Morala creştină

Morala creştină

„…Aşadar nici cu nedreptate nu trebuie să răspundem, nici cu rău, nici unui om, oricât am fi fost de nedreptăţiţi de dânsul… ştiu cât de puţini oameni au o astfel de credinţă şi mai ales câţi şi-o vor menţine.” (Criton, În Platon, Dialoguri, Editura IRI, Bucureşti, p. 71)

Amintirea cunoştinţelor

„Ceea ce se numeşte a medita nu-i altceva decât rechemarea în minte a unei cunoştinţe care s-a pierdut. Uitarea este tocmai dispariţia unei cunoştinţe, iar studiul, creând o cunoştinţă nouă în locul celei care s-a dus, o continuă aşa de bine pe cea dintâi, încât ni se pare că-i una şi aceeaşi.” (Banchetul, op. cit. p. 124)

„…ştiinţa noastră nu-i altceva decât o aducere aminte” (Fedon, p. 172)

Eliberarea sufletului de legăturile cu trupul

Pentru atingerea clarviziunii interioare trebuie să ne curăţim de orice cunoştinţă izvorât din percepţiile simţurilor. „Muza” care ne ajută să ne curăţăm este cunoştinţa imaginativă. Prin ea se trezeşte imaginaţia creatoare. Imaginând, murim câte puţin pentru viaţa simţurilor, ne eliberăm de percepţiile lor trecătoare, ne pregătim să primim cunoştinţa pe care o dobândeşte inteligenţa pură. Astfel sufletul nostru trece în stare de nemurire. (Fedon, op. cit. p 154 – Filosoful în faţa morţii. Sinuciderea)

Misterele orfice

Adepţii lor au răspândit în lumea greacă ideea şi credinţa în nemurire. În special de la orfici porneşte imaginea după care sufletul este, în cursul „vieţii” de aici, închis ca într-o carceră, trupul fiind considerat ca element necurat, unde sufletul se exilează – drept pedeapsă pentru crime anterioare. Cea mai înaltă datorie a unui om înţelept este deci „purificarea”; sectanţii orfici o dobândeau printr-un întreg ritual de prescripţii şi prohibiţii, la care se supuneau iniţiaţii. (Fedon, p. 158)

Metoda de aflare a adevărului

Omul „…folosindu-se numai de cugetare, de ea singură şi neamestecată, încearcă să prindă însăşi realitatea lucrului în sine. El înlătură cât poate şi ajutorul ochilor şi al urechilor…întrucât acestea îl tulbură, iar când s-amestecă nu lasă sufletul să dobândească nici adevărul nici puterea de cunoaştere.” (Fedon, p. 162)

„Dacă vrem să cunoaştem vreodată realitatea curată, trebuie să ne lepădăm de corp şi să cercetăm numai cu spiritul lucrurile în sine… Dacă prin simţurile corpului nu-i cu putinţă să cunoaştem realitatea, atunci din două lucruri unul: sau cunoştinţa nu se dobândeşte nicăieri, sau numai după moarte. Mai înainte însă nu, fiindcă numai după moarte sufletul va fi despărţit de corp, numai atunci rămâne singur cu sine însuşi.” (Fedon, p. 163)

Anaxagora

Opera lui Anaxagora începea cam aşa: „Spiritul a orânduit lucrurile aşa cum trebuia…”

Proba metafizică a nemuririi sufletului

Moartea nu-i altceva decât o descompunere; sufletul este simplu; ceea ce-i simplu nu se poate descompune şi nu piere; deci sufletul e nemuritor.

„Socrate săvârşeşte nedreptăţi şi se trudeşte să cerceteze cele de sub pământ şi cele cereşti; el schimbă prin vorbire o cauză nedreaptă, făcând-o mai dreaptă; învaţă la fel şi pe alţii…” (Apărarea lui Socrate, p. 12)

„Cercetează cele cereşti şi subpământene, nu crede în zei şi faptele rele le înfăţişează mai bune prin vorbire…” (Apărarea lui Socrate, p. 17)

„în genere, cu privire la orice fel de senzaţie, trebuie să reţinem că simţul este organul primitor al formelor senzoriale,184 fără materia lor, după cum ceara primeşte pecetea inelului, dar fără fierul sau aurul din el. (Primeşte întipărirea de la aur sau de la aramă, dar nu întrucît e aur sau aramă, în acelaşi mod şi simţirea fiecărui obiect, suferă ceva sub impresia obiectului cu o culoare, un gust sau un sunet, dar nu cum e spus fiecare din acelea, ci după un fel anumit şi după raţiu­nea lui de a fi). Organul prim de simţire este acela în care rezidă o astfel de potentă.” (Aristotel, De Anima)
„Că nu există un alt simţ în afară de cele cinci — adică acestea : văzul, auzul, mirosul, gustul, pipă­itul —, s-ar putea încredinţa oricine din cele următoare: Dacă există contact cu orice lucru de la care avem senzaţia, şi dacă avem efectiv o senzaţie (căci toate stările de contact ca atare, ne sînt perceptibile prin contact), atunci este totodată necesar, dacă ne lipseşte o senzaţie, să ne lipsească şi organul respectiv de sim­ţire.” (Aristotel, De Anima)

„Rămâne de cercetat dacă fericirea se alcătuieşte din aceleaşi elemente ori din altele, pentru individ şi pentru stat. Dar evident, fiecare convine că aceste elemente sunt identice. Dacă punem fericirea individului în bogăţie, nu vom sta la îndoială să declarăm statul perfect fericit de îndată ce este bogat; dacă pentru individ se socoteşte puterea tiranică mai presus de orice, statul va fi cu atât mai fericit cu cât dominaţia sa va fi mai vastă; dacă pentru om se găseşte fericirea supremă în virtute, statul cel mai înţelept va fi de asemenea şi cel mai fericit.

§2. Două puncte merită aici mai cu seamă atenţia noastră: mai întâi, viaţa politică, participarea la afacerile statului este oare preferabilă pentru individ? Ori este mai bine să trăiască pre­tutindeni ca străin şi liber de orice îndatorire publică? Şi în al doilea rând, ce Constituţie, ce sistem politic trebuie să se aleagă mai cu deosebire? Acela care admite pe toţi cetăţenii fără excepţie la mânuirea afacerilor (publice) sau acela care, făcând câteva excepţii, cheamă la conducere cel puţin majoritatea? Numai această chestiune din urmă interesează ştiinţa şi teoria politică, care nu se ocupă cu ceea ce este de dorit pentru individ; şi pentru că tocmai consideraţiile de felul acesta ne preocupă aici, vom lăsa deoparte a doua chestiune pentru a ne ocupa de cea dintâi, care va forma obiectul special al acestei părţi a scrierii noastre.” (Aristotel, Politica)

§3. Mai întâi, statul cel mai perfect este evident acela în care fiecare cetăţean, oricare ar fi, poate, graţie legilor, să practice cât mai bine virtutea şi să-şi asigure cât mai multă fericire. Deşi se admite că virtutea trebuie să fie obiectul de căpetenie al vieţii, mulţi oameni se întreabă dacă viaţa politică şi activă preţuieşte mai mult decât o viaţă liberă de orice îndatorire exterioară şi dedată cu totul meditaţiei, singura viaţă care, după unii, este vrednică de filozof. Partizanii cei mai sinceri pe care i-a numărat virtutea, fie în zilele noastre, fie altădată, au îmbrăţişat toţi una sau cealaltă din aceste ocupaţii, politica sau filozofia.” (Aristotel, Politica)

„Daca într-adevăr exista pentru oameni daruri ale zeilor, e logic să credem că fericirea poate fi un dar divin, şi aceasta cu atît mai mult cu cît, dintre bunurile omeneşti, ea este cel mai preţios. Dar poate ca această problemă este mai adecvata unui alt gen de cercetare. Oricum, este evident că, şi dacă nu reprezintă un dar trimis de divinitate şi se obţine prin intermediul virtuţii, sau prin învăţătură, sau prin vreun exerciţiu, fericirea face parte dintre realităţile divine cele mai înalte; căci răsplata şi scopul virtuţii sînt în mod evident cel mai mare bine, adică ceva divin şi fericit.

S-ar putea, de asemenea, ca fericirea să fie accesi­bilă multor oameni; pentru ca este posibil ca, datorită studiului şi străduinţelor atente, ea să stea la îndemîna o tuturor celor ce nu sînt inapţi de virtute. Că este preferabil să devii fericit în acest mod decît datorită hazardului, este de la sine înţeles. Căci, dacă ceea ce creează natura atinge desăvîrsirea cea mai înalta cu putinţă, acelaşi lucru se poate spune şi despre ceea ce creează arta sau se datorează unei cauze oarecare, n t ai ales cauzei supreme. Dar, a lăsa în voia hazar-;lui tot ce este mai mare şi mai frumos ar fi o imensă eroare.” (Aristotel, Etica nicomahică)

„Socrate săvârşeşte nedreptăţi şi se trudeşte să cerceteze cele de sub pământ şi cele cereşti; el schimbă prin vorbire o cauză nedreaptă, făcând-o mai dreaptă; învaţă la fel şi pe alţii…” (Apărarea lui Socrate, p. 12)
„Cercetează cele cereşti şi subpământene, nu crede în zei şi faptele rele le înfăţişează mai bune prin vorbire…” (Apărarea lui Socrate, p. 17)
Platon (1998). Dialoguri. Editura IRI, Bucureşti.

Sofiştii

Fără a se preocupa de adevărul în sine, susţineau printr-o îndoită argumentare fie teza pozitivă fie cea negativă a oricărei probleme, după necesitatea momentului sau după interes. Aceasta este atitudinea combătută prin filosofia etico-socială a lui Socrate; tot ea crea în secolele V şi VI dispoziţia de spirit favorabilă pentru înfiriparea individualismului şi a scepticismului filosofic. O seamă dintre sofişti îşi trag obârşia din filosofia lui Heraclit

„…Aşadar nici cu nedreptate nu trebuie să răspundem, nici cu rău, nici unui om, oricât am fi fost de nedreptăţiţi de dânsul… ştiu cât de puţini oameni au o astfel de credinţă şi mai ales câţi şi-o vor menţine.” (Criton, În Platon, Dialoguri, Editura IRI, Bucureşti, p. 71)

„Ceea ce se numeşte a medita nu-i altceva decât rechemarea în minte a unei cunoştinţe care s-a pierdut. Uitarea este tocmai dispariţia unei cunoştinţe, iar studiul, creând o cunoştinţă nouă în locul celei care s-a dus, o continuă aşa de bine pe cea dintâi, încât ni se pare că-i una şi aceeaşi.” (Banchetul, op. cit. p. 124)

„Dacă vrem să cunoaştem vreodată realitatea curată, trebuie să ne lepădăm de corp şi să cercetăm numai cu spiritul lucrurile în sine… Dacă prin simţurile corpului nu-i cu putinţă să cunoaştem realitatea, atunci din două lucruri unul: sau cunoştinţa nu se dobândeşte nicăieri, sau numai după moarte. Mai înainte însă nu, fiindcă numai după moarte sufletul va fi despărţit de corp, numai atunci rămâne singur cu sine însuşi.” (Fedon, p. 163)

Anaxagora: „Spiritul a orânduit lucrurile aşa cum trebuia…”

„Rămâne de cercetat dacă fericirea se alcătuieşte din aceleaşi elemente ori din altele, pentru individ şi pentru stat. Dar evident, fiecare convine că aceste elemente sunt identice. Dacă punem fericirea individului în bogăţie, nu vom sta la îndoială să declarăm statul perfect fericit de îndată ce este bogat; dacă pentru individ se socoteşte puterea tiranică mai presus de orice, statul va fi cu atât mai fericit cu cât dominaţia sa va fi mai vastă; dacă pentru om se găseşte fericirea supremă în virtute, statul cel mai înţelept va fi de asemenea şi cel mai fericit.” (Aristotel, Politica)