Nicolae bãnescu



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə2/47
tarix02.03.2018
ölçüsü1,84 Mb.
#43915
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47

25

N1COLAF. BANESCU



Liburnia cuprindea, de la nord la sud, urmãtoarele orase de coastã mai însemnate: Albona, pe tãrmul de rãsãrit al fluviului Arsa, tot asa numitã si azi; Flanona, azi Fianona; apoi, de cealaltã parte a golfului, Fluvius, azi Fiume; Tarsatica, azi Tersat; Senia, azi Zeng; Ae-nona, azi Nona; ladera, azi Zara; Scardona, azi tot asa numitã.

în Dalmatia"01: Sicum, azi Sebenico; Tragurium, mai târziu Trau; Salona, sub vechii împãrati romani capitala Dalmatiei, în a cãrei apropiere e Spalatum, vestita resedintã a lui Diocletian, care cu timpul ia locul celeilalte; Muicurum, azi Macarsca; Ragusium, azi Ragu-sa; Butua, azi Budva; Olcinium, azi Dulcigno; în sfârsit, Lissus, pe tãrmul stâng al fluviului de hotar Drin, azi Alessio. înãuntrul Dalmatiei erau: Delminium sau Dalminium, pe un munte înalt, între fluviile Narenta si Cettina, înainte ele romani capitala tãrii, care dãdu provinciei Dalmatia numele sãu, mai târziu dãrâmat, azi un mic târg, Duvno; ad Matricem, azi Mostar, pe Narenta; Medeon, azi cu acelasi nume, în fine Scodra, azi Scutari.

în jos de Drilon venea Illyria greacã, cu Durazzo, Apollonia, Aulona etc. Când Diocletian împãrti imperiul în patru prefecturi (Oriens, Illyricum, Italia, Gallia) si pe acestea în 14 diecese, Illyria de est era cuprinsã în Orient, Illyria de vest, în Italia. De imperiul de Apus se tinea Illyria de vest si când Italia cãzu în puterea lui Teodoric. Recucerirea Italiei sub lustinian aduse Illyria în stãpânirea Imperiului bizantin si acesta o socotea provincie a sa, chiar dacã Alboin se asezase în nordul Italiei si îsi întindea stãpânirea pânã aici.

26

ISTORIA IMPFKIULUI BIZANTIN



înainte de Heraklios, tinuturile acestea, Liburnia si Dalmatia, suferiserã adesea incursiunile avarilor si ale triburilor slovene târâte de acestia cu dânsii. Populatia, fugind dinaintea barbarilor care o mãcelãreau, se retrãgea adesea în orasele de pe coastã si în insulele din fatã ale Adriaticei. în timpul domniei lui Heraklios, slavizate au fost mai întâi tinuturile acestea, de cãtre douã popoare slavice, etnic înrudite: croatii si sârbii.

Acestia pãtrunserã, ca si alte triburi slave, împreunã cu avarii, adesea în locurile acestea, pânã la Adriatica, numai cã ei nu intrarã ca jefuitori trecãtori, ci urmãrirã cu stãruintã gândul de a se aseza în aceste pãrti ale vechiului teritoriu roman, ca sã rãmânã, însemnat este prin urmare cã, sub Heraklios — pe la 620 —, croatii si sârbii pãtrunserã ca un crin între popoarele slovenice din Carintia si Pannonia si cele din rãsãrit, despãrtin-du-le pentru totdeauna11.

Stãpânirea avarilor decade dupã înfrângerea lor la Constantinopol (626), iar croatii si sârbii se desfac de ei, apropiindu-se de Imperiul bizantin, acceptându-i suzeranitatea si convertindu-se mai târziu la crestinism.

Populatia romanã care nu s-a supus si nu s-a contopit cu slavii s-a mentinut mai departe numai pe coastã, în Liburnia, ea pãstrã cele patru mari insule de la nord: Veglia, Arbe, Cherso si Lussin, iar pe continent, însem-

11 Hertzberg, Geschichte der Byzantiner und des osmanischen Reiches, p. 44-46, în „Allgemeine Geschichte in Einzeldarstellun-gen" a lui W. Oncken, Berlin, 1883, p. 44-46; Gfrorer, Byzanti-nische Geschichten, Graz, voi. II, 1874.

27

NICOLAE BANESCU



natul port ladera, al cãrui nume slavii îl schimbarã în Zadar, italienii în Zara; mai departe se pãstrã o posesiune romanã pe insula Levigrad (azi Vergacla).

Pe coastã, între Kerka [= Krk, Veglia] si Durazzo, se pãstrarã clin vechile orase Tragurium, cãci locuitorii se retraserã pe limba de pãmânt Bua, care e legatã numai printr-un gât mic cu uscatul. Când Salona cãzu în mâinile croatilor, locuitorii ele aici se refugiarã în insulele apropiate. O parte dintre ei se asezarã mai târziu în vechiul palat colosal al lui Diocletian, usor de apãrat, din care se dezvoltã orasul Spalato. Fugarii din Epidaurus si o parte din cei clin Salona întemeiarã Ra-gusani> (si. Dubrownik)12.

Toate aceste posesiuni le stãpânea basileul printr-un strateg cu resedinta la ladera, care tinea de exar-hul din Ravenna, cât timp acesta fu bizantin.

tinuturile interioare cãzurã toate în mâinile acestor popoare, cunoscute azi sub numele de slavii de sud. Croatii se întinserã pe coastã, în spatele resturilor romane, de la Arsa pânã dincolo de Cettina (Cetinje). în nord-vest, asezãrile lor ajungeau pânã la izvoarele

12 Const. Porphyrogennetos, De adm. imperio, ed. G. Morav-csik, § 29. în aceeasi scriere, cap. 31, p. 148, se afirmã cã romanii adusi de Diocletian de la Roma si asezati aici, în tãrile numite la vremea respectivã (sec. al X-lea) Croatia si Serbia, fuseserã alungati de aici de cãtre avari (jiocpcx 5e TWV Apdpcov eK8ico%i?evTeq oi autoi Pa>|j.âvoi), tinuturile respective rãmânând pustii. Rãzboin-du-se apoi cu avarii si alungându-i din acele locuri, din ordinul lui Heraklios, croatii s-au asezat apoi în acea tarã a avarilor, unde locuiesc si acum (v. si G. Finlay, History ofGreece, voi. I, p. 331-332). în realitate, lucrurile s-au petrecut putin altfel decât aratã Constantin Porfirogenetul. Aflate sub autoritatea puternicului stã-

28
râului Kulpa, în nord-est, pânã la Pleva, un afluent al râului Verbas. Se pare cã si Bosnia, tinutul fluviului Bosna, si mai departe capãtul Pannoniei de Jos, cãtre Sava de Jos si Dunãre, cãzurã atunci în mâinile croatilor. Toatã aceastã „Croatie dalmaticã" se împãrti în 14 jupe sau cantoane, având fiecare un punct central. Locurile lor cele mai însemnate atunci erau Nona si Bie-lograd. în fruntea acestor cantoane se aflau jupani, la început sefi neatârnati, peste care însã cu timpul se ridicã marele jupan.

Poporul sârbesc s-a rãspândit pe o întindere mai mare si a ajuns numai târziu la o putere mai unitarã. Dintre cei asezati la nord si la est, sunt cunoscuti, în vremea aceasta, numai cei din Timoc si cei din Branicevo (în regiunea gurilor Moravei). Dimpotrivã, între cei de sud, „sârbii de coastã", se deosebesc patru triburi:

1. Narentanii, între Cettina si Narenta, precum si pe mai multe insule din fatã, de unde întreprindeau adesea actiuni de piraterie.

2. Zachlumienii (numiti astfel fiindcã erau asezati în spatele unei coline împãdurite, în slavã h Im); ocupau tinutul de la Narenta la Ragusa si adânc în interior.

pînitor avar, triburile slave au luat parte stãruitor la invazia avarilor în Illyricum, instalându-se în tinuturile devastate prin cucerire si fortã. Populatia romanã fugea din fata nãvãlitorilor în orasele maritime si în insule, dupã cum mãrturisesc în mod indiscutabil izvoarele. Numai dupã marea înfrîngere a avarilor în fata orasului Constantinopol (626), când puterea lor a decãzut, croatii si sârbii au fost în mãsurã sã se desprindã de stãpânirea lor, cãutând o apropiere de imperiu si recunoscându-i suzeranitatea (c/ Ch. Diehl et G. Marcais, Le monde oriental, Paris, 1944, p. 213.)

