoarece cererea sericiilor medicale este formată de prestator, în cazul comportamentului mai puţin etic al medicului – prestator, acesta poate creşte cererea şi consumul serviciilor sale medicale în mod nejustificat.

Putem specifica că acest comportament este caracteristic pentru orice domeniu pe piaţă. În alte domenii ale economiei, în aceste cazuri, intervin 2 reglatori puternici ai pieţii – capacitatea de plată şi concurenţa, ei fiind neefectivi în domeniul ocrotirii sănătăţii. În primul rînd există problema asimetriei informaţiei deţinute de prestator şi pacient (ce nu posedă mereu cunoştinţe medicale). O altă explicaţie ţine de faptul că pacienţii sunt uneori în stări limitate de timp, ce nu le permit cercetarea îndelungată a ofertei. Statutul „suferind” al consumatorilor nu permite pacienţilor să ia o decizie bine analizată a necesităţii achiziţionării serviciului medical.

În al 2-lea rînd, există restricţii legislative de acces la piaţa serviciilor medicale a prestatorilor prin sistemul de licenţiere, acreditare a cadrelor şi instituţiilor medicale, fapt ce limitează concurenţa4.

Cantitatea potenţialilor consumatori ai serviciilor medicale este în continuă creştere în RM, fapt datorat de îmbătrînirea populaţiei, creşterea nr. de cazuri noi de maladii cronice şi creşterea capacităţii de plată a populaţiei.

În ultimii ani în RM, concurenţa pe piaţa serviciilor medicale a crescut considerabil. A crescut Nr de licenţe eliberate de către Camera Licenţierii de Stat5. Noii agenţi economici medicali îţi concentrează politicile de preţ pentru pacienţii cu bani, care cer servicii de nivel VIP.

Obiectivele propuse spre realizare in următorii ani de studiu:


  • Studierea pieţii serviciilor medicale ;

  • Analiza cererii şi ofertei serviciilor medicale în instituţiile medicale private din Republica Moldova;

  • Cercetarea opiniei pacienţilor şi personalului medical cu privire la satisfacţia serviciilor în instituţiile medicale private din Republica Moldova (chestionare de satisfacţie);

  • Evaluarea factorilor ce influenţează succesul aplicării strategiilor de marketing în instituţiile medicale private;

  • Elaborarea unui concept strategic marketing pentru instituţiile medicale private din RM;

Importanţa ştiinţifică de efectuare a lucrării constă în cercetarea caracterului individual a serviciului medical, evaluarea tipurilor de consumatori ai serviciilor medicale, determinarea factorilor (economici, stării sănătăţii, capacităţii de plată, etc) ce influenţează achiziţionarea de către consumator al serviciilor medicale, cercetarea modelelor efective marketing a instituţiilor medicale private cu consumatorii de servicii medicale.

Este important de determinat practicile de interacţionare ale instituţiilor medicale private cu consumatorii de servicii medicale, priorităţile în utilizarea tehnicilor de comunicare marketing în instituţiile medicale private, propunerile pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ de reglementare a tehnicilor de comunicare marketing utilizate pe piaţa serviciilor medicale.

Importanţa practică de efectuare a lucrării constă în utilizarea ulterioară a rezultatelor şi recomandaţiilor cercetării în elaborarea strategiilor efective marketing a instituţiilor medicale private, cît şi pe întreg arealul serviciilor medicale.

Concluziile şi rezultatele înregistrate pe parcursul efectuării lucrării pot fi întrebuinţate pe viitor în domeniul gestiunii tacticilor şi strategiilor marketing a instituţiilor medicale private, precum şi în procesul didactic de pregătire a specialiştilor medicali şi marketing.



Concluzii

  • Piaţa serviciilor medicale trebuie tratată ca o piaţă cu o concurenţă imperfectă;

  • Dezvoltarea continuă şi diversificarea pieţii serviciilor medicale;

  • Creşterea nr. de prestatori de servicii medicale private şi a consumatorilor potenţiali in Republica Moldova;

  • Asimetria informaţională între prestator şi consumatorul serviciilor medicale;

  • Stabilirea preţurilor de către prestatorul serviciilor medicale;

  • Necesitatea cercetării şi implementării strategiilor marketing în instituţiile medicale private;

Bibliografie

  1. D. Tintiuc, I. Grosu, Sănătate Publică și Management, CEP Medicina, 2007, - 897 p.;

  2. Бойко В.В. Менталитет врача и пациента: аспекты психологии и этики\\ Экономика здравоохранения, №3, 2001

  3. www.stirimedicale.ro

  4. http://www.ms.md/public/legal/laws/ - Legea nr. 264 adoptat: 27.10.2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic;

  5. http://www.licentiere.moldova.md/ro/?about=6



Yüklə 498,38 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə