Psihiatrie, narcologie
Yüklə 0,7 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- PARTICULARITĂŢI CLINICO-EVOLUTIVE ALE DEPRESIEI LA COPII ŞI ADOLESCENŢI Inga Deliv
- Summary Clinical-evolutive peculiarities of depression in children and adolescents
- PROFILAXIA DROGDEPENDENŢEI LA ADOLESCENŢI Mircea Revenco, Inga Deliv, Ion Coşciug, Valentin Oprea, Svetlana Condratiuc
- Summary The prevention of drug addiction in adolescents
- (profilaxia secundară)
- PARTICULARITĂŢILE GENDER A FACTORILOR DE RISC CE CONDUC LA CONSUMUL PRIMAR DE SUBSTANŢE PSIHOACTIVE DE CĂTRE ADOLESCENŢI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
- Summary Risk factors peculiarities gender promoting the involvement of the psychoactive substances among adolescents in the Republic of Moldova
- Tabelul 1 Cauzele drogării la adolescenţi şi tineri (%)
|
PSIHIATRIE, NARCOLOGIE 
DEPRESII SOMATIZATE. ASPECTE CLINICE ŞI EVOLUTIVE Mircea Revenco, Stela Railean Catedra Psihiatrie şi Narcologie FPM Summary Somatized depresiions. Clinico-evolutive aspects Clinical symptoms of depressions as affective disturbances and those somatized in particular are described in the worc. The data are based on the clinical observations of 90 patients with depresiions of various etiology. Rezumat În lucrare sunt expuse simptomele clinice ale depresiilor ca componentă a tulburarii afective şi a celor somatizate în particular. Datele se bazează pe observaţii clinice asupra a circa 90 bolnavi cu depresii de etiologie diversă. Actualitatea temei În cadrul tulburărilor psihice depresiile au o frecvenţă în creştere pe parcursul ultimului deceniu. Se preconizează că acestea către anul 2020 vor fi pe locul doi ca prevalentă printre maladii, cedînd locul întîi doar bolilor cardiovasculare. Manifestîndu-se ca o tulburare afectivă acestea, ca regulă provoacă suferinţe psihologice, emoţionale şi fizice care scad evident calitatea vieţii bolnavului şi nivelul de adaptare socială. Puţini din medici cunosc că depresiile ca cauză a invalidităţii se situază pe locul întîi printre maladii pe glob.Totodată e constatat că doar 1/3 din bolnavii cu depresie se adresează iniţial la medicul psihiatru, iar 2/3 din ei ajung la alţi specialişti, care constată incorect starea bolnavului , motiv pentru care doar fiecare al 4-lea bolnav face un tratament adecvat. Pierderile materiale directe, legate de depresii şi cele indirecte constituie în Statele Unite 60 mlrd dolari anual. Luînd în consideraţie că în populaţie riscul de a face un episod depresiv se ridică la 20%, iar în aproximativ 2/3 din cazuri au loc recăderi, putem să ne pronunţăm asupra rolului important al cunoaşterii manifestărilor depresive de către medici de diverse specialităţi. S-a constatat că doar în 10% cazuri depresiile evoluează tipic, pe cînd covărşitoarea majoritate a acestor stări evoluează atipic şi cu conţinut somatizat. Aceste modificări ale tabloului clinic confirmă odată în plus necesitatea cunoaşterii manifestărilor depresive la toate etapele de asistenţă medicală. Obiectivele lucrării: Lucrarea are ca obiectiv depresiile, îndeosebi cele somatizate, care constituie în practica medicală un fenomen frecvent constatat.S-a preconizat expunerea şi sensibilizarea cadrelor medicale de diferit profil asupra importanţei problemei şi specificului de diagnostic. Material şi metode Lucrarea este bazată pe experienţa proprie, bazată pe observaţia asupra 90 cazuri cu diagnosticul de depresie cu diverse manifestări clinice şi datele bibliografice de specialitate. Au fost utilizate scale de diagnostic auto – şi heteroevaluare Hamilton, Zung, Spielberger. Toţi pacienţii au fost consultaţi suplimentar de medici de diferit profil, în funcţie de simptomele somatice sau neurologice prezente. Rezultate şi discuţii S-a constatat că tabloul clinic al manifestărilor somatizate în depresii se prezintă prin simptome diverse, dar cu unele particularităţi comune. Bolnavii cu depresii somatizate sunt axaţi asupra simptomelor expuse şi solicită atenţie crescută. Adeseori senzaţiile somatice implică un comportament hipocondrizat, axat pe investigaţii suplimentare şi diagnostice somatice puţin argumentate.Prezintă importanţă în diagnosticare evidenţierea factorilor psihogeni, care au declanşat starea de boală.Din alt punct de vedere, este semnificativ faptul că bolnavii cu depresii mascate somatizate nu conştientizează şi evident îşi expun dezacordul în cazul în care sunt trataţi doar ca bolnavi cu tulburări psihice. Se invocă, de altfel şi cu argumentare subiectivă, de pildă cazurile de dureri psihogene, inacceptate de pacient în calitate de tulburare psihică. Se constată o oarecare dependenţă a gradului manifestărilor somatice de profunzimea manifestărilor afective, cu ameliorarea stării spre seară. Aceste oscilaţii pot avea şi anumite particularităţi în condiţii de spital, simptomele revenind odată cu plecarea medicului din secţie sau în zilele de odihnă în lipsa medicului. În plus, există o neconcordanţă evidentă a senzaţiilor prezentate cu investigaţiile făcute.Deci, se constată dominaţia factorului subiectiv asupra celui obiectiv. Este evidentă noncorcondanţa simptomelor obiective şi subiective, axarea pacientului asupra simptomelor şi patologiei presupus somatice şi schimbări simptomatice în funcţie de oscilaţia tulburărilor afective, cu „ vindecări” spontane. Vocabularul pacienţilor este bogat cu terminologie medicală, la fel şi cantitatea examinărilor paraclinice, iar senzaţiile sunt specifice: „ inimă tristă”, „ inimă tremurândă”, etc. Adeseori senzaţiile nu se limitează doar la un oarecare organ sau sistem poliorganic. Depresiile monosimptomatice sunt rar constatate.Este tipică simptomatologia polimorfă, fapt la care se referă şi cunoaşterea bună de către pacienţi a simptomelor din bolile somatice. Aceşti pacienţi se prezintă la medic bine „pregătiţi” din punct de vedere simptomatologic şi terminologic.În plus, unele senzaţii psihice, ca de exemplu durerea psihogenă, este percepută mai puternic decât cea organică. Ca rezultat apar probleme de diagnostic şi tratament. O trăsătură specifică este sugestibilitatea crescută a acestor bolnavi, fapt care „molipseşte” pacienţii cu simptome adiacente, citite, sugerate sau auzite de la alţi bolnavi. Utilizarea de către pacienţi timp îndelungat a medicamentelor cauzează o stare de dependenţă „ psihologică”. Pacientul este în posesia permanentă a medicamentului şi prezintă anxietate în cazul când din întâmplare nu îl are la îndemână. În unele cazuri se formează scheme proprii de tratament, motiv pentru care se abandonează tratamentul prescris de medic. Adresabilităţile la diferiţi specialişti creează componenta hipocondriacă a stării depresive, iar aprecierea conform căreia „Hipocondriacul este persoana care nu se simte bine, dacă nu se simte rău” defineşte comportamentul bolnavului. Fiind în permanentă căutare asupra maladiilor avute, se consultă diferiţi specialişti, fac şi insistă pentru noi investigaţii, iar cunoaşterea simptomelor avute „ confirmate „ şi din sursele medicale sau populare, le permite a sistematiza simptomele în direcţia încadrării acestora într-un tablou clinic nozologic definit. Adeseori conţinutul suferinţei este prezentat reieşind din specialitatea medicului consultant. Bolnavii de multe ori „izbăvindu-se” de o suferinţă, în timp rapid îşi crează una nouă. Luând în consideraţie multitudinea de simptome somatoforme în depresii, vom prezenta succint aceste manifestări pentru fiecare sistem separat (10): Din partea sistemului respirător (în lipsa tabloului clinic şi paraclinic al maladiei) sunt frecvente: dispneea, senzaţia de apnee, tusea psihogenă.Unele simptome sunt chinuitoare pentru bolnav, îndeosebi dispneea şi apneea. Asociat se acuză senzaţia de uscăciune a mucoaselor, prurit, comprimare, senzaţia unui corp stăin în gât. Sunt tipice crizele de tuse continue, fără eliminări de spută. Simptomele pot apărea la oscilaţii ale tensiunii atmosferice sau sub influenţa unor mirosuri puternice. Starea de apnoe apare în stările de tensionare afectivă, la unii bolnavi doar în concordanţă cu ritmurile circadiene: la trezire, la adormire sau în timpul nopţii. Dificultăţile respiratorii sub forma de dispnee inspiratorii sunt considerate ca o manifestare a depresiei mascate.Alte forme posibile sunt tahipneea cu o frecvenţă de pînă la 40-50 respiraţii pe minut sau invers, dradipneea. Tulburările gastrointestinale pot avea următoarele manifestări clinice: inapetenţă, bulimie, algii abdominale, sindromul stomacului şi colonului iritabil. Inapetenţa şi pierderea satisfacţiei din urma alimentării, a sensaţiilor gustative sunt foarte frecvente în tabloul clinic al depresiilor. Se poate evolua până la starea de anorexie totală, care periodic se intercalează cu stări de apetit normal sau hiperbulie. Sunt frecvente greţurile şi voma. Greţurile nu sunt cauzate de schimbarea regimului alimentar, nu dispar după vomă, sunt asociate cu senzaţia de sete şi aerofagie. Voma apare cu preponderenţă dimineaţa, nu depinde de calitatea şi cantitatea hranei administrate şi corelează cu oscilaţiile de dispoziţie. Depresivii suferă frecvent de diaree şi constipaţii. Este constatat că starea de constipaţie declarată de bolnav reprezintă ca atare dereglări imaginativ-subiective cu referinţă la dereglarea tranzitului intestinal, fapt care cauzează şi comportament adecvat, inclusiv administrare de purgative. Forma inversă a manifestărilor gastrointestinale sunt diareele psihogene, cu o ferecvenţă 5-10 în zi, cu durata de luni sau ani de zile. În reţeaua medicinei de familie aceşti pacienţi sunt trataţi iniţial pentru dizenterie sau enterită cronică şi nu cedează la tratament. Din cadrul simptomelor abdominale în depresii se evidenţiază şi algiile, care prezintă polimorfism simptomatologic: glossalgii, dureri în zona esofagului, dureri stomacale. Algiile abdominale în cadrul depresiilor sunt instabile şi tranzitorii, iar tabloul clinic prezintă simptome ciudate şi nespecifice: senzaţia de arsuri, rece, compresie, etc.). În general, depresivii acuză tensiune musculară, tensiune cefalică, tensiune musculară lombară sau cervicală ( 2,7,1).S-a demonstarat că atât durerea cronică cât şi depresia au la bază tulburări ale sistemului serotoninic (1,4).Durerea cronică poate fi uşurată prin administrarea inhibitorilor de recaptare a serotoninei (8), iar răspunsul pozitiv la antidepresive este un motiv de justificare a legăturii durerii cu patologia depresivă. Distoniile musculare interne reprezintă altă categorie a tulburărilor gastrointestinale şi poate avea următorul tablou clinic: spasme esofagiene cu dificultăţi de glutiţie, sindromul stomacului iritat; hipotonie stomacală, sindromul de colon iritat, diskinezii biliare.
Alte tipuri de tulburări cardiace ţin de dereglări de ritm cardiac. Se acuză senzaţia lipsei de zgomote cardiace, „ dispariţie de puls”, crize de tahicardie sau extrasistole paroxistice. Toate tulburările cardiace sunt asociate cu stări de anxietate. Deasemeni, ca şi în alte tulburări somatizate, lipsa factorilor organici, a tulburărilor de ritm, alte simptome patologice electrocardiografice nu influenţează dispariţia tulburărilor afective. Frica, sensaţiile şi sentimentele biruie raţiunea. Sensaţiile patologice generează fobii de repetare, fapt care cauzează respiraţie „protectoare” ca ritm sau amplitudă. Este posibilă anxietatea trenantă sau stări de panică repetitive, care pot provoca excitaţie motorie. Este semnificativ faptul că asemenea excitaţie nu este tipică bolnavilor cu stenocardie. Fobiile sunt frecvent cauză a tulburărilor de somn în depresii, deoarece pacienţii sunt „ atenţi” asupra activităţii cordului, iar instalarea somnului ar putea să-i facă „ neprotejaţi” şi „nepregătiţi”.De altfel standardele ocrotitoare ale vieţii sale se răsfrâng şi asupra raportului cu cei apropiaţi. Se solicită atenţie crescută şi atitudini protective cu solicitarea unor examene medicale repetate. Tulburările sistemului urogenital se manifestă sub forma de algii locale, poliurie, oligurie, dizurie.Cistalgiile sunt relativ frecvent constatate ca simptom funcţional al tulburării depresive. Au loc micţiuni frecvente şi dureroase în lipsa piuriei şi a examenelor pozitive de laborator. În practica medicală este utilizată în asemenea cazuri noţiunea de vezică urinară „excitată” sau „nervoasă”. La alt capitol care ţine de stările depresive se referă simptomele pseudoneurologice: hiperestezie, cefalee, vertije, nevralgii, sindromul pseudoradicular, sindromul picioarelor neliniştite, diskinezii. Localizarea specifică a hiperesteziilor este pielea capului, cu amplitudă maximă şi teribile conform cu expresiile pacienţilor. Hipoesteziile la fel sunt tipice şi pot evolua până la starea de anestezie locală. Unii pacienţi acuză hiperestezia acustică sau invers, hipoacuzie. Sunt posibile simptome de scădere a acuităţii vizuale. Cefaleele au deasemeni anumite particularităţi: sub forma unor hemicranii tip migrenă sau coif, relatată ca o compresie totală a capului. Tot la acest capitol se referă noţiunile „cefalee depresivă”, „distimie frontală” sau „frica frontală” (W.Griesinger), percepută de bolnavi ca chinuitoare şi care creează dificultăţi asociative. Nevralgiile depresive pot avea aspectul unor mialgii, algii intercostale, trigeminale, etc. Specific este tipul flotant şi migrant al algiilor, noncordant cu zona de inervaţie. Sindromul pseudoradicular se manifestă cu algii vertebrale sau paravertebrale, ischialgii, lumbago. Durerile se intensifică sau scad în intensitate în funcţie de oscilaţiile afective. Predominant algiile vertebrale sunt localizate în zona cervicală. Simptomele algice diverse îi motivează pe aceşti pacienţi pentru adresabilităţi repetate la neurologi, reumatologi şi traumatologi. Alt sindrom constatat în cadrul depresiilor somatoforme este cel al picioarelor neliniştite. Se manifestă prin parestezii ale gambelor, care dispar la mişcarea acestora. Simptomele apar în lipsa afecţiunii organice. Bolnavii au senzaţii asemănătoare cu cele apărute după un mers îndelungat,prezintă algii concomitente sau separate în ambele membre inferioare, având necesitatea de a se mişca în permanenţă. Sunt specifice şi senzaţiile de „frământare, fierbere, înţepături sau atingere”. Ca rezultat se motivează necesitatea de a mişca din picioare incontinuu, de a merge prin cameră ore în şir, masare , duşuri cu apă rece. Starea provoacă insomnii rebele, fatigabilitate şi disperare. Este semnificativ faptul că senzaţiile patologice enumerate cedează la medicaţia antidepresivă.
Bibliografie 1. Department of Health. The National Service Framework for Mental Health. London: DoH, 1999. 2. Dube S., Andersen S., Paul S. et al. Onset of action of olanzapine / fluoxetine combination versus fluoxetine.Presented at 15 th European College of Neuropsychopharmacology, October 5-9, 2002, Barcelona, Spain. 3. Feighner J.P., Robins E., Guse S.B. şi colab. – Diagnostic criteria for use in psychiatric research, Arch.gen. Psychiat., 1972, 26, 57-63. 4. Gainotti G., Antonucci G., Marra C. Et al. Relation between depression after stroke, antidepressant therapy and functional recovery. Journal of Neurology and Neurosurgical Psychiatry 2001; 71: 258-261 5. ICD-10, Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament, Ed. ALL., 1998; trad. din engleză 6. Nations for Mental Health : An Action Program of WHO 7. Ostroff RB, Nelson JC. Risperidone augmentation of selective serotonin reutake inhibitors in major depression. Journal of Clinical Psychiatry 1999; 60; 256-259. 8. Sternbach H. The serotonin syndrome. American Journal of Psychiatry 1999; 148: 705-713 9. World Bank & WHO, 1996 10. Тополянский В.Д., Струковская М.В., Психосоматические расстройства, М., Медицина, 1986
Laboratorul de Narcologie de pe lângă Catedra de Psihiatrie şi Narcologie, Facultatea de Perfecţionare a Medicilor a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” Summary Clinical-evolutive peculiarities of depression in children and adolescents Depressive situations appeore in childhood or adolescence, remaining undiagnosed, or being interpreted as „age crisis”. In children and adolescents, the depressive situations are atypical, with a polymorphic manifestation, evolving on a mixed affective background, manifesting specific peculiarities: the affective component of the depression is unstable and undifferentiated; the increased level of anxiety persists; ideative intrusions manifest with especially high intensity; the psychopathiform behaviour has been prevailed. Rezumat Stările depresive adeseori debutează în copilărie sau adolescenţă, rămânând nediagnosticate, sau fiind interpretate drept „crize de vârstă”. La copii şi adolescenţi stările depresive sunt atipice, manifestă polimorfism clinic, evoluează, pe fondal afectiv mixt, prezentând unele particularităţi specifice: componenta afectivă a depresiei este instabilă şi nedifererenţiată; persistă nivelul crescut de anxietate; intruziunile ideative se manifestă deosebit de intens; predomină comportamentul psihopatiform. Actualitatea temei Tulburările afective, în special cele depresive, la copii şi adolescenţi, devin treptat una dintre direcţiile prioritare de studiu ale psihiatriei şi psihologiei moderne. Fenomenul pare a fi determinat atât de incidenţa crescută a patologiilor psihiatrice acompaniate de depresie, de „întinerirea” ei, cât şi de dificultăţile de diagnostic la această categorie de vârstă. Studiile savanţilor [1; 4; 9; 16], constată o incidenţă de aproximativ 30% a depresiei la adolescenţi, concomitent menţionând, că vârstă medie de debut a stărilor depresive la copii ar fi cea de 9 ani. Multiple cercetări în domeniul afectivităţii umane au avut ca concluzii: a) frecvenţa considerabilă a stărilor depresive în perioada pubertară şi, b) importanţa deosebită a particularităţilor bio-psiho-sociale specifice pubertăţii în instalarea diferitor tulburări afective, preponderent anxios-depresive. Opiniile, referitoare la corelarea dintre depresie şi sexul biologic nu sunt univoce. De exemplu, un şir de studii [6; 20] au demonstrat, că sexul biologic nu este un factor de risc în instalarea tulburărilor afective, savanţii depistând aproximativ aceaşi incidenţă a tulburăilor menţionate la adolescenţii de ambele sexe. Însă există şi publicaţii [3; 11], care conchid că, la fetiţe depresia are o frecvenţă mai înaltă, adeseori manifestând tendinţe spre recidivare. Lesse (1980), consideră diagnosticarea precoce a depresiei în această perioadă de vârstă unul dintre cele mai importante obiective ale psihiatriei, deoarece ne fiind supusă tratamentului adecvat, depresia, în special cea asociată cu anxietate, în 42 - 74% poate fi cauza comportamentului autolitic. Cocha D.,Cohen P. (1998), examinând peste 700 pacienţi cu tulburări afective la adulţii tineri, au constatat, că în majoritatea cazurilor, predomina anxietatea şi/sau depresia, cu debut în copilărie sau adolescenţă. Azarnov et. al., (1988), comunică, că majoritatea copiilor şi adolescenţilor depresivi, de regulă, sunt reinternaţi chiar şi după câteva luni de tratament în condiţii de staţionar. Adeseori tulburările anxios-fobice şi cele obsesiv-compulsive la copii şi adolescenţi sunt întrunite sub conceptul de „tulburări internalizate”, pe când cele manifestate cu tulburări comportamentale sunt numite „externalizate” [2; 10]. Polimorfismul psihopatologic, manifestările clinice rudimentare, interferate de simptome somatice, somato-vegetative, devieri comportamentale, specifice perioadei pubertare, crează frecvent dificultăţi serioase în diagnosticarea tulburărilor anxios-depresive la copii şi adolescenţi. În pofida faptului, că actualmente, problemei menţionate i se acordă atenţie sporită, totuşi în foarte multe cazuri aceste tulburări sunt diagnosticate tardiv, iar tratamentul alocat este inadecvat. Obiectivele lucrării constau în studierea, elucidarea şi trecerea în revistă a datelor, reflectate în literatura de profil, ce se referă la particularităţile clinico-evolutive ale depresiei la copii şi adolescenţi. Rezultate şi discuţii Majoritatea medicilor psihiatri consideră că, depresia este adeseori parte componentă a multor tulburări psihice, influenţând considerabil structura acestora, concomitent insitând asupra necesităţii de a o identifica nosologic în scopul elaborării strategiilor terapeutice şi evaluării pronosticului maladiei [5; 6; 8; 11; 13]. Savanţii care susţin această opinie şi care sunt preocupaţi de studierea depresiilor la diferite categorii de vârstă, inclusiv la copii şi adolescenţi, adeseori apelează la clasificarea tradiţională, elaborată de către P. Kielholz încă în anul1972, clasificare bazată pe criteriul nosologic. Ea evidenţiază depresii organice, simptomatice, schizofrenice, ciclice, nevrotice şi reactive. La tineri şi maturi, adeseori stările depresive sunt descrise în cadrul schizofreniei, inclusiv psihozelor schizoafective; psihozei afective bipolare; tulburărilor neurotice; tulburărilor de stres posttraumatic, în structura dezvoltării tulburărilor de personalitate. Psihiatrii, ce studiază stările depresive la copii şi adolescenţi, delimitează aceleaşi categorii nozologice. O particularitate specifică pentru tulburările afective la această vârstă fiind pondrea lor diferită în structura nosologiilor menţionate anterior [3; 4; 17; 21]. Depresia la adolescenţi, apare din cauza tendinţei acestora spre autoanaliză, teoretizare, introspecţie, raţionalizare. Dispoziţia anxioasă sau apatică, pe fondal de introspecţie, autoanaliză, adeseori preia colorit schizofreniform, creând erori de diagnostic. Din aceste motive, savanţi consideră, că problemele ce ţin de diagnosticul diferenţiat pot fi soluţionate doar prin observaţie clinică de durată, ţinând cont de dinamica psihopatologică şi personologică [1; 3; 22; 23]. În ultimii ani tot mai mult este acceptat conceptul de „complex al adolescentului”. Sub noţiunea de „comlex al adolescentului” sau „complex juvenil” sunt percepute „variantele de limită” ale particularităţilor vârstei pubertare. Pentru „complexul juvenil” sunt stipulate următoarele caracteristici: nelineşte, anxietate, fluctuaţii bruşte ale dispoziţiei afective, melancolie, impulsivitate, negativism, conflictualitate, agresivitate, ambivalenţă asociativă şi emoţională. Dintre particularităţile psihologice specifice perioadei pubertare pot fi menţionate - instabilitatea emoţională; criticizmul; caracterul categoric, resimţit în felul de a fi; dorinţa exagerată de a fi apreciat, perceput ca persoană cu valoare deosebită, asociată adeseori cu „independenţa demonstrativă”, manifestată sub aspectul luptei cu autorităţile şi idealizarea. Egoismul adolescentului se evidenţiază de rând cu pedantismul şi altruismul exagerat. Adeseori adolescentul devine brutal, agresiv, nepoliticos cu persoanele din ambianţă, concomitent manifestând sensibilitate exagerată la ofensă. Fondul afectiv la asemenea persoane oscilează foarte rapid de la optimism nemotivat spre pesimismul cel mai sumbru, asociat cu suspiciune extremă, dezamăgire şi disperare. Pentru vârsta adolescenţei sunt caracteristice unele asocieri paradoxale ale emotivităţii umane, ca de exemplu - sensibilitatea crescută - cu cruzimea dramatică, timiditatea exagerată - cu impertinenţa, toate manifestându-se sub aspectul unor „mecanisme compensatorii”, de apărare psihologică Dorinţa de a fi recunoscut se manifestă alături de bravarea cu independenţa iar negarea normelor sociale - cu idealizarea neântemeiată a unor persoane cu comportament deviant, antisocial. Fanteziile adolescentului sunt reprezentate adeseori sub forma unor raţionamente sterile. El tinde spre generaliazări filosofice, îi sunt caracteristice reacţiile intrapsihice contradictorii, imprecizia exigenţelor, egocentrismul asociativ, tendinţa de a exagera şi teoretiza totul. Se accentuează conflictul parvenit din incapacitatea de a-şi identifica funcţia de rol psiho-social, sexual şi apar senzaţii dureroase detrminate de lipsa simţului de perspectivă. Adolescentului îi sunt caracteristice opoziţionismul, maximalismul, intoleranţa tutelării, labilitatea extremă a dispoziţiei afective, toate rezultând adeseori din particularităţile dezvoltării psiho-sexuale în această etapă de viaţă. Vârsta pubertăţii este considerată drept una dintre cele mai vulnerabile în sensul destabilizării sănătăţii, inclusiv şi celei mintale [14; 15]. În literatură întâlnim tendinţe de a delimita depresia în funcţie de factorul stresogen, care a precedat instalarea stării afective - Toolan (1971), diviza depresiile perioadei copilăriei şi adolescenţei în depresii anaclitice, depresii la copiii mamelor depresive, depresii ca rezultat al divorţului părinţilor, depresii cu insolvabilitate intelectuală, depresii mascate şi anorexie cu depresie. Kovacs M. (1984), delimitează „depresia majoră”, distimia şi tulburările de adaptare cu depresie. Remschmidt (1973), clasifica depresiile circulare în funcţie de particularităţile lor fenomenologice evidenţiind următoarele forme clinice: inhibitorie, agitată, hipocondrică, fobcă. Iоvciuk N. М. (1998), bazându-se pe abordarea sindromologică a tulburărilor afective din perioada copilăriei, evidenţia stări depresive: melancolică, anxioasă, fobică, disforică, „unlust”, adinamică, stupidă, substuporoasă, „plângăreaţă”, somatizată. Baschina V. М şi coaut. (1999), delimitează 8 tipuri de deprsii întâlnite mai frecvent la copii: adinamică, astenică, anxioasă, melancolică, psihopatiformă, disforică, somatizată şi depresia manifestată preponderent prin comportament anorexic. Drept simptom specific depresiei, din perioada adolescenţei este considerat comportamentul antisocial cu aspect de desfrânare, brutalitate şi tendinţe spre explozivitate. Оzertskovskii S. D. (1979), Liciko А. Е. (1985) au descris echivalente depresive „delicvente”, care se manifestă prin iritabilitate, supărare, nesupunere, conflictualitate, tendinţe de a consuma alcool şi/sau droguri. Depresia cu tulburări comportamentale, numită de unii autori depresie psihopatiformă sau delicventă, are o pondere semnificativă (20-80%) în perioada adolescenţei [12; 15]. Depresiile anxioase sunt evidenţiate la aproximativ 30% dintre adolescenţi, cele somatizate - sunt depistate în cca. 5 – 30% cazuri [3]. Un alt tip de depresie, frevent răspândit în perioda pubertară, este depresia astenică. Multiple cercetări demonstrează, că la adolescenţii depresivi, adeseori este prezentă reducerea nemotivată a reuşitei şcolare interferată cu perioade de „lene”, plictiseală, episoade de „astenie” [3]. În orice aspect nu ar fi studiată depresia,- biologic, epidemiologic, terapeutic, faptul că, la majoritatea bolnavilor se constată un diagnostic asociat, crează dificultăţi serioase în interpretarea datelor ştiinţifice [14; 16]. Într-un şir de studii pe adolescenţi [3; 7; 9; 15; 18] s-a constatatat comorbiditatea depresiei cu alte tulburări psihice în cca. 40-80% cazuri. Sanderson & Wetzler (1995), au constatat următoarele tipuri de comorbiditate: a) depresie şi diferite tulburări anxioase (20-40%); b) depresie şi tulburări comportamentale (8-33%); c) tulburare obsesiv-compulsivă şi dpresie (8%). La copiii care au manifestat tulburări anxioase şi/sau comportamentale în premorbid, depresia, întotdeauna va fi comrbidă acestor tulburări. Kovacs M., Devlin B. (1995), relatează despre prezenţa unui substrat genetic al comorbidităţii între depresie şi angoasă. Aceste date sunt un argument în favoarea teoriilor ipotetece, conform cărora, tulburările anxioase din copiilărie şi adolescenţă ar fi o formă specifică de depresie. Lehman H. (1983), relata că depresia întotdeauna este acompaniată de anxietate. Acelaşi postulat este susţinut şi de J. Fawcett şi H. Kravitz (1983), într-un studiu pe 200 pacienţi cu depresie endogenă. Autorii au constatat la cei investigaţi prezenţa anxietăţii: a) la nivel de nelinişte (72%); b) simptome somatice ale anxietăţii (42%); c) senzaţii de pericol iminent (62%). Fenomenul descris î-şi găseşte realizarea în ICD-10, unde „Tulburările anxioase” sunt evidenţiate într-o categorie nosologică separată. Analiza instalării cronologice a tulburărilor anxioase si celor depresive a depistat, că la copiii şi adolescenţii cu o astfel de comorbiditate (depresie – anxietate) primar, încă în fragedă copilărie apar tulburările anxioase, iar mai târziu, la ele aderă cele depresive. Acest fenomen, probabil ar putea fi explicat prin faptul, că depresia este rezultatul unor procese biologice, psihologice, sociale, cognitive, considerabil mai complexe şi mai dificile, pe când anxietatea, filogenetic reprezintă una din formele cele mai timpurii de recţionare la stres şi/sau disconfort. Evoluţia trenantă, cu tendinţe de cronicizare, riscul crescut de recidivare a fost constatată în cazurile de comorbiditate a stărilor depresive cu tulburările – anxioase, obsesiv-compulsive, de comportament, etc. [5; 7; 18; 19]. Majoritatea psihiatrilor constată diferenţe esenţiale în manifestările clinice ale depresiei la maturi şi copii. Savantul rus Kovaliov V.V. (1995), evidenţia următoarele diferenţe: 1) particularităţile ideilor depresive – persistă sentimentul de culpabilitate faţă de părinţi, profesori, colegi, prieteni; se autoacuză precum că ar fi orgolioşi nemotivat; 2) chiar şi atunci când sunt depistate clinic stări depresive extrem de profunde, exterior copiii pot deveni doar plângăreţi; 3) la copii depresia adeseori evoluează pe fundal de anergie, epuizare – prinicipalele obstacole în realizarea ideilor autolitice. Lapides M.I. (1940), studiind tabloul clinic al depresiilor circulare la adulţi şi adolescenţi, constată unele particularităţi specifice vârstei. La ele, se referă: numărul considerabil de forme clinice atipice, care crează dificultăţi de diagnostic; frevenţa impunătoare a stărilor subdepresive, pentru care, pacientul de regulă, nu solicită asistenţă psihiatrică; raritatea formelor manifeste, având adeseori aspectul unui sentiment de tristeţe vagă, nedefinită, acompaniată cu diverse fobii nediferenţiate; simptome depresive rudimentare; lipsa tendinţei de a solicita şi accepta susţinerea, consolarea, compasiunea persoanelor apropiate; ameliorarea matinală a stării afective; durata redusă a episoadelor depresive ş.a [12]. Comparând fenomenologia stărilor depresive la copii, adolescenţi şi adulţi, s-a constatat că ea diferă funcţie de vârstă. Se presupune, că aceste diferenţe sunt determinate atât de de nivelul de dezvoltare al funcţiilor cognitive, cât şi de incapacitatea copiilor de a verbaliza trăirile depresive [3]. Shaffer D. (1996), relatează că capacitatea copilului de a expune sau respinge alternativa evenimentelor viitoare nu se manifestă decât odată cu formarea gândirii operative adică la vârsta de aproximativ 12-14 ani, iar până la această vârstă toate reacţiile emoţionale vor avea mai mult aspect de disperare. Uşacov G. K., (1973) menţiona: „Capacitatea copilului de a anticipa evenimentele se formează doar către vârsta de 12 ani. De la această vârstă el este capabil să reacţioneze la stres nu doar sub aspectul fricii, disperării, ci poate manifesta stări depresive”. În comentariile ICD-10 şi DSM-IV-TR este stipulat: tulburările de dispoziţie cert diferenţiate sunt mai puţin caracteristice pentru copii şi adolescenţi, concomitent menţionându-se şi faptul, că ele adeseori se manifestă cu simptome polimorfe. Pe parcursul ultimelor două decenii savanţii depun eforturi considerabile pentru a elabora criterii de diagnostic specifice pentru depresia la copii şi adolescenţi. În acest sens, la moment, sunt propuse multple scale standard de evaluare clinico-psihologică a stărilor afective. În acelaşi context este important să menţionăm, că ideile de autoacuzare, autoblamare, autoumilire, culpabilitate, care sunt criterii de diagnostic pentru depresie la adulţi, la copii pot fi consecinţa problemelor intrafamiliale, şcolare, ambientale, când ei resimt vina pentru ceea ce nu le aparţine (pentru ceea ce nu au comis), ca de exemplu, în cazul divorţului părinţilor (problemă, ce nu ţine de competenţa lor, dar ei resimt vina incapacităţii de a o soluţiona).
Datele de literatură prezentate anterior, demonstrează, că tulburările afective, în special depresia, la copii şi adolescenţi manifestă o structură comlexă, patoplastică şi plurisindromală. Acest fenomen, poate fi explicat prin faptul, că tulburările afective se dezvoltă la o personalitate încă neformată şi, în plus, adeseori la o personalitate cu dificultăţi de dezvoltare psihofizilogică normală. Simptomele depresiei se instalează din cauza incapacităţii copilului de a evalua corect situaţia şi de a-şi verbaliza, exprima emoţiile. Astfel depresia copilului va fi extrem de receptivă, modificându-se esenţial sub influenţa oricărui excitant exterin, fenomen, determinat probabil, de imaturitatea mecanismelor de apărare psihologică. În perioada adolescenţei tabloul clinic al depresiei este vualizat şi modificat de particularităţile psihoemoţionale, specifice perioadei pubertare; de extinderea torentului informaţional; de creşterea încărcăturii psihoemoţionale, sociale; de dezvoltarea unor maladii somatice, etc. La aproximativ 50% dintre copiii depresivi sunt constatate dificultăţi adaptative la condiţiile impuse de societate, care în lipsa asistenţei psihologice şi/sau psihiatrice adeseori preiau aspectul unui comportomaent deviant şi/sau antisocial ca de exemplu, criminogen, suicidar, alcoolizazre, consum de droguri, etc. Bibliografie selectivă
PROFILAXIA DROGDEPENDENŢEI LA ADOLESCENŢI Mircea Revenco, Inga Deliv, Ion Coşciug, Valentin Oprea, Svetlana Condratiuc Laboratorul de Narcologie de pe lângă Catedra de Psihiatrie şi Narcologie, Facultatea de Perfecţionare a Medicilor a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” Summary__The_prevention_of_drug_addiction_in_adolescents'>Summary The prevention of drug addiction in adolescents Literature data that provide information about the issue of prevention the drug addiction, acohol, drugs or nicotine consume in teenages must be considered a serious problem. Thus, it suggests the necessity of taking measures towards an eventual abuse of psychoactive substances or an addiction syndrome. Chooseing of the recovery methods it will be the individualy considerated according to the behavioral characteristics, the type of abuse, the personal and familial problems. Rezumat Studiul datelor de literatură, privind profilaxia drogodependenţelor a evidenţiat că, orice consum de alcool, tutun sau droguri în copilărie sau adolescenţă trebuie considerat ca o adevărată problemă, care necesită anumite măsuri înaintea apariţiei unui eventual abuz sau a sindromului de dependenţă. Alegerea programului de recuperare, se va face strict individual ţinând cont de caracteristicile comportamentale, tipul abuzului, problemele personale sau familiale. Actualitatea temei Prin dimensiunea sa, problema narcomaniei a devenit un univers patologic cu rădăcini culturale, biologice şi ontogenetice, cu consecinţe psihopatologice, somatopatologice, familiale, profesionale, sociale, economice şi foarte frecvent criminogene. Dependenţa de substanţe psihoactive (SPA) se pare logic să devină astăzi una dintre direcţiile prioritare de activitate ale poliţiei, justiţiei, educatorilor, pedagogilor, psihologilor, asistenţilor sociali, medicinii întregi, dominant a psihiatriei şi narcologiei, deoarece reprezintă o serioasă şi extrem de dificilă problemă de sănătate publică. Creşterea numărului de adictivi corelează proporţional cu majorarea diferitor infracţiuni şi răspândirea HIV-infecţiei. Atacarea fenomenului adictiv presupune profilaxia nu doar în aspect medical, dar obligator şi în aspect social, individual, psihologic, politic, pedagogic, legal, etc [2; 3]. Actualmente, utilzarea de SPA manifestă tendinţe de creştere impunătoare, în special evidnte, printre reprezentanţii tinerii generaţii - adolescenţi şi chiar copii. Abuzul de substanţe psihoactive în adolescenţă, a devenit una dintre cele mai dificile şi stringente problemele cu care se confruntă psihiatrii, narcologii, psihoterapeuţii, psihologii din întreaga lume. Datele de statistică [1; 3; 7], demonstrează răspândirea epidemică a dependenţei de substanţe psihoactive, nu numai în Republica Moldova, ci şi la nivel mondial, concomitent constatându-se şi tendinţa de „întinerire” a acestei patologii. În literatura de profil accesibilă [1; 4; 5] este stipulat, că sindromul de dependenţă narcomanică la copii şi adolescenţi, comparativ cu adulţii, se formeză considerabil mai rapid, fenomenul fiind explicat prin instabilitatea proceselor metabolice, imaturitatea şi insuficienţa dezvoltării fiziologice a sistemului nervos central, celui vegetativ, endocrin şi alte particularităţi specifice organismului uman în această perioadă de evoluţie. Iniţierea consumului de sbstanţe psihoactive, adeseori reprezintă un pattern comportamental patologic, elaborat în procesul de formare a personalităţii umane şi determinat frecvent de ereditatea cu semnificaţie psihiatrică şi/sau narcologică, de particularităţile psihologiei adolescentului, de relaţiile interpersonale în cadrul familiei, instituţiei de învăţământ, mediului microsocial ambiental, etc. [4; 6]. Din aceste motive, profilaxia dependenţei de substanţe psihoactive, ar fi raţional să includă, atât lupta aprigă cu traficanţii de droguri, cât şi evidenţierea factorilor, care favorizează dezvoltarea patologiilor respective, pentru ca ulterior să fie exclusă influenţa lor asura organismuli în creştere.
Rezultate şi discuţii Drogdependenţele adeseori se formează la adolescenţii cu nivel intelectual înalt, fără particularităţi premorbide de dezvoltare, cu relaţii interpersonale satisfăcătoare. Este vorba de cazurile de narcomanie, care s-ar părea că se dezvoltă pe fondal nedeteriorat în aspect psihologic şi/sau psihiatric. Se consideră că, în asemenea situaţii, una dintre cele mai importante cauze ar putea fi lipsa de informaţii veridice convingătoare, referitor la consumul de droguri şi consecinţele nefaste ale acestuia. Mecanismele psihologice ce stau la baza iniţierii consumului de SPA constau în primul rând în absenţa posibilităţii indivizilor intelectual dezvoltaţi de a-şi satisface necesităţile intelectuale şi emoţionale. Viaţa este privită subiectiv de această categorie de adolescenţi ca ceva „plicticos”, lipsit de sens, de colorit afectiv. Procesul de căutare conduce adeseori la consumul de aşa-numite „stupefiante intelectuale” (mai frecvent este vorba de opiacee, cocaină). Persoanele menţionate sunt adesea calificate de către specialiştii psihiatri-narcologi drept „narcomani plini de idei, de filosofie”, care consideră consumul de drog drept „prioritate”, „bunăstare supremă” [2]. În ultima periodă de timp la radiou, televizor, tot mai frecvent sunt difuzate emisiuni cu tematică antialcoolică şi antidrog, dar ele adeseori reprezintă comercializarea metodelor de tratament existente şi mai rar au aspect profilactic. Probabil este logic de implicat specialiştii de profil pentru a pregăti nişte informaţii în mass-media (emisiuni televizate, poate chiar sub aspect de seriale, publicaţii în presa periodică, etc.), care ar reflecta veridic atât situaţia epidemiologică la moment, cât şi simptomele diferitor tipuri de narcomanie, acordarea primului ajutor în caz de intoxiacaţii cu SPA ş.a. Profilaxia consumului de toxice trebuie să înceapă la o vârstă relativ mică (chiar din şcoala primară) şi constă în educaţia familială corespunzătoare, încurajarea obiceiurilor sănătoase şi promovarea unei bune comunicări familiale. Deoarece adolescenţii cu părinţii care fac abuz de diferite toxice (alcool, tutun) sunt mai predispuşi să devină la rândul lor dependenţi, este recomandat ca un astfel de comportament să fie evitat în prezenţa copiilor. Respectul faţă de sine, relaţiile familiale apropiate şi exemplele pozitive, cresc încrederea adolescenţilor şi îi încurajează pe aceştia să-şi stabilească priorităţile şi să ia deciziile corecte în tot ceea ce fac. Trebuie să se reţină că până la vârsta de 9 ani, copiii îşi formează o anumită atitudine asupra folosirii toxicelor. Studiind, datele de literatură [3; 5; 6], venim cu câteva sfaturi în educarea copiilor, care sunt recomandate pentru a evita consumul de droguri (profilaxia primară): - oferirea unui model pozitiv de viaţă. Ca părinte, există o mare responsabilitate în felul cum este educat copilul, consumul în prezenţa acestuia a alcoolului, ţigărilor sau eventual al drogurilor, pot influenţa negativ opţiunile viitoare ale acestuia. Dacă unul dintre părinţi sau ambii părinţi au o problemă legată de consumul de SPA, este recomandat ajutorul medical specializat (psihoterapie). - împărtăşirea convingerilor proprii. Este foarte important ca părinţii să aibă încredere în alegerile pe care le fac copii lor, de asemenea părinţii nu trebuie să contrazică convingerile acestora. De multe ori există o anumită influenţă a părinţilor asupra tuturor activităţilor adolescentului. Părinţii pot utiliza diferite metode prin intermediul cărora pot să explice copiilor pericolul şi consecinţele utilizării toxicelor. - implicarea activă în educarea copilului. Păstrarea unei legături emoţionale apropiate cu copilul este destul de dificilă, în special la vârsta adolescenţei când aceştia doresc mai multă independenţă şi intimitate. Este important ca orice părinte să cunoască prietenii din anturajul copilului şi de asemenea cum îşi petrece acesta timpul liber. Stabilirea unui orar adecvat şi petrecerea timpului liber în familie, este o opţiune atunci cand se doreşte supravegherea indirectă a copiilor. Părinţii trebuie să îi îngăduie copilului să se implice în activităţile familiale şi de asemenea să se ţină cont şi de părerea acestuia în stabilirea anumitor decizii care privesc întreaga familie. - perseverenţa şi corectitudinea faţă de copil. Extremele în educaţia copilului (toleranţa mare, respectiv pedepse prea aspre), pot creşte riscul de consum şi abuz de toxice în viitor. Nu sunt recomandate pedepsele fizice sau psihice ci mai degrabă trebuie găsite alte alternative în pedepsirea copiilor (implicarea în atribuţiile casnice, cititul suplimentar). De asemenea, atunci când este necesar, trebuie răsplătite şi lăudate anumite realizări şcolare sau extraşcolare. - încurajarea anumitor activităţi. Părinţii trebuie să-şi încurajeze copii în desfăşurarea anumitor activităţi precum, sportul, activităţile religioase, cercurile de studiu sau cercurile artistice. Acest lucru creşte încrederea în sine şi îi face pe copii să se simtă utili şi de asemenea să folosească cât mai util timpul liber.
Orice părinte trebuie să se informeze personal asupra riscurilor utilizării toxicelor şi nu trebuie să ţină cont de eventualele informaţii eronate oferite de anumite persoane mai puţin competente. De asemenea părinţii nu trebuie să compare experienţa proprie cu cea a copilului său, deoarece fiecare individ este unic în felul său. Orice părinte care suspicionează utilizarea drogurilor în rândul copilului său, trebuie să apeleze la ajutor specializat, nefiind indicat ca acesta să rezolve singur problema, deoarece în cazul în care există un abuz de toxice, fie el acut sau cronic, este necesar tratamentul specializat (dezintoxicare si psihoterapie). Părinţii trebuie să cunoască şi semnele fizice sau psihice care apar în abuzul de toxice, pentru a evita posibilele complicaţii (tulburări de dezvoltare psihosomatică, tulburări psihiatrice, intoxicaţii acute cu comă şi deces). Consultul de specialitate (profilaxia secundară) - În cazul în care se suspicionează consumul de SPA în rândul adolescenţilor, trebuie să se ofere o importanţă mare tuturor semnelor şi simptomelor care pot apărea înaintea stabilirii unui consult de specialitate. Acest lucru va uşura diagnosticul specialiştilor. Specialiştii care pot diagnostica abuzul şi dependenţa de substanţe toxice, sunt: medicul de familie, medicul generalist, medicul terapeut, medicul pediatru, psihologul, medicul psihiatru, asistentul social specializat în abordarea adolescenţilor care fac abuz de substanţe toxice. În cazul în care medicul suspicionează un eventual abuz de toxice al adolescentului, anamneza şi examenul fizic general au o importanţă mare în stabilirea diagnosticului. Întrebările legate de atitudinea adolescentului faţă de alcool sau droguri, comportamentul inadecvat al acestuia sau evidenţierea unui istoric pozitiv pentru utilizarea toxicelor, sunt parte a anamnezei şi pot evidenţia anumite semne caracteristice abuzului sau dependenţei de toxice. Deoarece unele afecţiuni psihiatrice, precum sindromul de hipereactivitate asociat cu deficit de atenţie, depresia, tulburările anxioase şi tulburările de stres posttraumatic, sunt frecvente în rândul adolescenţilor cu abuz de substanţe toxice (droguri), este necesară şi o evaluare corespunzătoare psihiatrică. Prezenţa unor astfel de afecţiuni fac tratamentul mult mai dificil, deoarece deseori este necesar şi un tratament specific pentru sindroamele psihiatrice asociate. Medicul poate să întrebe orice copil trecut peste vârsta de 9 ani, despre atitudinea acestuia în legătură cu folosirea alcoolului, tutunului sau a altor toxice. Aceste discuţii trebuie continuate pe parcursul vizitelor regulate, astfel încât să se poată diagnostica la timp un eventual abuz. Profilaxia la vârste cat mai mici este extrem de utilă, deoarece majoritatea adolescenţilor încep consumul toxicelor la aceste vârste. Medicul de familie are obligaţia să recomande tratamentul de specialitate şi părinţilor care consumă diferite toxice. Majoritatea adolescenţilor nu renunţă la consumul de droguri din proprie initiativa, fiind astfel necesar tratamentul de specialitate. De aceea este foarte important ca tratamentul să fie personalizat pentru fiecare adolescent în parte (în special cel care include consilierea psihologică). Trebuie să se identifice de asemenea cu precizie şi substanţa care este folosită de adolescent, deoarece tratamentul de dezintoxicare diferă de la un drog la altul. Este de asemenea important ca adolescentul să fie informat asupra efectelor nocive pe care toxicele le au asupra sănătăţii proprii, cât şi asupra implicaţiilor legale şi sociale legate de abuzul de toxice. La nivelul la care doar s-a experimentat un toxic, este utilă implicarea adolescentului în diferite activităţi şcolare sau extraşcolare (diferite hobby-uri, cercuri artistice, sport), care împreună cu sprijinul familial adecvat (petrecerea timpului liber împreună cu familia, implicarea în responsabilităţile casnice, etc) ajută adolescentul să treacă mai usor peste acest impas şi îl ajută să-şi dezvolte anumite aptitudini care îl vor feri pe viitor de anumite tentaţii nedorite. În cazul în care există un consum regulat de toxice la un adolescent, este necesar tratamentul medical specializat. Acest stadiu este caracteristic adolescenţilor cu diferite probleme de ordin emoţional, astfel în aceste situaţii trebuie căutată cauza pentru a trata corect abuzul. Se recomandă asocierea psihoterapiei (individuală şi de grup), precum şi găsirea unor activităţi care să întărească respectul de sine şi care să-i ocupe acestuia timpul liber. În cazul, în care este identificat un abuz sau o dependenţă de SPA, este necesar un tratament îndelungat, împărţit pe mai multe etape şi care necesită o perioadă de recuperare mai îndelungată. În acest caz trebuie să se acorde o atenţie specială simptomelor de sevraj. Tratamentul medicamentos trebuie obligatoriu asociat cu psihoterapia, care ajută adolescentul să-şi controleze pornirile violente, diminuează simptomele depresiei şi eliberează sentimentele de frustrare. În final nu trebuie să se uite că sprijinul familiei este extrem de important pe toată perioada recuperării [1; 3; 4; 5]. Reabilitarea adolescenţilor cu abuz şi dependenţă de SPA prevede mai multe tipuri de programe: a) programe care necesită internarea pacientului - acest tip de program este extrem de bine structurat şi foarte bine supravegheat. Există diferite centre specializate dar şi anumite spitale care oferă posibilitatea înscrierii într-un astfel de program. Un astfel de program are şi un tratament suplimentar de recuperare şi încurajare, util în convalescenţă adolescentului. Denumirile generice ale programelor de acest tip sunt bazate pe principiile terapiei de grup (Alcoolicii Anonimi sau Narcomanii Anonimi). Un alt tip de terapie care necesită internarea pacientului într-un spital, sunt programele de terapie comunitară. Acesta poate dura aproximativ 2 ani, iar majoritatea adolescenţilor trataţi în această modalitate, aleg să lucreze la rândul lor într-un astfel de program. b) programe care nu necesită internarea pacientului - aceste programe variază destul de mult şi implică psihoterapie asociată cu terapie familială. - programul pentru tratamentul zilnic, necesită petrecerea a cel puţin 8 ore pe zi, în centrul de recuperare, ca apoi pacientul să-şi petreacă noaptea acasă. Aceste programe au de obicei aceleaşi componente ca şi programele care necesită internarea pe o perioadă mai lungă (terapie individuală şi terapie familială, terapie de grup). Avantajul acestui tip de program, sunt costurile mai mici; - programele de „reabilitare în 12 paşi”, sunt recomandate în cazul pacienţilor care nu necesită internare şi tratament intensiv. Acest tip de program are o durată variabilă şi necesită urmarea atentă a mai multor etape, pe parcursul a mai multor săptămâni; - programele de reabilitare ambientală, sunt de asemenea utile în tratamentul şi recuperarea adolescenţilor cu dependenţă şi abuz de toxice. Acestea constau în organizarea unor tabere cu diferite locaţii geografice, unde adolescenţii pot avea parte de un tratament asemănător oricărui centru de reabilitare specializat. O astfel de experienţă îl ajută pe adolescent să-şi controleze furia şi să-şi îmbunătăţească relaţiile cu prietenii şi familia. Ca şi majoritatea programelor de reabilitare, acest program are o componenţă de tratament şi reabilitare psihică (terapie individuală şi de grup). Alegerea programului de reabilitare, se face pentru fiecare adolescent în parte şi trebuie să ţină cont de caracteristicile comportamentale, de tipul abuzului şi de problemele personale sau familiale. De asemenea tratamentul trebuie să-i ofere adolescentului şansa de a-şi continua educaţia şi de a avea o viaţă căt se poate de normală. Majoritatea adolescenţilor doresc să-şi continue studiile odată cu terminarea tratamentului. În cazul în care tratamentul are o durată mai lungă, nu este recomandată întreruperea studiilor în perioada de reabilitare (după dezintoxicare şi psihoterapie). Continuarea studiilor creşte încrederea în sine şi oferă şansa unei realizări academice în viitor. Activităţile şcolare trebuie combinate cu cele extraşcolare şi de asemenea cu psihoterapia de întreţinere. Abuzul de SPA este o problemă care nu afectează doar adolescentul ci şi familia acestuia. Deseori poate fi utilă terapia familială, astfel că părinţii aleg să participe la anumite programe special concepute în acest scop. Acest tip de terapie de grup este utilă, deoarece îi ajută pe părinţi să înţeleagă mai bine implicaţiile consumului şi abuzului de toxice şi nu în ultimul rând, îi poate ajuta pe aceştia să stabilească o relaţie apropiată cu adolescentul. Stoparea consumului de alcool, ţigări sau alte droguri, este doar primul pas în reabilitarea completă a adolescentului. Deseori există şi o dependenţă psihică pentru substanţa respectivă, de aceea este destul de dificil să se facă profilaxia unor eventuale recăderi (profilaxie terţiară), [3; 5]. Recăderile sunt destul de frecvent întâlnite în rândul adolescenţilor cu abuz de toxice şi nu trebuie considerate ca un eşec al tratamentului. Majoritatea acestor recăderi apar în primele 3 luni după tratament şi necesită reluarea acestuia. În acest caz, perioada de recuperare poate dura mai mult. Există mai multe modalităţi care îl pot ajuta pe adolescent să rămână abstinent şi să evite eventualele recăderi: - programul de recuperare prelungit, îl ajută pe adolescent să-şi dezvolte anumite abilităţi care îl vor ajuta să treacă peste situaţiile de criză şi îl vor feri de eventualele recăderi; - tratametul este complet dacă adolescentul nu a mai consumat toxice pentru o perioadă mai lungă de 1 an (2 ani), acest interval necesitând o atenţie specială din partea specialistului şi a familiei, dat fiind faptului că adolescentul are o vulnerabilitate crescută şi riscul recurenţelor este mare; - găsirea unor activităţi extraşcolare sau a unui hobby, pentru a ocupa cât mai util timpul liber al adolescentului; - tratamentul psihiatric adecvat. Adolescenţii care au o problemă legată de abuzul de SPA, asociază deseori şi anumite afecţiuni psihiatrice precum depresia, tulburarea de hipereactivitate asociată cu deficit de atenţie, ş.a. Toate aceste afecţiuni necesită tratament de specialitate. Tratarea corectă a tulburărilor de acest fel, scade riscul recidivelor de consum şi abuz de toxice. Concluzii Orice consum de alcool, tutun sau droguri în copilărie sau adolescenţă trebuie considerat ca o adevărată problemă şi trebuie luate anumite măsuri înaintea apariţiei unui eventual abuz sau dependenţe care sunt mult mai greu de tratat. Dacă se suspicionează un eventual consum de toxice nu trebuie sa se amâne prea mult consultul de specialitate. Bibliografie selectivă
PARTICULARITĂŢILE GENDER A FACTORILOR DE RISC CE CONDUC LA CONSUMUL PRIMAR DE SUBSTANŢE PSIHOACTIVE DE CĂTRE ADOLESCENŢI ÎN REPUBLICA MOLDOVA Svetlana Condratiuc, Mircea Revenco, Larisa Spinei, Anatol Nacu, Valentin Oprea, Inga Deliv Laboratorul de Narcologie, Catedra Psihiatrie şi Narcologie FPM USMF “Nicolae Testemiţanu”
Episodes involving the adults in using psychoactive substances during the last years became very frequent. This fact makes us study the risk factors which promote them. As a result, 2061 adults were questioned in a questionnaire. The aim of the questionnaire was to out the causes promoting the use of these substances. Rezumat Ultimii ani tot mai frecvente devin cazurile de antrenare a adolescenţilor în utilizarea substanţelor psihoactice, fapt ce invocă necesitatea studierii factorilor de risk care contribuie la acesta. Prin intermediul unei anchete au fost interviaţi 2061 adolescenţi cu ţel de a stabili cauzele care ar putea contribui la începutul consumuzlui acestor substanţe. Actualitatea temei Studiile interdisciplinare şi pluridimensionale multiple, consacrate tulburărilor mintale şi de comportament datorate utilizării de substanţe psihoactive, demonstrează actualitatea acestei probleme la moment (1, 2, 5, 12). Conform datelor statistice, în Republica Moldova, similar altor ţări ale lumii, adicţiile manifestă tendinţa de extindere (6, 7, 8, 9). Analiza prevalenţei narcomaniei în funcţie de vârstă constată afectarea a 3 persoane la 100 mii populaţie până la 15 ani; 17 la 100 mii la cei de vârsta între 16-18 ani; 293 la 19-34 ani şi 15 la cei ce au depăşit vârsta de 35 ani. Datele prezentate impresionează prin ponderea crescută a consumatorilor de droguri în perioada adolescenţei. Scopul studiului Constatarea ratei de consum a drogurilor în mediul adolescenţilor din licee şi şcoli în Republica Moldova. A fost utilizată metoda de anchetare anonimă, întocmită conform cerinţelor internaţionale înaintate pentru respectarea anonimatului. În special s-a studiat gradul de informare, atitudinea faţă de consumul drogurilor, posibilităţile de procurare, consumul personal al respondentului. Au fost incluşi în studiu: Investigaţi 2061 elevi din 31 şcoli şi licee din Republica Moldova. or. Chişinău – 1103 or. Bălţi - 958Adolescenţi – 1036 (50,3%) Adolescente – 1025 (49,7%) Vârsta: 12-14 ani – 716 (34,7%) 15-17 ani – 1345 (65,3%) Rezultate obţinute Achetarea anonimă a 2061 elevi cu vârsta de 12-17 ani a demonstrat că mai frecvent adolescenţii iniţiază consumul de substanţe narcotice la vârsta între 11 şi 15 ani. Cele mai importante cauze de iniţiere a consumului de droguri de către adolescenţi sunt: influienţa altor persoane, companiei prietenilor, traficanţilor de droguri şi tendinţa de a primi plăcere, iar la fete au predominat: impunerea celor apropiaţi, dorinţa de a găsi un refugiu de la problemele acumulate, tendinţa de a părea matură. Drogurile au fost propuse gratis de către persoane necunoscute mult mai frecvent băieţilor, decât fetelor. Dintre cauzele mai importante în sensul iniţierii consumului de droguri, la adolescenţii din studiul prezent, pot fi menţionate cele care se referă la impactul factorilor sociali şi particularităţile psihologice specifice pentru această vârstă. Principalul factor este cel ce ţine de anturajul social (influenţa ambianţei, „moda” sau principiile de conduită ale grupului social din care face parte sau la care aderă individul respectiv) (tab.1).
* - р> 0,05; ** - р < 0,05; *** - р < 0,01; **** - р < 0,001. Analiza datelor studiului a identificat lipsa controlului din partea părinţilor drept unul din factorii cei mai importanţi în sensul iniţierii consumului substanţelor psihoactive şi formării dependenţei narcomanice. Situaţiile de conflict, precum şi relaţiile intrafamiliale perturbate servesc drept un imbold serios la întrebuinţarea primară a substanţelor psihoactive. Aceste probleme adeseori provoacă tulburări anxios-fobice şi depresive ce pot fi tratate ca factori de risc în întrebuinţarea primară sau continuă a acestor substanţe. Fumatul este tratat de adolescenţii fumători ca un reglator al problemelor emoţionale, relatând că ţigara este un calmant puternic (3, 4). Din factorii de risc în sensul formării adicţiilor, identificaţi la adolescenţi, pot fi menţionaţi cei de tipul opoziţionismului, conformismului, negativismului comportamental (11, 12). Anume comportamentul auto- şi/sau heteroagresiv manifestat frecvent de către adolescenţi este adeseori condiţia principală pentru iniţierea consumului de alcool, fiind ulterior factor predispozant-declanşator al iniţierii consumului de drog (în căutarea unor „senzaţii mai tari”). Întrebuinţarea tutunului, folosirea periodică a alcoolului formează primele „verigi” în lanţul de formare a pulsiunii psihologice faţă de substanţele psihoactive, contribuind considerabil în instalarea paternului patologic:
Yüklə 0,7 Mb. Dostları ilə paylaş:
|