29

NICOLAE BANESCU



3- Travuninii (sau tervunienii), al cãror nume trãieste azi în Trebinje, de la Ragusa la Cattaro si o parte însemnatã a tãrii din interior.

4. Duclianii, numiti dupã orasul vechi Daclea, Dio-clea (locul de nastere al lui Diocletian), la confluenta Zetei cu Moraca, ocupau coasta de la Cattaro pânã la Antivari si înãuntru tinutul Cernagora13 (adicã Munte-negru).

Sârbii"21 aveau aceeasi organizare ca si croatii, fiind condusi mai apoi de un mare jupan, care stãtea la Desnita, pe Drina ele Jos.

în epoca lui Heraklios, slavii se stabilesc si în Thra-cia si Macedonia, dupã mãrturia Porphyrogenetului. La sfârsitul domniei lui, tinuturile dintre Dunãre si Arhipelag erau pline de slavi, a cãror prezentã e constatatã de cronicarii bizantini, care ne vorbesc de regiuni slave, numite de ei „Sclavinii".

O primejdie cu mult mai serioasã venea în acest timp din partea avarilor. Ei ajunseserã în 623 pânã aproape de capitalã si numai o mãrire însemnatã a tributului îi fãcuse sã se retragã. Este memorabil apoi asediul Constantinopolului, pe care, în 626, îl încearcã avarii în unire cu slavii, pe uscat si pe mare, în vreme ce Sahrbaraz cu persii sãi ocupau terenul din fatã, la Chalkedon. Garnizoana, micã, împreunã cu populatia,

13 Const. Porphyrogennetos, De adm. imp., 29; L. Niederie, Ma-nuel des Antiquites slaves, I, Paris, 1923, cap. VIII: Serbo-croatii; Hertzberg, Gesch. derByz. und des osman. Reiches, p. 46-47; F. von Sisic, Geschichte derKroaten, Erster Teii (bis 1102), Zagreb, 1917, p. 52 si urm.; C. Jirecek, Gesch. der Serben, I, Gotha, 1911, c. III; Idem, D ie Romanen in den Stãdten Dalmatiens wdhrend des Mittelalalters(„Denkschnfren der Akad.", Viena, 1902-1904).

30
care, în vremuri tragice ca acestea, stia sã devinã eroicã au apãrat cu îndârjire întãririle, la care barbarii dãdeau asalt cu un potop de masini de tot felul, si i-au silit dupã câtãva vreme sã se retragã. Bonos, patriciul, ca si patriarhul Sergios si-au avut partea lor de glorie în acest asediu, care a fost, fãrã îndoialã, unul dintre cele mai primejdioase prin care a trecut orasul Con-stantinopol.

Bulgarii, popor din neamurile tiurcice, de mult timp mentionat printre popoarele de la Dunãre, se aratã acum întâia oarã în chip energic. Heraklios încheie cu seful lor, Cubrat, o aliantã (635), pentru ca sã-1 arunce împotriva avarilor si slavilor. El rãspunse obligatiunilor si împãratul îl rãsplãti cu rangul de patriciu.

4. Politica religioasã a lui Heraklios

Sfârsitul biruitor al rãzboiului cu persii avusese drept urmare recâstigarea politicã a provinciilor mo-nofisite Siria si Egiptul, smulse imperiului de peste un deceniu, în chip foarte firesc se îngriji acum imperiul ele a câstiga iarãsi si moral aceste provincii înstrãinate clin cauza credintei, împãratul se consultã cu cei mai însemnati prelati iacobiti. Patriarhul Sergios, un administrator perfect si un mare om politic, gãsi formula care trebuia sã-i împace pe acesti schismatici ai Bisericii; aceasta spunea cã „în Christos, dupã unirea celor douã naturi, existã numai o singurã vointã si o singurã energie". Formula nu aducea atingere vechii doctrine a Bisericii si gãsea aprobarea egiptenilor si a sirienilor. Ea îi putea împãca pe monofisiti cu adeptii Sinodului ele la Chalkedon. Episcopul Kyros din Phasis, pe care

31

NICOLAE I3ANESCU



împãratul îl cunoscuse în timpul expeditiei sale si pe care îl ridicase acum pe scaunul patriarhal din Alexandria, era un instrument al politicii împãratului; în Armenia, care intrase iarãsi în clientela bizantinilor, un Sinod admisese aceastã nouã profesiune a credintei. si, ceea ce era mai însemnat, episcopul Romei, Hono-rius, un om întelept, împãrtãsea aceastã formulã. Din nenorocire, patriarhul Ierusalimului, Sophronios, un învãtat distins si un mare ascet, în acelasi timp un zelos pasional, se ridicã energic împotriva acestei doctrine a unirii. Protestele sale avurã ecou. Unii clerici piosi se temeau pentru curãtenia credintei. Zadarnic încercarã episcopii Noii si Vechii Rome a-1 potoli pe Sophronios. Heraklios, pentru a-1 împãca, îl puse pe Sergios sã publice un edict, L.kthesis („Expunere a credintei", 638), care însã prin proclamarea expresã a doctrinei unei singure vointe (= monothelism)"31 stârni furtuna mai cu seamã în Africa si în Italia.

Dar Heraklios nu dãdu îndãrãt si avea dreptate. El stia bine cã nestorienii din Mesopotamia primiserã cu bucurie stãpânirea persilor; îsi amintea tumultul care dusese la uciderea patriarhilor de Alexandria si Antio-chia si la fuga celui de Ierusalim; el îsi dãdea bine seama de ura evreilor fatã ele crestini, manifestatã în vremea din urmã, când mâini evreiesti mãcelãriserã crestini sub ordinele pãgânilor persi. El spera sã închidã definitiv aceste discordii religioase prin Uniune.

Un Sinod întrunit la Constantinopol a aprobat edictul imperial, pe care Kyros 1-a si impus la Alexandria.

Rezultatul n-a fost însã cel asteptat. Papa Honorius a murit la 12 octombrie 638, înainte de a fi acceptat expunerea doctrinarã Ekthesis. Succesorul sãu, Severi-

32
nus, a refuzat s-o accepte, cu toatã presiunea exercitatã la Roma de exarhul imperial Isaac, iar loan al IV-lea (640-642), noul papã, chiar a condamnat noua doctrinã, în cadrul unui Sinod roman1'1.

5. Dezmembrarea imperiului de cãtre arabi

O însemnãtate deosebitã are, în ultimii ani ai domniei lui Heraklios, ridicarea arabilor, care ies acum din pustiurile lor pentru a-si juca rolul istoric, cucerind cu arma în mânã o jumãtate din lume pentru Islam.

Arabii, care se hrãneau cu lãcuste, briganzi ai pustiului si paznici plãtiti ai frontierei de sud, erau bine cunoscuti, dar putin pretuiti la Constantinopol. Erau dispretuiti pentru absoluta lor ignorantã în toate artele civilizatiei si primele lor atacuri furã luate în râs de bizantini.

între îngrijorãrile din prima perioadã a domniei lui Heraklios, una dintre cele mai mici fusese aparitia unui nou sef - âpxriyoQ si fals profet în mijlocul arabilor. Acesta era un anume Mohammed(Muha.mma.d), care câstigase printre evreii oraselor si cãlugãrii mãnãstirilor din Siria câteva cunostinte despre monoteismul iudaic si despre moralitatea crestinã. Acest Mohammed ben Abdallah, sot al unei bogate vãduve, Cadija (Kadidja), gãsise într-o simplã religie, cu atractiile ei copilãresti privitoare la paradis, cu adoratia unui Creator unic, infinit si etern, cu doctrina predestinãrii ab-

14 Duchesne, L'Eglise au Vf siecle, p. 381 si urm.; J. Pargoire, L'Eglise byzantine de 527 ã 847, Paris, 1905.

33

NICOLAE BANESCU



solute, mijlocul de a strânge bandele risipite ale Ara-biei într-o singurã natiune.

Arabii. Mabommed. înaintea erei crestine, arabii, popor de origine semitã, ocupau Peninsula Arabicã si desertul Siriei, pânã la Eufrat. Aceastã tarã aridã nu era locuitã în toate pãrtile si arabii, popor nomad, locuiau mai ales centrul si nordul peninsulei. In secolul al Vl-lea, exista si o populatie asezatã m câteva sate si orase, pe care beduinii le tratau cu dispret. Imperiul roman, pentru apãrarea Siriei împotriva triburilor arabe, construise o linie de fortificatii, un limes sirian, ale cãrui urme se descoperã azi.

încã din veacul al II-lea Î.Chr., încep a se forma state independente la arabii Siriei. Din punct de vedere politic si cultural, cel mai însemnat stat arabo-sirian din epoca Imperiului roman a fost acela de Palmyra, având-o drept suveranã pe Zenobia. Stãpânind cultura elenisticã, aceastã femeie îndrãzneatã întemeia în a doua jumãtate a veacului al III-lea d.Chr. un mare stat, care se întinse în Egipt si în cea mai mare parte din Asia Micã. împãratul Aurelian nimici (273) acest stat si Zenobia împodobi Ia Roma carul sãu de triumf.

în perioada bizantinã, douã dinastii jucarã un rol însemnat. Prima, Ghassanizii din Siria, vasali oarecum împãratilor bizantini; ei furã, sub lustinian, auxiliarii imperiului. Aceastã dinastie încetã ele a exista, probabil, în veacul al Vll-lea, în timpul cuceririi Siriei de cãtre persi. A doua dinastie arabã a fost a Lachmizilor, avându-si centrul la Hira, pe Eufrat. Ea fu în legãturã cu Ghassanizii si ostirea Ghassanizilor. si aceastã dinastie dispare în veacul al Vll-lea, astfel încât, în momentul când începe expansiunea Islamului, nici o or-

34
ganizare politicã vrednicã de numele de stat nu se afla în Arabia si pustiul Siriei15.

în epoca lui Mohammed, arabii trãiau în triburi. Conceptiile lor religioase erau foarte primitive. Triburile îsi aveau, fiecare, zeii lor si obiectele sacre, de obicei pietre, copaci, izvoare16.

De-a lungul cãilor de comert, mai ales pe drumul caravanelor, se dezvoltaserã orase, între care cel mai bogat era Mecca. Pe locul al doilea venea Yatreb, viitoarea Medina, situatã mai la nord. Multi evrei veneau în aceste orase, ca si crestini din provinciile bizantine vecine, iar cei din Abyssinia si Yemen intrau de asemeni în peninsulã. La Mecca veneau multi pelerini si orasul ajunse repede bogat. Tribul Koreisitilor domnea cãtre veacul al V-lea în acest oras.

Mohammed, nãscut cãtre 570, era un om cu un temperament nervos si maladiv. El câstigase de la evreii si crestinii care veneau în contact cu arabii câteva idei asupra monoteismului iudaic si moralitãtii crestine. Cãsãtorit cu o vãduvã bogatã, Kadidja, Mohammed gãsi într-o religie simplã mijlocul de a strânge la un loc triburile arabe. El începu a predica în mijlocul familiei sale mai întâi; apoi, într-un mic grup de oameni din clasa de jos, ajungând sã fie ascultat si de oameni de vazã. sefii Koreisitilor se ridicarã împotriva lui si Mohammed îsi pãrãsi orasul natal în 622, retrã-gându-se în nord, la Yatreb. Anul plecãrii lui din Mecca, hidjra (deformat în Hegirã~) e punctul de plecare al erei musulmane (16 iulie 622).

H V. Diehl et Marcais, Le monde oriental, cap. IV. 16 Asupra moravurilor lor, v. CI. Huart, Hist. desArabes, Paris 1912, chap. II.

35

NICOLAE BANESCU



Populatia din Yatreb îi fãcu o primire entuziastã si mai târziu schimbã numele orasului în acela de Medi-na, „orasul profetului".

La Medina, el deveni seful unei mari comunitãti si asezã temeliile unui stat politic cu baze religioase. El ridicã o armatã si în 630 cuceri Mecca, unde dãrâmã idolii. Muri în 632.

Doctrina lui religioasã nu era o doctrinã originalã. Mohammed luase cunostintã de alte religii în tineretea sa, în cursul cãlãtoriilor sale cu caravanele. Trãsãtura caracteristicã a doctrinei sale e dogma completei atâr-nãri a omului de Dumnezeu. Credinta e strict monoteistã si Dumnezeu e socotit ca având o putere nelimitatã asupra creaturilor sale. Dogma fundamentalã e unitatea lui Dumnezeu, Allah. Propozitia „nu existã decât un Dumnezeu si Mohammed este profetul sãu" e unul dintre principiile esentiale ale Islamului.

Dacã învãtãtura Coranului a biruit repede la început, aceasta se datoreazã marelui curent de milã pentru cei sãraci ce se revarsã de aici. Era ca o înviere a vechiului crestinism, si aceasta a fãcut sã pãtrundã sentimentul „de urã împotriva oricãrei uzurpatii de putere, de bogãtie, de autoritate" si „a trezit societatea romanã, cãlcatã în picioare de cel mai sãlbatic formalism si arivism."

Lumea era sãtulã de atâta formalism clerical si neclerical al societãtii bizantine, încât i-a primit bucuroasã pe arabi. „Arabii n-au învins Bizantul, ci Bizantul li s-a predat; o societate întreagã li s-a dat lor, înlãturând astfel parazitii care-i sugeau vlaga."17

'T N. lorga, Cãrti reprezentative în viata omenirii, Bucuresti, 1916, p. 253-254.

36
Regulile religiei musulmane sunt consemnate în cartea sfântã, cartea revelatiilor lui Mohammed, Coranul, împãrtit în 114 capitole (în arabã, surd).

Istoria începuturilor Islamului în perioada lui Mohammed e una dintre cele mai obscure si mai controversate, în timpul vietii lui Mohammed, Arabia nu a fost întreagã sub stãpânirea lui.

De obicei, se accentueazã entuziasmul religios al musulmanilor si se vede în el una dintre cauzele principale ale succeselor militare repurtate atât de rapid de arabi. Dar aceastã pãrere n-are temei. La moartea lui Mohammed, numai putini musulmani erau convinsi. si nu acestia au hotãrât marile cuceriri de la început. Majoritatea luptãtorilor au fost beduinii, care nu cunosteau Islamul decât din auzite. Ei nu se interesau decât ele beneficiile materiale. Entuziasmul religios n-a existat la ei. în afarã de aceasta, la începuturile sale, Islamul a fost esentialmente tolerant.

Entuziasmul religios si intoleranta musulmanilor sunt fenomene posterioare, strãine poporului arab si explicabile prin influenta prozelitilor musulmani. Cercetãri recente au stabilit cã adevãratele cauze ale înaintãrii irezistibile a arabilor au fost de ordin mai practic, material. Arabia, prin natura solului sãu, nu mai putea rãspunde trebuintelor materiale ale populatiei; sub amenintarea foamei si a mizeriei, arabii au fost siliti sã caute cu disperare sã iasã din aceastã închisoare a pustiului. Conditiile insuportabile ale vietii au creat deci avântul inevitabil.

Dar acest lucru nu poate explica singur succesele militare ale arabilor. La acesta trebuie sã adãugãm starea de spirit a provinciilor bizantine atacate: Siria, Egipt, Palestina. Sistemul fiscal nesuferit al bizantini-

37

NICOLAE BANESCU



lor, situatia religioasã — Siria si Egiptul erau monofisite - au fãcut ca populatia indigenã sã-i primeascã pe strãini fãrã rezistentã; apoi, incapacitatea trupelor, lipsite de unitate si avânt.

Mohammed începu apoi a predica în public. Korei-sitii nu puteau admite sã fie clãtinatã credinta lor veche, iar traditia musulmanã vorbeste de prigoniri contra celor ce credeau în predica lui. într-o zi, Mohammed fu atacat. El îi sfãtui pe credinciosii sãi sã se refugieze în Abissinia. Avu chiar o sovãire si într-o zi, în curtea templului Ka'ba, retracta învãtãtura sa, declarând cã zeii si zeitele din Mecca pot foarte bine sã formeze o familie de sfinti, capabili de a interveni pe lângã Prea înaltul. Dar în curând se cãi ele ceea ce fãcuse. El declarã cã limba sa fusese posedatã de demon si denuntã idolatria cu o energie îndoitã.

Dupã zece ani, Mohammed avusese la Mecca numai dezamãgiri. Kadidja murise, multi partizani ai sãi, de asemenea. El cãutã un refugiu în orasul vecin Tayf, clar fu lovit cu pietre. La Yatreb însã, oamenii care veneau în pelerinaj la Mecca îl auziserã recitând din Coran si se entuziasmaserã pentru învãtãtura lui. Orasul era sfâsiat de lupte intestine si Mohammed primi o invitatie de a veni sã guverneze în acel oras; locuitorii jurau sã-1 recunoascã de stãpân si sã trãiascã dupã regulile prescrise de el. Mohammed le trimise un om pentru a conduce instructia lor religioasã si a pregãti acolo atmosfera. Apoi se hotãrî a pãrãsi definitiv Mecca, uncie simtea ostilitatea cârmuitorilor, si a se stabili la Yatreb, care devine de atunci Medina, Medi-net-en-Nabi, orasul Profetului.

38
Fuga sa, însotit de Abu-Bekr, fu pregãtitã cu precautie, cãci fu urmãrit. Astfel se produse acel mare eveniment, hedjra (de unde hegira, începutul erei musulmane, 16 iulie 622).

Vreme de un an, se ocupã la Medina cu constructia moscheii si organizarea comunitãti musulmane, apoi începu a trimite expeditii rãzboinice contra caravanelor ce strãbãteau pustiul. Caravanele din Mecca suferi-rã multe atacuri si se dãdurã lupte cu ostile Profetului, iar în cele din urmã orasul acesta i se supune si Mo-hammed intrã triumfãtor într-însul (630), cãlcând în picioare icoana lui Manif, zeul. Puterea lui se întinse mult din acel moment, pânã ce ajunse stãpân pe Ara-bia. Fãcu un pelerinaj la Mecca, se întoarse la Medina si muri în vârstã ele 62 de ani (la 8 iunie 632). Aii, vãr si ginere al profetului, era în drept sã creadã, dupã obiceiul arab, cã va mosteni averea si puterea socrului. Mohammed muri afon, pronuntând cuvinte neîntelese. Omar depuse jurãmântul ele credintã lui Abu-Bekr si exemplul sãu fu urmat de cei mai multi, care se adunaserã pentru a-1 alege pe calif. Dãdu lupte în Siria, fãcu excursii în Palestina si o razzia mare împotriva persilor. Muri la 23 august 634, desemnân-du-1 calif pe Omar. Luptã cu persii, zdrobiti la Kade-sia. Nãvãlesc si în Siria, Heraklios adunã o armatã mare, sub comanda fratelui sãu Theodor. La Adjna-dein, nu departe de Ierusalim, la 30 iulie 634, avu loc lupta care se terminã cu înfrângerea armatei bizantine. Theodor fuge la Homs, lângã fratele sãu, care se retrage la Antiochia, pentru a ridica o nouã armatã. stirea fu primitã de Abu-Bekr înainte ele a muri. în 635, cade Damascul, care deschide portile.

39

NICOLAF. BÃNESCU



Mohammed se nãscuse pe la 570 la Mecca. Mediul din care iesea era dintre cele mai sãrace si educatia sa fu dintre cele mai rudimentare: nu se stie nici mãcar dacã a învãtat vreodatã sã scrie. El fu pãstor vreo câtiva ani, apoi intrã în serviciul unei bogate vãduve, Ka-didja. Apoi însoti caravane în Yemen si Siria. Vãduva se cãsãtori cu dânsul, în ciuda familiei. Avea atunci vreo 25 de ani. Pânã la 40 de ani, el duse la Mecca o viatã banalã, fiind sotul unei femei cu venituri. Asupra vietii sale interioare nu putem face decât ipoteze. Scriitorii au pretins cã era prada unor lupte spirituale, cã mergea în pustiu, în chinul îndoielii, arzând de dorinta divinã. N-avem nici o probã despre aceste cãlãtorii în pustiu. Mohammed cugeta însã asupra lumii ce-1 înconjura. Vãzuse, poate, biserici crestine în Siria, stia multe lucruri despre iuclei si religia lor. El vãzu multimea venitã în pelerinaj, la Mecca (acolo era vestitul sanctuar Kaaba, mic templu pãtrat de piatrã neagrã, a cãrui piatrã unghiularã o forma un meteorit), îsi dãdu seama de minciuna si superstitia pãgânismului din oras. A fost un moment când s-a produs o crizã fizicã si din acel moment el s-a crezut chemat la misiunea sa profeticã. Credinta aceasta i-a venit însã cu încetul. Mohammed auzea, prin halucinatie, o voce, totdeauna aceeasi. I se pãrea cã devine nebun sau poet, cãci inspiratia poetilor se traducea prin aceleasi simptome. Dar el întelese cã fiinta ce-1 obseda nu era un djin ca pentru poeti, ci un mesager al Divinitãtii, „un spirit fidel", „sfânt".



Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə