Paul feyerabend (1924-1994)



Yüklə 21,86 Kb.
tarix28.08.2018
ölçüsü21,86 Kb.
#75239

PAUL FEYERABEND (1924-1994)

  • s-a născut şi a studiat la Viena istoria, sociologia şi fizica.

  • profesor de filosofia ştiinţei la Bristol, Berkeley (profesor emerit), Auckland, Sussex, Yale, London şi Berlin.

  • a locuit în Anglia, USA, Noua Zeelandă, Italia şi Elveţia

Lucrări:

  • Against Method: Outline of an Anarchistic Theory of Knowledge (1975)

  • Science in a Free Society (1978)

  • Farewell to Reason (1987)

A luptat în infanteria germană în cel de-al Doilea Război Mondial fiind rănit. Trece de la ştiinţă la filosofie şi ajunge în cele din urmă la Universitatea Berkeley, California. A lucrat timp de un an cu Popper, care l-a influenţat la început. De asemenea el şi Kuhn s-au influenţat reciproc foarte mult.

A rămas celebru prin scepticismul pe care l-a manifestat în privinţa raţionalităţii ştiinţei. A susţinut că oamenii de ştiinţă îşi datorează succesele mai mult unor mijloace politice, retorice şi propagandistice, decât contribuţiilor pe care le-ar aduce la progresul cunoaşterii obiective pe care o avem despre lume.

A fost considerat: cea mai controversată, aventuroasă şi sălbatică figură din dezbaterile postkuhniene. (P. Godfrey-Smith)

Critică la modul cel mai radical concepţiile contemporane de epistemologie. În lumina unei reevaluări a revoluţiei galileene, Feyerabend discreditează atât inductivismul cât şi falsificaţionismul. Analizele sale, un pic cam provocatoare, constituie un remediu eficace împotriva oricărui dogmatism şi a oricărei interpretări simpliste a procesului de cunoaştere.

M. Williams vede în Feyerabend un reprezentant târziu al vechii tradiţii sceptice (Pyhron, Sextus Empiricus, Montaigne, David Hume). Scepticul explorează şi contrapune tot felul de idei concurente fără a considera că vreuna dintre ele este definitiv stabilită.
O. Wilde: poţi crede orice cu condiţia să fie incredibil!
ANARHISMUL EPISTEMOLOGIC

În Against method Outline of an Anarchistic Theory of Knowledge (1975) pledează pentru anarhismul epistemologic. Anarhistul epistemologic se opune tuturor sistemelor de reguli şi constrângeri din ştiinţă. Marii savanţi sunt oportunişti şi creativi, ei se folosesc de orice tehnică de care dispun pentru a investiga, descoperi şi pentru a convinge. Chiar şi tentativele de a impune reguli metodologice în investigarea ştiinţifică nu va contribui decât la îngrădirea acestei creativităţi, lucru atestat din plin de istoria descoperirilor ştiinţifice. Marii cercetători au încălcat dintotdeauna şi cele mai fundamentale reguli metodologice pe care filosofii au încercat să le impună. Singura regulă care cu certitudine nu va împiedica imaginaţia şi nu va subjuga progresul este aceasta: MERGE ORICE. Drept temeiuri pentru susţinerea poziţiei sale Kuhn s-a inspirat preluând idei despre limbajul ştiinţific şi psihologia observaţiei.

Avertizare la începutul lucrării: cititorul nu ar trebui să interpreteze argumentele din carte ca şi cum ar reprezenta convingerile sale adânci. Acestea nu fac decât să demonstreze cât de uşor este să duci oamenii de nas într-un mod raţional.

Anarhistul epistemologic este asemenea unui agent sub acoperire care foloseşte raţiunea cu scopul de a destabiliza. Feyerabend ne spune, pur şi simplu, să nu ne încredem în ceea ce citim!

A fost uneori înfăţişat drept un duşman al ştiinţei. A fost în fapt, duşmanul anumitor moduri de a practica ştiinţa. În secolul al 17-lea ştiinţa era prietena libertăţii şi creativităţii şi se opunea dominaţiei bisericii. El îl admira îndeosebi pe Galilei. Din aliat al libertăţii ştiinţa de astăzi (1975) a devenit un inamic al acesteia. Cercetătorii se transformă în furnici umane, incapabili să se manifeste în afara instrucţiei primite. Autoritatea ştiinţei în societate ameninţă să schimbe omul într-o maşinărie nefericită, neprietenoasă şi sigură pe sine, lipsită de farmec şi umor. Societatea actuală trebuie eliberată de sub dominaţia acestui mod de a face ştiinţa, la fel cum societatea trecutului a fost eliberată de autoritatea religiei unice.

FAPTE ŞI TEORII

Toţi suntem în anumite momente realişti naivi, considerând anumite fapte ca existând în mod indiscutabil. De asemeni, în epistemologie, eroarea (Bachelard) ar consta în a crede că experienţa primă oferă fapte “brute”, date imediate, evidente şi indubitabile, ale cunoaşterii naturii. Deoarece faptele folosite în sprijinul unei teorii sunt întotdeauna deja interpretate.

Pentru Feyerabend, un enunţ de observaţie asociază întotdeauna o senzaţie unor interpretări naturale. (paradigma geocentrică a lui Ptolemeu şi Aristotel conţine în mod manifest pentru F. mărturia simţurilor: suntem pe pământ şi ne vedem în centrul unui ansamblu de planete care gravitează în jurul nostru. Observaţia pare să furnizeze dovada experimentală a imobilităţii pământului: o piatră aruncată de la înălţimea unui turn cade după o traiectorie verticală la baza acestuia. Dacă am fi continuat să raţionăm conform faptelor, nu ar fi trebuit niciodată să abandonăm paradigma ptolemeică.

Cu toate acestea Copernic a reluat intuiţiile lui Pitagora şi Philolaus şi a îndrăznit să susţină ideea revoluţionară conform căreia pământul se învârteşte şi nu se află în centrul universului. A făcut acest lucru împotriva oricărei evidenţe senzoriale Atât de bine încât, pentru a se putea impune ca nouă paradigmă, ipoteza heliocentrică a trebuit să neutralizeze întreaga argumentaţie aristotelică.
“EPPUR SI MUOVE”

Ceea ce a şi făcut Galilei în opera sa Dialogo, prin utilizarea unei cunoaşteri empirice împotriva alteia: din înălţimea unui turn este indiscutabil se constată căderea verticală a unei pietre; interpretările “naturale” care-i sunt în mod implicit asociate sunt din contră foarte contestabile, deoarece, din înaltul catargului unei corăbii care navighează, piatra nu mai cade vertical. Galilei a amintit că nu trebuie confundată mişcarea absolută cu cea relativă: doar o mişcare relativă poate fi operantă. Experienţa cu turnul nu este favorabilă ipotezei geocentrice decât dacă se presupune că pământul este fix şi că doar piatra se mişcă. Dacă se adoptă interpretarea naturală inversă, aceeaşi constatare “empirică” poate fi perfect explicată. Recurgerea la experienţă nu este deci deloc decisivă.

Cel mai important argument al lui F este unul istoric, constă în prezentarea argumentelor lui Galilei împotriva adversarilor săi aristotelicieni. Galilei trebuia să apere concepţia copernicană potrivit căruia pământul se roteşte împotriva soarelui şi nu invers. Galilei trebuia să se confrunte cu un set de argumente evidente bazate pe experienţă împotriva mişcării pământului. Toate experienţele noastre zilnice care au de-a face cu mişcarea ne sugerează că pământul este staţionar. Oamenii din secolul al 17-lea aveau motive temeinice – consolidate empiric - să creadă că pământul nu se mişcă, argumente pe care însă Galilei le-a respins. El nu sugerează însă că acest lucru este uşor ci se arată uimit de Copernic şi alţii care asemenea lui, doar prin forţa intelectului, împotriva propriilor simţuri au preferta ce le-a spus raţiunea în locul contrariului dovedit în mod cât se poate de limpede de experienţa senzuală. Galilei a fost nevoit să creeze un tip diferit de descriere observaţională a lumii, una în care descrierile mişcării aparente sunt compatibile cu ipoteza copernicană. Doar astfel argumentele au putut deveni plauzibile. Astfel ştiinţa, ca şi în alte cazuri, a trebuit să străpungă barierele unei concepţii depăşite despre lume care influenţase cele mai elementare descrieri observaţionale.

Ştiinţa este mai degrabă, pentru F, o chestiune ce ţine mai degrabă de punerea în discuţie decât de adoptarea lecţiilor observaţiei.


INVENŢIA TEORIILOR

Astfel paradigma heliocentrică, nu a rezultat din observaţia unui fapt nou. Dar nu poate fi justificată nici prin evocarea unei dovezi experimentale. În mod general, “aproape nici o teorie nu este compatibilă cu faptele. A pretinde să nu fie admise decât teoriile compatibile cu faptele disponibile acceptate în mod curent, înseamnă să rămânem din nou fără nici o teorie (deoarece nu există nici o teorie care să nu se afle în dificultate, într-un fel sau altul)”.

Împotriva oricărui program. De aceea trebuie abandonată orice metodologie strictă. Noile teorii exprimă libertatea creatoare a indivizilor care nu au primit – sau care au scăpat – de educaţia “ştiinţifică” comună care impune presupoziţiile implicite care determină interpretările “naturale” ale “faptelor”. Feyerabend face apologia creativităţii şi, ca dadaiştii, afirmă că “nu numai că el nu are program, ci că [se declară] împotriva oricărui program”.

El propune o metodologie minimală, pluralistă, considerând că teoriile se nasc opunându-se altor teorii şi că raportul cu empiricul este secundar; vrând astfel să încurajeze libera formulare a „alternativelor incompatibile” şi confruntarea teoriilor.



Contra metodei a lui Feyerabend manifestă, chiar şi într-un mod negativ, un interes pentru metodă. Cu condiţia doar ca metoda să nu fie nici unică, nici prea fixă, astfel încât să nu împiedice creativitatea teoriilor ştiinţifice în momentul elaborării lor. Deoarece, atunci când va fi caracterizată cercetarea ştiinţifică în toată rigurozitatea sa, aceasta nu se poate face decât prin reevaluarea metodei.
EVALUAREA CONTRIBUŢIEI LUI FEYERABEND

În lucrările lui Feyerabend găsim un amestec de argumente bune şi proaste, de exagerări, instigări intenţionate, glume, insulte şi afirmaţii scandaloase. (P. Godfrey-Smith)

La fel ca şi Kuhn el pledează pentru incomensurabilitatea teoriilor (dpdv lingvistic). Observaţiile din ştiinţă sunt contaminate cu asumpţii teoretice şi astfel nu pot fi considerate drept teste neutre ale teoriei.

Ştiinţa reprezintă un aspect al creativităţii umane.

După F paradigmele nu reuşesc aproape niciodată să exercite un control de tipul celui imaginat de Kuhn. Întotdeauna apar indivizi plini de imaginaţie, care rup barierele conformismului şi încearcă idei inovative.

F îşi extinde peste măsură argumentul, transformându-l într-un principiu greu de apărat: este recomandabil să îţi laşi înclinaţiile să meargă împotriva raţiunii în orice circumstanţe, pentru ca ştiinţa să profite de pe urma acestui lucru. El recomandă ca în situaţia în care un principiu sau o regulă ar putea să aibă rezultate proaste, ar trebui să o ignorăm complet.



În comportamentul raţional nimic nu este garantat, însă unele politici şi reguli pot fi justificate în pofida acestui lucru. Simpla posibilitate ca o regulă să aibă consecinţe nefavorabile nu dovedeşte nimic. Pentru a avea motive să ne îndoim de un principiu este nevoie de mai mult decât de o posibilitate. Ştiinţa ar putea să profite de pe urma oricărui tip de decizii ciudate, dar ar putea nu este suficient. (P. Godfrey-Smith)




Yüklə 21,86 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə