Nicolae bãnescu



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə8/47
tarix02.03.2018
ölçüsü1,84 Mb.
#43915
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   47

112
strat de tãrani liberi si de tãrani care-si puteau schimba locul (puteau pãrãsi locul). Pe când, în prima epocã bizantinã, populatia tãranilor liberi era o raritate, iar tabloul era stãpânit de marea proprietate si de serbii sãi, tãrãnimea liberã este cea care dã acum pecetea ei provinciei bizantine. Aceastã situatie se oglindeste în Nomos georgikos, care aratã cã posesia pãmântului de cãtre tãranii bizantini forma bunul lor deplin si personal. Existau însã si locuitori ai satului, proprietari întruniti în comunitate. Dar aceasta nu alcãtuia o comunitate economicã, ci o unitate administrativ-fiscalã. Comunitatea satului în Bizant era o comunitate fiscalã, cãreia i se impune un debit de impozite total si ai cãrei membri erau rãspunzãtori solidar pentru plata impozitului. Aceastã comunitate fiscalã n-are a face cu o constitutie a comunitãtii, caracterizatã prin proprietatea colectivã si împãrtirea periodicã a pãmântului, care s-a crezut cã a existat la Bizant si cã s-a datorat influentei comunitãtii vechi slave, aduse de nãvãlitori. Aceastã „teorie slavã", pusã în circulatie de Zachariã si completatã de Vasiljevskij si F. Uspenskij s-a dovedit falsã. Ei credeau cã constituirea acestei vechi comunitãti slave s-a format dupã modelul asa-zisului mir rusesc, care însã e un produs al veacurilor din urmã, asa cum a dovedit-o Pancenko1321.

în transformarea sistemului roman târziu (spãtromisch) al asa-zisei epibole, care prevedea trecerea pãmântului necultivat la proprietarul celui producãtor de venit si-1 impunea pe acesta, ca urmare, la impozitul pentru pãmântul atribuit, se trece acum impozitul pentru pãmânturi necultivate asupra vecinilor, cãrora le reve-

113

NICOLAE BANESCU



nea ca atare si dreptul de folosintã al pãmântului respectiv. Pentru întâia oarã întâlnim în Legea agrarã responsabilitatea solidarã pentru intrarea impozitului, ceea ce mai târziu se întâlneste sub numele de alle-lengyon. Momentul primar e trecerea impozitului, nu a pãmântului. Posesorul e plãtitorul impozitului, acesta e un principiu bizantin, care ajunge acum la dreptul complet.

La sfârsitul secolului al III-lea cade, dupã toate probabilitãtile, si reforma impozitului, care deosebeste sistemul epocii medievale bizantine de al celei initiale. Unirea impozitului pe cap cu impozitul pe proprietate, cum îl stabilise sistemul lui Diocletian, capitatio-ju-gatio. si cum a existat în primii ani ai domniei lui lus-tinian al II-lea, s-a desfiintat. Impozitul pe cap s-a despãrtit de cel pe pãmânt. Ridicarea impozitului personal nu mai e deci legatã de conditia unei asezãri pe proprietate. Cu aceasta se scapã un principiu însemnat pentru legarea cie glie a datornicului de impozit, lucru pe care îl urmãrise prima epocã bizantinã, spre a-si asigura veniturile13-1. Se ajunse la libertatea tãranului de a-si muta domiciliul61.

Pânã în epoca dinastiei macedonene, Ecloga rãmase în vigoare si servi drept manual pentru învãtãmântul dreptului. Atunci s-a restaurat legislatia iustinianã si opera legislativã a Isaurienilor a fost abolitã.

Prin aceastã operã de reformator, Leon al III-lea a dat imperiului o nouã putere de rezistentã, i-a asigurat

61 Pentru atribuirea legii lui lustinian al II-lea, v. Vernadskij, în „Byzantion", 2, 1920, p. 87-89. Stein si Ostrogorsky adoptã pãrerea lui, dar argumentul e respins de Dolger.

114
biruinta împotriva primejdiei care-i ameninta din afarã atât de serios existenta. Toatã aceastã operã a fost însã întunecatã de marea disputã religioasã începutã sub domnia lui si cunoscutã sub numele de lupta împotriva icoanelor. Timp de un veac si mai bine, ele la 726 pânã la 842, ea tulburã adânc pacea Bisericii. Leon al III-lea, întinzându-si si asupra Bisericii opera lui de reformator, inaugura lupta împotriva icoanelor, deschizând seria împãratilor iconoclasti (sfãrâmãtori de icoane) si îsi atrase ura credinciosilor devotati, încã de mult timp, cultului acestor icoane. Istoricii care ne-au lãsat povestirea domniei sale, fiind partizani ai acestui cult, ne-au zugrãvit în culori negre pe împãrat si opera sa, încât e foarte greu sã ne facem o idee exactã despre motivele si caracterul reformei religioase a Isa-uricului. Toate scrierile iconoclaste au fost nimicite si nimic nu a trecut la posteritate, pentru a putea judeca lucrurile în perfectã cunostintã de cauzã.

Unii au vãzut în aceastã luptã a lui Leon împotriva icoanelor o reformã religioasã, care, alãturi de cea administrativã si socialã, tintea la ridicarea moralã a poporului - si asa privesc marea disputã religioasã începutã de Leon62.

62 A se vedea K. Paparrigopoulos, lotopia TOU eXXr|vi.KOt> e$vo-uc, ed. a 2-a, 1886 (Atena, 1886), t. III, p. 381 si urm. (reforma urmãrea, între altele, consacrarea „tolerantei religioase", si crearea unei „societãti noi, cu principii nationale si nobile") si K. Schenk, studiul citat din BZ („Neue sittlich-religiose Hebung der Gesam-theit", „das Volk sittlich-religios zu heben"). Schwarzlose, DerBil-derstreit, Gotha 1890, socoteste cã Biserica greacã, luptând pentru icoane, a sustinut o luptã „pentru libertatea si caracterul sãu esen-

115
Azi nu putem sã ne facem o idee despre teoria si pãrerile adversarilor cultului icoanelor decât din criti-cile pãtimase pe care le aduc partizanii icoanelor. Contemporanii îi atribuie motive fãrã prea multã importantã. Theophanes pretinde cã Leon a vrut sã placã musulmanilor (aapaKtivocppcov) si evreilor. Dar pe arabi îi bate, pe evrei îi persecutã. Istoricii din vremea noastrã sunt tot atât de putin întemeiati.

în lupta pentru libertate, Biserica fu învinsã, dar în cea purtatã pentru caracterul sãu propriu, ea birui, pãstrându-si icoanele ca un rezultat al întrupãrii lui Christos si ca o satisfactie a nãzuintei sale arzãtoare dupã o „garantare", o „certitudine" a Mântuirii. Dar ideea de libertate moralã nu exista atunci. N. lorga63 aduce paralela prigonirii la aceeasi datã a cãlugãrimii budiste din ChinaM si crede cã împãratii iconoclasti, „sub masca religiunii, ascundeau motive cu totul de altã naturã". Biserica era foarte bogatã, în urma dota-tiunilor primite necontenit; ea stãpânea mai mult aur si argint si mai multe pietre pretioase decât tezaurul împãratilor. Mãnãstirile foarte populate ajunseserã refugiul tuturor celor care voiau sã se sustragã serviciului militar; ele erau scutite de impozite. Imperiul se gãsea în foarte mare lipsã, pentru a face fatã rãzboaie-

tial", idee formulatã în chiar titlul operei sale: „Der Bilderstreit, ein Kampf der grechischen Kirche um ihre Eigenart und um ilire Frei-heit".

63 V. The Byzantine Empire în „Bulletin de Plnstitut pour Pe-tude de l'Europe sud-orientale", VI, n. 6-10, p. 29 si Les origines de l'iconoclasme.

64 Comunicare la Congresul I International de studii bizantine, Academia Românã, Bulletin de la sect. hist, XI, 1924.

116
lor necontenite cu arabii si cu barbarii de la Dunãre. Reforma religioasã întreprinsã de Leon punea statul în posesia bogãtiilor si a bunurilor teritoriale ale mãnãstirilor si bisericilor. „Ea dãdea problemei financiare aceeasi solutie pe care o aflã, în strâmtorarea sa, Revolutia francezã, punând mâna pe bunurile clerului." si odatã cu aceasta, adaugã N. lorga, „despuind Biserica de tot ceea ce acumulase pânã atunci, prin exploatarea domeniilor sale, împãratii iconoclasti împiedicau pentru totdeauna în Orient o dominatie eclesiasticã asemenea cu aceea care chiar în acel moment se impusese în Occident prin actul de înfeudare, care fu creatia subordonatã a unui împãrat de rasã francã".

învãtatul rus Uspenskij exprimã aceeasi opinie când afirmã cã mãsurile administrative ale lui Leon au fost îndreptate esential împotriva mãnãstirilor. Iar reprezentantii lor, cãlugãrii, au transportat lupta pe terenul teologic, pentru a putea taxa pozitia împãratilor ca atee si ereticã, pentru a discredita miscarea si a ruina încrederea maselor populare în împãratii iconoclasti65.

Lombard66 insistã - si are multã dreptate - mai cu seamã asupra zelului de prozelit, care era principala ratiune a politicii împãratilor iconoclasti. Ch. Diehl67 socoteste cã motivele care 1-au inspirat pe Leon si, în genere, pe iconoclasti au fost în acelasi timp religioase si politice. Multe suflete pioase, în secolul al VUI-lea, erau izbite de excesele superstitiei, în special de locul ce se fãcea cultului icoanelor, ele minunile ce

61 Schitã asupra istoriei Bizantului (în Ib. rusã), Moscova, 1917, p. 213.

66 Constantin V, empereur des Romains (740-775), Paris, 1902.

67 Histoire de l'empire byzantin, Paris, 1920, p. 70-71.

117
li se atribuiau, de felul în care erau mai puternice; Leon al III-lea, asiatic de origine, le împãrtãsea. Nici el, nici fiul sãu n-au fost liber cugetãtori, rationalisti, precursori ai Reformei sau ai Revolutiei. Ei erau oamenii timpului lor, piosi, credinciosi, dornici a curati religia de ceea ce le pãrea o idolatrie. Dar erau în acelasi timp si oameni de stat, preocupati de mãrirea si linistea imperiului. Iar numãrul mare al mãnãstirilor, cresterea necontenitã a bogãtiei lor erau primejdioase pentru stat. Imunitatea de care se bucurau bunurile Bisericii micsora izvoarele tezaurului. Multimea celor ce intrau în mãnãstiri rãpea brate agriculturii, soldati armatei si functionari serviciilor publice. Dar mai cu seamã influenta exercitatã de cãlugãri asupra sufletelor fãcea din ei un element de agitatie periculos, împotriva acestor stãri de lucruri, Isaurienii încercarã a lupta. Prescriind icoanele, ei loveau în cãlugãri, care aveau în ele un puternic mijloc de actiune. Nu trebuie sã uitãm cã, în lupta lor, ei aflarã un sprijin însemnat în clerul înalt, gelos pe influenta cãlugãrilor, în armatã, compusã în majoritate din asiatici sichiar la parte din populatie.

Louis Brehier a consacrat o lucrare specialã acestei chestiuni68. Autorul vede în cearta cu privire la icoane nu numai o problemã a cultului icoanelor, cum s-a vãzut de toti mai înainte, ci si o chestiune care intereseazã arta crestinã. Trebuie sã venerãm icoanele si în ce mãsurã ? Avem dreptul sã îngenun-chem înaintea lor, sã le sãrutãm, sã le tãmâiem? Aceasta e problema cultului icoanelor. Dar, pe de altã

La Querelle des images, Paris, 1904 (în „Science et Religion").

118
parte, ne putem sluji ele artã pentru a reprezenta lumea divinã? Un artist îl poate înfãtisa pe Mântuitorul, pe Sfânta Fecioarã, pe sfinti ? Aceasta priveste legitimitatea însãsi a artei crestine.

Brehier analizeazã amândouã aceste chestiuni, pentru a ajunge la încheierea cã avem a face cu un conflict între douã conceptii.

Când izbucneste miscarea iconoclastã, ana crestinã era definitiv constituitã. Nãscutã în chip umil în catacombe, menitã a exprima mai întâi sperantele credinciosilor dupã moarte, ea s-a transformat în veacul al IV-lea, dupã triumful Bisericii, si a cãutat a povesti, în felul epopeei, istoria religioasã a lumii, de la Creatiu-ne si pânã la Judecata din Urmã. Inspiratia se scoate din citirea Sfintei Scripturi. Zidurile basilicelor lumii crestine se acoperã cu aceste compozitii, care înfãtiseazã scenele religioase cele mai însemnate. Ele se reproduc în miniaturile care împodobesc manuscrisele cãrtilor sfinte, în sculpturile tronurilor ele fildes si ale panourilor de la usile de biserici, pe lãzile de aur si argint. Mai mult, le aflãm si în tesãturile stofelor strãlucite cu care se îmbracã aristocratia acestei epoci. Arta religioasã pãtrunsese adânc în viata crestinã si luase un caracter universal.

Biserica a dat întotdeauna acestor reprezentãri artistice o valoare de învãtãmânt. Printr-însele se expuneau ochilor celor neînvãtati scenele Scripturii, pe care acestia n-aveau alt mijloc ele a le cunoaste (ai eiKoveq, ai 616X01 TCOV aypamu.aTcov). Din veacul al V-lea, cultul acestor icoane se rãspândeste mult printre crestini, înfãtisându-i pe lisus, pe Apostoli, pe Sfinti, ele începurã a obtine ceva elin veneratia care se

119

NICOLAF, BÃNESCU



datora modelelor însesi. Lumea se prosterna dinaintea icoanelor din biserici. Icoanele unor asceti orientali, ca Simeon Stâlpnicul, sunt adorate încã clin timpul vietii lor. De un cult special se bucurau unele icoane care treceau drept miraculoase, „nefãcute de mâna omului", Acbeiropoietosm (Fecioara Hodigitria, de Sf. Luca). Teologii îsi clãdeau silinta sã justifice acest cult.

Aceste excese trebuiau sã aducã o reactie, mai ales dacã tinem seama cã nu în toate pãrtile era împãrtãsit cultul icoanelor si nici arta religioasã pe care am de-scris-o. Iconografia care plãcea atâta grecilor iubitori de frumusete, chiar dupã crestinarea lor, era privitã în Siria si în Egipt ca o adevãratã idolatrie. Ea figura ideea înaltã pe care sirienii si egiptenii o aveau despre atotputernicia si nemãrginirea lui Dumnezeu, în tinuturile acestea, arta este ornamentalã, cu linii geometrice, simboluri luate din regnul vegetal si animal, iar dacã arta coptilor din Egipt cunoaste si iconografia crestinã, ea preferã însã anumite subiecte; Sf. Gheor-ghe, de exemplu, si corpul omenesc e înfãtisat fãrã nici o frumusete, în forme aproape geometrice, în anul 722/723, califul Yâzid al II-lea a dat un edict ce interzicea cultul icoanelor crestinilor din statele sale.

Este sigur cã aceastã tendintã se datoreazã influentei Islamului. Coranul, dacã nu interzice reprezentãrile figurate, proscrie însã idolii. Când, prin urmare, Siria si Egiptul ajung centrul puterii arabilor, arta acestor provincii se conformeazã prescriptiilor lor si atunci se creeazã acele arabescuri vestite, acel decor poligonal, acele meandre complicate ce caracterizeazã arta arabã. Califul Omar al II-lea a prigonit chiar icoanele, a dat împotriva lor un edict.

120
Aceleasi tendinte se manifestã însã si printre crestini. Existau si episcopi iconoclasti69, încã din veacul al III-lea se discutã asupra artei religioase. Eusebius de Caesarea vorbeste de „obiceiul pãgân" pe care îl au unii de a purta icoane ale lui Christos si ale Apostolilor, în 488, Xenaias, episcop monofisit din Hierapolis, interzise în dieceza sa icoanele lui lisus si ale Fecioarei. La Marsilia, în 599, se produce o adevãratã încercare iconoclastã, câncl episcopul Serenus distruge toate icoanele orasului sãu episcopal. Papa Grigore cel Mare îl mustrã pentru aceasta, întelegând foarte bine a se opri adorarea icoanelor, dar neadmitând ca sã fie lipsiti credinciosii, prin distrugerea acestor icoane, de învãtãmintele pe care ele le înfãtisau.

Nu trebuie sã uitãm apoi cã evreii, foarte numerosi în toatã crestinãtatea, nu puteau suferi icoanele cultului crestin. si ei desfãsurau, în epoca aceea, o adevãratã ardoare de prozelitism; prin propaganda lor, ei vor fi contribuit la nasterea miscãrii iconoclaste. Ceea ce rezultã din toate acestea e cã, în vremea de care ne ocupãm, era în lumea crestinã un curent ostil exagerãrii cultului icoanelor si artei în care acest cult se rãs-frângea. Era un curent care se accentuase mult.

Partidul iconoclast era destul de însemnat în epoca de care ne ocupãm. Evenimentele ne aratã cã puterea principalã a acestui partid era armata; cei mai multi dintre sefii ei se aratã iconoclasti violenti si aceia care ajung împãrati în urma unei revolte - Leon Isaurianul,

69 V. G. Ostrogorsky, Les debuts de la querelle des images (Constantin de Nakoleia si Thoma de Claudiopolis erau contra icoanelor), în „Melanges Ch. Diehl", 1930, I, p. 235 si urm.

121
Leon Armeanul, Mihail Bâlbâitul - se slujesc de puterea lor pentru a suprima icoanele. Soldatii au aceleasi sentimente. Cum se explicã acest lucru ? Ei sunt iconoclasti clin convingere, recrutarea lor dintre orientali, mai ales armeni, ne explicã aceastã credintã. Constantin al V-lea stabileste în Thracia un mare numãr de emigranti, veniti din aceste regiuni. Cei mai multi erau afiliatii sectelor eretice, manicheeni, paulicieni, monta-nisti, care furnicau în Asia Micã. Ei erau iconoclasti prin traditie si porniti la cele mai mari violente împotriva cultului ortodox, pe care-1 socoteau idolatru. Orientalii si soldatii sunt esenta partidului iconoclast. Demnitarii civili, înalta aristocratie, episcopii chiar îsi schimbarã adesea atitudinea dupã fluctuatiile aduse de la Curte.

împãratii care ies clin acest mediu vin, prin urmare, cu aceleasi porniri. Ei sunt, ca toti predecesorii lor, si teologi, nu numai oameni de stat. în opera pe care o întreprind ei vãd un mijloc de a servi Biserica. Au pãrerile lor religioase si tin la ele, chiar dacã sunt eretice. Persecutiile pe care le extind asupra cãlugãrilor si mãnãstirilor nu se explicã decât prin rezistenta energicã pe care o întâmpinau din partea acestora împotriva mãsurilor promulgate de ei.

Brehier socoteste, prin urmare, cã dacã au prigonit icoanele, împãratii iconoclasti au fãcut-o dintr-o sincerã convingere religioasã. N-au fost niste rationalisti în sensul modern, cum îi cred unii, nici influentati de Islam ori de iudaism, cum socot altii. Iar ca sã se fi gândit Leon al III-lea la a face din reforma sa un mijloc de a-i atrage la crestinism pe mahomedani este foarte putin verosimil. si nici un pretext de a confisca averile

122
Bisericii nu poate sã fi fost aceastã politicã religioasã care a zdruncinat adânc imperiul si care se explicã prin acea patimã religioasã caracteristicã bizantinilor.

Lupta împotriva icoanelor a deschis o crizã moralã, care va tulbura imperiul mai bine de o sutã de ani.

Conceptia bizantinã dãdea icoanei o însemnãtate simbolicã, în Biserica greacã, cultul icoanelor avu în ultimele veacuri o tot mai mare rãspândire si ajunse una dintre cele mai însemnate forme de expresie a religiozitãtii bizantine. Pe de altã parte, nu lipseau tendintele ostile icoanelor, al cãror crestinism, ca religie curat spiritualã, excludea cultul icoanelor. Mai cu seamã aceste tendinte se accentuau în pãrtile de Rãsãrit ale imperiului, unde se pãstrau însemnate resturi ale monofisitilor si unde secta paulicianã, dusmanã oricãrui cult bisericesc, se lãtise mult. Atingerea cu lumea arabã a aprins pornirea împotriva icoanelor. Atitudinea ostilã cultului icoanelor a lui Leon al III-lea a fost atribuitã de adversarii sãi când influentei iudaice, când celei arabe. Dar faptul cã Leon al III-lea îi prigoni pe iudei si-i sili la botez nu înlãturã putinta unei influente mosaice, cum nici luptele cu arabii nu exclud influenta culturii arabe. Prigonirea evreilor de cãtre Leon al III-lea e mai mult un semn al întãririi influentei iudaice în aceastã epocã, în literatura teologicã bizantinã a veacului al VH-lea, apare un mare numãr de scrieri polemice cu evreii, care atacau crestinismul. Arabii au adus cu ei în Asia Micã si ura împotriva icoanelor. Astfel, cearta pentru icoane s-a nãscut în regiunile de est ale imperiului, din încrucisarea unui crestinism care urmãrea o spiritualitate curatã cu doctrina sectelor

123


NICOLAE BANESCU

dusmane icoanelor si cu conceptia vechilor erezii christologice, ca si cu a religiilor necrestine, a iudaismului si Islamului în special (Ostrogorsky, Gesch. des byz. Staates, p. 107).

Primul act ostil cultului icoanelor, pe care ni-1 înregistreazã istoria, s-a produs în Imperiul califilor, în 723, califul Yazid al H-lea porunci ca în imperiul sãu sã se îndepãrteze icoanele din bisericile crestine (Theo-phanes, 401). în Bizant exista pe atunci o partidã puternicã vrãjmasã icoanelor, ale cãrei centre înseninate se aflau în Asia Micã, înainte de toate în Phrygia. în fruntea ei stãteau înalti reprezentanti ai clerului, mitropolitul Thoma de Klaucliopolis si înainte de toti episcopul Constantin de Nakoleia. în serviciul miscãrii contra icoanelor se asezã si Leon al III-lea, care venea tot din Orient si care, ca strateg în acele pãrti, avusese legãturi cu arabii.

în 726 luã Leon al III-lea întâia oarã pozitie împotriva icoanelor, sub influenta episcopilor dusmani icoanelor, care fuseserã ceva mai înainte în capitalã. Ultimul îndemn se pare cã a fost pentru împãrat un cutremur, în care el, om al timpului, vãzu semnul mâniei dumnezeiesti împotriva obiceiului de a se adora icoanele. Mai întâi el tinu predica, în care cãuta sã convingã lumea de impietatea cultului icoanelor, în curând, trecu la faptã: o icoanã a lui Christos din cartierul Chalkoprateia1351, veneratã mult de popor, fu aruncatã jos de un ofiter, din porunca împãratului. Poporul furios îl ucise pe ofiter pe loc, iar în Grecia se produse o revoltã împotriva împãratului iconoclast: thema Hellas proclamã un împãrat si porni cu flota sa asupra Constantinopolului. Astfel se accentuau de la

124
început sentimentele iconodule ale pãrtii europene a imperiului, care se vor manifesta si mai departe, în cursul luptei iconoclaste. Leon izbuti sã înãbuse repede revolta.

Dar împãratul procedã, cu toatã ura sa contra icoanelor, cu mare prudentã. Numai în al zecelea an al domniei porni el hotãrât împotriva icoanelor si au trecut mai multi ani pânã la ultima decizie. Pânã atunci, el a avut tratative cu factorii însemnati ai Bisericii, cãutând sã obtinã consimtãmântul papei si al patriarhului ele Constantinopol. Dar aflã la bãtrânul patriarh Germanos o împotrivire mare si schimbul de scrisori cu papa Gregorius al II-lea avu un rezultat negativ. Papa, desi respinse cu asprime pãrerile împãratului, evitã o rupturã cu Bizantul. Mai mult, se sili chiar sã potoleascã miscãrile împotriva împãratului, izbucnite în Italia de mai multe ori.

Pe lângã patriarhul Germanos si papa Gregorius al II-lea, împãratul aflã un adversar dintre cei mai mari în persoana lui loan din Damasc. Un grec, care la curtea califului din Damasc avu o înaltã functie, mai târziu cãlugãr în mãnãstirea Sf. Sabbas din Ierusalim, loan a fost cel mai mare teolog si cugetãtor al veacului sãu. Pentru apãrarea icoanelor, el compuse trei cuvântãri.

în sens neoplatonician, concepe icoana ca simbol si mijloc; icoana lui Christos este întemeiatã pe dogma întrupãrii.

Dupã ce toate tratativele cãzurã, Leon nu mai avu alt mijloc pentru a-si înfãptui planul, decât forta. El dãdu un edict pentru nimicirea tuturor icoanelor sfintilor. Cãutã sã pãstreze totusi aparenta legalitãtii. La 17 ianuarie 730, îi adunã în palat pe toti demnitarii civili

125
si religiosi, asa-zisul silention, si le supuse subscrierea edictului. Patriarhul Germanos refuzã si fu clepus. La 22 ianuarie, urcã tronul patriarhal un fost synkellos, Anastasios, dispus a urma poruncile împãratului. Acum, odatã edictul publicat, începu si distrugerea icoanelor si prigonirea adoratorilor lor. scoala înaltã din Constantinopol fu închisã din cauza sentimentelor profesorilor, favorabile icoanelor.

In Italia depãrtatã, Leon nu putu impune iconoclasmul. Papa Gregorius al III-lea se vãzu silit, dupã publicarea edictului care proclama doctrina iconoclastã oficial, sã rupã relatiile cu Bizantul: el condamnã în-tr-un Sinod iconoclasmul bizantin (731). încordarea cu Roma îi dãdu lui Leon al III-lea prilej ele a desface provinciile grecizate sud-italice Sicilia si Calabriarca si prefectura Illyricum de Roma (cãci fãceau parte clin dieceza bisericeascã romanã) si le supuse Patriarhiei de Constantinopol. Apoi impuse populatiei cliri Stcîlia si Calabria impozitul personal, capitatio, si veniturile pe care le scotea Sf. Scaun din patrimoniile sucl-italice le trecu imperiului.

Doctrina pe care o profesau iconoclastii o cunoastem numai clin scrierile adversarilor lor. Marea majoritate interziceau si cultul si fabricarea icoanelor. Ei cãutau sã-si sprijine doctrina pe un mare numãr de texte, scoase din Sf. Scripturã sau din Pãrintii Bisericii. Unul dintre argumentele puternice pe care se rãzimau era textul Evangheliei Sf. loan, clupã care trebuie sã-1 adorãm pe Christos „în spirit si în adevãr", ev 7ivei)|j.aTi Kod 6c/lrrr}eia. întrucât pentru episcopii bizantini atâta nu era ele ajuns, iconoclastii aduceau în sprijinul lor si

126
doctrina teologicã. Icoanele, pretindeau dânsii, erau în contradictie cu notiunea Divinitãtii si a sfinteniei. Nu numai cã era cu neputintã, dupã dânsii, a-1 înfãtisa pe Dumnezeu cu ajutorul unor elemente materiale, dar se aducea o insultã Fecioarei si sfintilor fixând pe icoane trupurile pe care le-au avut în trecerea lor prin viata pãmânteascã. Christos de asemenea nu poate fi înfãtisat, cãci El este chipul lui Dumnezeu. Dacã se obiecteazã cã s-a fãcut om si cã prin urmare numai umanitatea lui se înfãtiseazã în icoane, atunci se alunecã într-o erezie condamnatã ele sinoacie, nestoria-nismul. Iar dacã sunt unite în aceeasi reprezentare umanitatea si divinitatea lui Christos, sacrilegiul e si mai mare. Cultul icoanelor este, asadar, pãtat de pãgâ-nism si de erezie. Adoratia sfintilor o aminteste pe aceea a zeilor mitologiei si e o întoarcere la idolatrie, una dintre cursele pe care satana le întinde Bisericii.



Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə