Psihologia umanistă
Yüklə 25,5 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Psihologia conduitei
- Psihologia cognitivă
- Psihologia transpersonală
- Psihologia transculturală
- Şcoala de la Geneva
- Şcoala franceză
- Şcoli americane
|
Psihologia umanistă Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine, desprinse de purtătorul lor concret. Comportamentul este iniţiat, desfăşurat sau stopat de către o persoană care dispune de o identitate psihofiziologică. Ca atare nu funcţiile psihice în general, nu activitatea la modul impersonal, ci funcţiile psihice ale omului concret şi comportamentul personalizat al omului ar trebui să constituie obiectul de cercetare al psihologiei. De la considerarea faptului că omul întreg ar trebui să constituie obiectul psihologiei s-a născut psihologia umanistă. Principalii ei reprezentanţi sunt Abraham Maslow, Carl Rogers, Carl şi Charlotte Buhler, Rolo May. Dintre precursorii acestei orientări îl putem aminti pe C.G. Jung, care a militat consecvent pentru realizarea şi formarea omului pe baza valorificării potenţialităţilor ascunse ale acestuia (telepatia, premoniţia, visul de perspectivă, percepţia extrasenzorială etc.). Tot printre precursori o amintim pe K. Horney, care susţinea că realizarea de sine este o tendinţă primordială a omului. Psihologia umanistă este considerată „a treia forţă în psihologie”, reprezentând încă de la început o reacţie împotriva celorlalte două paradigme (behaviorismul şi psihanaliza). Psihanaliza, consideră umaniştii, reduce omul la o fiinţă iraţională, controlată irevocabil de trecut şi de produsul acestuia – inconştientul. Criticile adresate behavioriştilor sunt legate de faptul că ei tratează oamenii ca pe nişte fiinţe pasive, că îi transformă în uriaşi şoareci albi sau în computere mai lente. Scopurile declarate ale psihologiei umaniste sunt susţinute cu tărie şi ardoare de către promotorii ei. „Eu cred că psihologia umanistă trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante ale poziţiei omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii – război şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa omului” (Maslow, 1970, p. 115). Charlotte Buhler (1893-1974) susţinea că „psihologia umanistă se vrea a fi o soluţie la problemele umane ale timpului nostru: cum să trăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare între oamenii acestei lumi”. După Bugental, scopul ultim al psihologiei umaniste este „descrierea potenţialităţilor native ale omului; creşterea sa, maturitatea şi declinul, interacţiunea cu mediul fizic şi social, varietatea experienţelor sale, locul său în univers”. În 1961 a fost creată Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă, ale cărei teze fundamentale au fost:
Convingerile ctitorilor asociaţiei au fost că omul este bun de la natură şi dispune de suficientă putere pentru a deveni, pentru a se autorealiza, cu alte cuvinte el poate să ajungă ceea ce Sinele său este. În centrul psihologiei umaniste se situează deci omul şi problematica sa, viaţa sa personală şi relaţională presărată cu nimicurile cotidiene sau marile ei drame, ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, atitudinea activă a omului faţă de propria sa existenţă, şi aceasta nu doar cu scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloace specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă. Este vorba, cu alte cuvinte, de abordarea nivelurilor mai înalte ale naturii umane, insuficient intrate în aria preocupărilor ştiinţifice ale psihologilor. Rogers vorbeşte în acest sens despre un Sine actual care se dezvoltă prin raportarea la un Sine imaginar (ideal), considerând că între acestea poate să apară un acord, o congruenţă, sau un dezacord, o incongruenţă. Condiţiile favorabile ale dezvoltării persoanei sunt tratarea ei cu respect, încredere, empatie, acceptare, empatie. Carl Ransom Rogers (1902-1987) A studiat agricultura, istoria şi religia, dar pasiunea vieţii lui a fost psihologia, preponderent cea clinică. Psiholog practician, a predat psihologia la Ohio State University, precum şi la universităţile din Chicago şi Wisconsin (1940-1963). În acest interval a ocupat pentru mai mulţi ani şi funcţia de preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani. A iniţiat terapia centrată pe client. Dintre lucrări amintim: Client-Centred Therapy (1951), On becoming a person (1961), A way of being. Abraham Maslow (1908-1970) S-a născut în Brooklyn, New-York. Este fiul unor evrei imigranţi din Rusia. După studii strălucite ajunge profesor şi predă psihologia în învăţământul superior. În 1968 este ales preşedinte al APA. Numele său este legat de piramida trebuinţelor, dar şi de introducerea unor concepte precum metamotivaţia umană, autorealizare, experienţă de vârf. Dintre operele sale amintim Motivation and Personality (1951), A theory of metamotivation (1967), The farthers reaches of human nature (1971). ***
Umanismul psihologic este preponderent american şi a acuzat chiar de la început behaviorismul şi psihanaliza. Exponenţii săi au o viziune optimistă asupra omului, manifestă încredere deosebită în disponibilităţile şi posibilităţile lui. Conform acestei optici, oamenii pot şi sunt conştienţi că ascensiunea lor spirituală şi materială depinde preponderent de ei, de capacitatea lor de a acţiona pentru binele lor şi al urmaşilor lor. Psihologia umanistă a redimensionat nu numai obiectul şi metodele psihologiei, ci propune şi o nouă finalitate a acesteia. Ea este interesată de „creşterea” personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică şi socială, de cultura relaţiilor lor interpersonale, de schimbarea societăţii. Psihologia conduitei Cercetând diferite boli mintale, Pierre Janet (1859-1947) a conştientizat repede cel puţin două aspecte: pe de o parte că studiul bolilor mintale ar putea constitui o cale de acces la cunoaşterea şi înţelegerea vieţii mintale normale, iar pe de altă parte că studiul bolilor mintale nu se face pe baza introspecţiei. În aceste condiţii, Janet defineşte psihologia ca ştiinţa acţiunii umane, ştiinţa conduitei. Janet introduce în psihologie termenul de conduită, înţelegând prin aceasta atât totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către „afară”, cât şi totalitatea proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei. Mai exact, conduita este ansamblul actelor unui individ, orientate spre un scop şi încărcate de sens. Conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi viaţa interioară subiectivă. Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului (cum considera introspecţionismul), dar nici imprimate din afară (cum susţinea behaviorismul), ci învăţate ca urmare a relaţiilor de interacţiune dintre organismul uman şi ambianţa naturală. Conduita nu se reduce la reacţiile motorii şi secretorii ale organismului, ci angajează întreaga personalitate a omului aflată în interacţiune cu mediul.
Sintagma „psihologie cognitivă” are două sensuri. Mai întâi, ea semnifică studiul detaliat al sistemului cognitiv uman şi al subsistemelor sale („memoria”, „gândirea”, „percepţia” etc.). Considerându-se sistemul cognitiv ca sistem de prelucrare a informaţiei, putem spune că psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă informaţia între inputul senzorial ş outputul motor sau comportamental. În al doilea rând, sintagma „psihologie cognitivă” desemnează o anumită abordare a tuturor fenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale subiacente. Rezultă „teorii cognitive ale emoţiei sau stresului” – care încearcă să stabilească modul în care procesele cognitive determină emoţiile sau reacţia de stres, „teorii cognitive ale motivaţiei” – centrate pe detectarea prelucrărilor de informaţie în motivaţie ş.a.m.d. Data de naştere a psihologiei cognitive este considerată a fi 12 septembrie 1956, când în ultima zi a unui simpozion organizat de MIT (Massachussets Institute of Technology) au fost prezentate trei comunicări de referinţă:
Sub raport tematic psihologia cognitivă se dovedeşte a fi o continuare a psihologiei gestaltiste şi asociaţioniste, de la care preia multe teme de cercetare pe care le tratează cu o metodologie mult mai riguroasă. Ea preia şi teme din behaviorism, pe care iniţial l-a criticat cu severitate. Psihologia transpersonală A apărut în SUA ca o continuare şi aprofundare a umanismului; orientarea sa viza transcendentalul, acel ceva dincolo de persoană, dincolo de limitele obişnuite ale personalităţii. Este considerată „a patra forţă” în psihologie. Denumirea i-a fost dată de A. Maslow şi Stanislav Grof. Presupune extinderea cercetărilor psihologice la un evantai larg al stărilor de conştiinţă, şi anume: procesul transpersonal, conştiinţa integrată, metanevoile, extazul şi experienţa mistică, transcendenţa eului, sacralizarea vieţii cotidiene, conştiinţa cosmică, sinergia individului şi a speciilor, realizarea şi autorealizarea transpersonală, cooperarea transpersonală etc. Psihologia transpersonală a plasat în centrul preocupărilor sale conştiinţa umană pe care a considerat-o dimensiunea centrală care oferă baza şi controlul tuturor experienţelor. Psihologia transpersonală îşi deplasează atenţia asupra pulsaţiilor interioare, asupra studierii stărilor alterate ale conştiinţei care posedă valenţe diverse şi îşi propune să releve cum pot elibera oamenii prinşi în capcana propriilor condiţionări. Pentru starea transpersonală există mai multe denumiri provenite din culturi şi epoci diferite: experienţă mistică, iluminare, Nirvana, al VI-lea cer, extaz ş.a. S. Grof demonstrează experimental existenţa unui plan transpersonal al conştiinţei, ceea ce înseamnă extinderea câmpului conştiinţei dincolo de limitele conştiinţei. În experienţele sale a utilizat substanţe psihedelice, dar şi exerciţii de meditaţie, hipnoză, autohipnoză etc. Psihologia transculturală Reprezintă studiul empiric al membrilor diverselor grupuri culturale cu experienţe identificabile care conduc la similarităţi şi diferenţe previzibile şi semnificative în comportament. Şcoala de la Geneva Întemeietorul ei este Jean Piaget (1896-1980). El poate fi considerat sintetist în psihologie: structuralist, funcţionalist, adept al psihologiei conduitei. În 1933 devine directorul prestigiosului institut „Jean Jacques Rousseau” din Geneva. Cei mai apropiaţi colaboratori ai săi au fost Barbel Inhelder (cu care a scris cărţi şi studii despre dezvoltarea inteligenţei la copii) şi Ana Szeminska (cu care a realizat cercetări referitoare la geneza conceptului de număr). Sub conducerea lui Piaget, Şcoala de la Geneva se remarcă prin elaborarea unei construcţii monumentale, în 24 de volume (Studii de epistemologie genetică). Şcoala de la Geneva întemeiază noi domenii ale ştiinţei: psihologia genetică, epistemologia genetică, logica operatorie, din perspectiva cărora Piaget va explica ştiinţific dinamica inteligenţei umane.
Se caracterizează printr-un accent deosebit pus pe problematica medicală, mai ales neuropsihiatrică. Unul dintre întemeietori este neurologul Jean Martin Charcot (1825-1893), care a condus trei decenii clinica de la Salpetriere. Henri Pieron (1881-1964) este considerat a fi însă principalul fondator al psihologiei ştiinţifice în Frnţa. Are importante contribuţii în domeniul psihologiei experimentale şi va colabora cu românul Nicolae Vaschide. Printre reprezentanţii Şcolii franceze îi menţionăm pe Pierre Janet (fondatorul psihologiei conduitei), Theodule Ribot (contribuţii în domeniul psihpatologiei şi în problematica afectivităţii), Henri Wallon (cu o concepţie evoluţionist-marxistă în psihologia copilului), Rene Zazzo (psihologia debilităţii mintale şi a gemenilor), Paul Fraisse (specialist în psihologia timpului). Şcoala rusă Psihologia rusă are ca şcoli importante Şcoala pavlovistă de neurofiziologie, Şcoala de la Moscova (fondată de L.S. Vîgotski), Şcoala de la St. Petersburg (A.G. Kovalev, B.G. Ananiev – psihologia personalităţii) şi Şcoala Gruzină (D.N. Uznadze – montajul interior). Vîgotski s-a născut în acelaşi timp cu Piaget, dar a trăit doar 38 de ani. A studiat concomitent medicină, drept, psihologie, filozofie, literratură. A dezvoltat concepţii originale despre relaţia dintre gândireşi cuvânt, învăţare şi dezvoltare ş.a. Alături de el, Şcoala de la Moscova este reprezentată de P.I. Galperin (teoria formării în etape a acţiunilor mintale), A.R. Luria (studiază funcţiile corticale superioare ale omului).
Bazele psihologiei persoanei au fost puse de Allport şi Cattell. Au meritul de a fi dezvăluit corespondenţa dintre organizarea comportamentală în cadrul personalităţii şi structura comportamentelor sociale. În perioada actuală psihologia americană tratează personalitatea într-o viziune neopsihanalitică. Dintre teoriile cognitive ale personalităţii cea mai complexă este cea a constructelor personale (Kelly). Yüklə 25,5 Kb. Dostları ilə paylaş:
|