Ya wop page

YA WOP

Page |

12/08/2018 1:41 a8/p8

Ziua 1

Redeșteptarea care contează

Liderii au inițiat, probabil, chemarea la redeșteptare. Sau, poate chiar oamenii au simțit nevoia pentru aceasta în comunitatea lor. În trecut, fuseseră chemați să fie poporul lui Dumnezeu și simțeau într-un mod corect că sosise timpul să-și reorienteze viețile spre El și să fie binecuvântați de El într-un mod mai evident.

Au început să se întâlnească împreună în fiecare zi pentru închinare, rugându-se ca puterea și prezența lui Dumnezeu să fie cu ei. Au studiat Scripturile și s-au încurajat reciproc în disciplinele lor spirituale. Pentru anumite perioade de timp, oamenii chiar au postit, abținându-se de la mâncare pentru a-și exprima devoțiunea și dorința pentru o sfințenie mai mare.

Se părea, însă că Dumnezeu nu observa sau nu răspundea. În ciuda zelului aparent, a rugăciunilor aparent fierbinți și a multor servicii divine, oamenii nu se simțeau mai aproape de Dumnezeu — sau Dumnezeu de ei. La început, și-au dublat din nou eforturile. Dumnezeu trebuie să fi dorit o dedicare mai mare, s-au gândit ei, o mai mare credincioșie — o predare totală a inimii, 24 de ore pe zi, șapte zile din șapte. Roagă-te mai mult. Studiază mai mult. Închină-te mai mult. Oferă mai mult. Jertfește mai mult.

Dar, unii oameni au început să se plictisească de aceste străduințe spirituale. În timp ce unii au continuat să postească regulat, alții au început să renunțe și să se întoarcă la fostele lor obiceiuri. Dacă Dumnezeu nu recunoștea și nu răspundea jertfelor și rugăciunilor lor în moduri mai evidente, probabil că, la urma urmei, El nici nu era interesat de ei — poate că nici măcar nu erau poporul Lui. Cine erau ei să creadă că ar putea fi așa de speciali?

Apoi, a sosit profetul. Isaia era cunoscut în popor pentru mesajele lui tăioase și pentru pretenția că vorbește din partea lui Dumnezeu. Când a ajuns la Templu, a atras cu siguranță atenția oamenilor, iar avertizările sale au răsunat în oraș ca sunetul unei trâmbițe. El avea un mesaj de la Dumnezeu.

Putând în sfârșit să dea glas frustrărilor sale în legătură cu credincioșia lui recentă, poporul L-a întrebat pe Dumnezeu: „De ce am postit și Tu nu ai văzut? De ce ne-am umilit și Tu nu ai observat?”

Isaia a spus că Dumnezeu văzuse eforturile lor de a-I atrage atenția, dar nu fusese impresionat. Istovitoarea lor muncă spirituală a fost observată, dar nu apreciată. Străduințele lor religioase erau lipsite de dovada a ceea ce Dumnezeu tânjea să vadă în poporul Său.

Problema religiei

Așa cum ni se întâmplă și nouă, relația și credincioșia poporului lui Dumnezeu a urcat și a coborât pe parcursul anilor cuprinși în istoria Vechiului Testament. În timpul perioadelor mai bune ale împărățiilor lui Israel și Iuda, oamenii se întorceau din când în când la Templu și la închinarea față de Dumnezeu. Dar, conform profeților, uneori nici cele mai hotărâte abordări ale religiei nu au fost suficiente pentru a-i întoarce de la nedreptate și egoism în viața cotidiană, eșuând să aibă grijă, să-i ajute și să-i slujească pe alții. Și indiferent de cât de mult se străduiau să fie religioși prin ritualurile de închinare, nu puteau stinge vaietele celor săraci și oprimați, prin muzica imnurilor lor.

Profetul Amos i-a descris pe cei din zilele sale ca cei care „mănâncă pe cel lipsit și prăpădesc pe cei nenorociți din țară” (Amos 8:4). El le descrie nerăbdarea de a încheia închinarea în forma Sabatului și a sărbătorii Lunii Noi, pentru a-și redeschide piețele și a se reîntoarce la afacerile lor necinstite, „cumpărând pe cei nevoiași cu argint și pe cel sărac pe o pereche de încălțăminte” (Amos 8:6). De ce să te mai obosești cu o astfel de formă de religie, le spune Amos acestor negustori, dacă ea stă în calea exploatării și a profitului, care sunt adevăratul scop în viață?

Poate că noi nu conducem o afacere, nu refuzăm să plătim salariul angajaților și nu îi asuprim pe ceilalți, dar folosim noi ocaziiile pe care le avem de a-i ajuta și de a-i încuraja pe cei care suferă, care sunt dezavantajați, singuri, bolnavi sau uitați?

Prin profeții Săi, Dumnezeu a folosit un limbaj dur pentru a-Și exprima dezamăgirea în ceea ce privește religia și închinarea care sunt despărțite de lucrurile aflate în neregulă în lumea din jurul lor ― de oamenii care suferă și de răul care li se face. Citim că Dumnezeu „urăște”, „disprețuiește” și este dezgustat de închinarea lor. Adunările lor sunt descrise ca fiind o „scârbă”, iar darurile și muzica lor sunt respinse, fiind mai rău decât inutile.

În capitolul șase din Mica, vedem o serie de sugestii din ce în ce mai îndrăznețe despre cum ne putem închina lui Dumnezeu în cel mai corect mod. Profetul sugerează arderile de tot, după care mărește darurile la „mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn” (versetul 7), înainte de a trece la extrema înspăimântătoare ― dar nu necunoscută ― de a sugera sacrificarea propriului copil întâi născut pentru a câștiga favoarea și iertarea lui Dumnezeu.

Dar, răspunsul este mai simplu, mai profund și mai demn de a fi respectat: „... să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mica 6:8).

Înapoi la Isaia 58

Vorbind prin Isaia, iată cum răspunde Dumnezeu poporului Său, aflat în căutarea redeșteptării: închinarea pe care o vreau de la tine, este să slujești celor care au nevoie de ajutorul tău. Ajută-i pe oameni să fie eliberați de lucrurile care-i stăpânesc, ajută-i să trăiască o viață cât se poate de liberă. Hrănește-i pe cei flămânzi. Oferă adăpost celor care nu au și celor care au nevoie. Împarte-ți hainele cu cei care nu au suficiente (vezi Isaia 58:6, 7). Chiar dacă avem doar câteva lucruri, poate fi mai mult decât are altcineva, iar Dumnezeu ne cere să fim generoși cu orice resursă pe care o avem și să o oferim celor pe care-i putem ajuta.

Acest fel de slujire nu este doar un lucru „frumos” de făcut; aceste versete, o descriu ca pe un mod de a te închina lui Dumnezeu. Este adevărat că nu este singurul mod de închinare, dar, vorbind prin Isaia poporului Său concentrat pe redeșteptare, Dumnezeu l-a îndemnat să încerce și această abordare diferită a închinării. Înaintea lui Dumnezeu, se pare că această formă de închinare este preferată, în locul altor modalități de închinare mai tradiționale ale poporului, mai ales dacă închinarea este adusă în timp ce nevoile altora sunt ignorate.

Închinarea nu este centrată pe sine, ci este ceva ce aduce binecuvântare tuturor celor care se află în jurul închinătorilor lui Dumnezeu. Este uimitor faptul că spiritul lui Isus și esența cerdincioșiei față de Dumnezeu, sunt atât de orientate spre alții, încât nici chiar renașterea noastră spirituală nu este făcută pentru noi, ci pentru a-i sluji pe cei din afară, pe cei săraci, asupriți, răniți și înfometați. „Adevăratul scop al religiei este eliberarea oamenilor de poverile păcatului, înlăturarea intoleranței și a asupririi și promovarea dreptății, a libertății și a păcii” (Comentariul biblic adventist de ziua a șaptea, Vol. 4, pagina 306).

În Isaia 58:8-12, Dumnezeu promite binecuvântări ca urmare a acestui fel de închinare. De fapt, Dumnezeu spune că dacă oamenii ar fi mai puțin centrați pe ei înșiși, ar vedea cum El lucrează împreună cu ei și prin ei pentru a aduce vindecare și refacere. Aceasta era redeșteptarea pe care oamenii o căutau, o reînnoire a speranței și a scopului lor, așa cum acestea sunt găsite în Dumnezeu, având un adevărat simțământ al prezenței Lui în viețile și comunitatea lor. „Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: «Iată-Mă!»” (Isaia 58:8, 9).

În părtășie cu Sabatul/ În acord cu spiritul Sabatului

Interesant este faptul că Isaia 58 leagă de asemenea acest fel de închinare bazată pe slujirea altora, cu o înnoire a păzirii Sabatului într-un mod plin de „desfătare”, lucru care ar trebui să atragă atenția noastră „de Ziua a Șaptea”. Comparat cu străduințele religioase descrise anterior în răspunsul lui Dumnezeu prin Isaia, Sabatul este un dar. El vine în fiecare săptămână, iar noi suntem chemați să ne aducem aminte de el și să-l respectăm. Sabatul este un simbol al harului lui Dumnezeu prin care mântuirea nu este câștigată, ci primită. Acesta este un simbol important în umblarea noastră smerită cu Dumnezeu (amintește-ți Mica 6:8).

Dar, după cum este un element valoros al relației noastre cu Dumnezeu, Sabatul are ceva ce ar trebui să transforme relațiile pe care le avem unii cu alții. Având în vedere esența Sabatului, același har și bunătate trebuie împărtășite cu alții. Comentând aceste versete, Ellen White declară: „... asupra celor ce păzesc Sabatul Domnului este așezată răspunderea de a face o lucrare caracterizată de milă și dărnicie” (Lucrarea de binefacere, pagina 121).

Unul dintre lucrurile evidente dintr-o citire rapidă a Celor Zece Porunci (vezi Exod 20) este că porunca a patra este de departe cea mai detaliată. În timp ce unele porunci sunt scrise în numai trei cuvinte, în unele traduceri, porunca a patra lasă loc pentru de ce, cum și cine, când vine vorba de „a-ți aduce aminte de ziua Sabatului”.

Semnificativ printre aceste detalii legate de Sabat, este accentul pus pe ceilalți. În cartea The Lost Meaning of the Seventh Day, Sigva Tornstad descrie în ce fel este această poruncă unică în toate culturile lumii. Porunca Sabatului, explică el, „ordonează prioritățile de jos în sus, și nu privind de sus în jos, oferind întâi atenție celor mai slabi și vulnerabili membrii ai societății. Cei care au cel mai mult nevoie de odihnă ― sclavii, străinii aflați în casă și animalele de povară, ― sunt puși deoparte pentru a fi menționați în mod deosebit. În odihna celei de a șaptea zi, cei lipsiți de privilegii și chiar animalele necunvântătoare, găsesc un aliat” (The Lost Meaning of the Seventh Day, pag. 126-7).

Porunca a patra cere ca Sabatul să fie o zi de care să se bucure toată lumea. Din perspectiva acestei zile, suntem cu toții egali. Dacă în timpul săptămânii ești un angajator, nu ai nici un drept să le ceri angajaților tăi să lucreze în Sabat ― Dumnezeu le-a dat o zi de odihnă. Dacă ești student, angajat, sau chiar sclav pentru restul zilelor, Sabatul îți amintește că ești atât creat cât și răscumpărat de Dumnezeu și că El te invită să sărbătorești acest lucru în alt fel decât prin treburile și datoriile obișnuite. Chiar și cei aflați în afara poporului păzitor al Sabatului ―„străinul care este în casa ta” (Exod 20:10) ― ar trebui să beneficieze de pe urma Sabatului, dacă aceasta depinde de noi, ca păzitori ai Sabatului.

Nu e de mirare că Isaia descrie Sabatul ca o desfătare, întrucât punem deoparte această zi pentru a ne concentra asupra unor lucruri care sunt mai importante decât toate celelalte lucruri care ne țin ocupați în restul săptămânii (vezi Isaia 58:13). Încă o dată, aceste versete vin cu o promisiune de înnoire, desfătare și o relație din ce în ce mai apropiată cu Dumnezeu, pentru veșnicie (vezi versetul 14).

Isus și oamenii religioși

Desigur, nu trebuie să ne surprindă faptul că Isus cunoștea foarte multe despre mesajul din Isaia 58. El a dus o viață de grijă și slujire. Relațiile cu alții, minunile Lui vindecătoare și multe din parabolele Lui, au demonstrat și au încurajat că o viață trăită în acest fel, era cea mai bună devoțiune față de Dumnezeu. Dar, liderii religioși erau atât cei mai mari critici ai Săi, cât și ținta celei mai dure dezaprobări a Lui.

La fel ca oamenii religioși din vremea lui Isaia, acești oameni se străduiau din răsputeri să fie religioși și credeau că datorită practicilor religioase, își asigurau o relație specială cu Dumnezeu. În același timp, însă ei profitau de săraci și îi ignorau pe cei nevoiași (vezi Marcu 12:38-40). Închinarea lor era în dezacord cu dreptatea lor, iar Isus nu a ezitat să condamne o asemenea ipocrizie.

Probabil că cea mai înspăimântătoare predică a lui Isus ― în special pentru oamenii religioși ― este cea aflată în capitolul 23 din Matei. Isus nu numai că a descris religia lor ca fiind incapabilă să-i ajute pe oamenii dezavantajați în viață, dar El a considerat o astfel de religie ca un adaos la poverile lor. Prin faptele lor, sau uneori prin lipsa faptelor și a grijii, Isus spune că ei „închid oamenilor Împărăția cerurilor” (Matei 23:13).

Dar, ca un ecou al profeților din urmă cu câteva secole, Isus a criticat direct prăpastia dintre serioasele lor practici religioase și nedreptățile pe care le scuzau și de pe urma cărora profitau. „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentrucă voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23). Isus S-a grăbit să adauge că practicile și îndatoririle religioase nu sunt rele în ele însele, dar ele nu trebuie să ia locul facerii binelui, al dragostei pentru milă și al umblării smerite cu Dumnezeu, amintind de chemarea lui Mica la o închinare adevărată și la o redeșteptare mai autentică.

Chemarea și promisiunea lui Isaia

Nu știm în ce fel au răspuns acești primi ascultători ai chemării lui Isaia la o redeșteptare mai autentică. Fiind demonstrat prin faptul că Isus S-a confruntat cu aceleași probleme religioase, probabil că întotdeauna există unii care sunt mulțumiți cu o simplă religie, în timp ce alții aud chemarea de a se închina într-un fel care ne schimbă cu adevărat pe noi și pe cei din jurul nostru. Probabil de aceea glasul lui Isaia răsună și astăzi ca sunetul unei trâmbițe.

Ellen White a arătat că principiile și purtarea descrise în Isaia 58 erau importante pentru biserica de care avea grijă: „ Citiţi acest capitol cu atenţie şi înţelegeţi felul de slujire care va aduce viaţă în biserici. Lucrarea Evangheliei trebuie dusă înainte atât prin dărnicia noastră cât şi prin truda noastră. Când întâlniţi oameni care suferă, care au nevoie de ajutor, ajutați-i. Când întâlniţi oameni flămânzi, hrăniţi-i. Făcând aceasta, veţi face o lucrare ca a lui Hristos. Lucrarea sfântă a Maestrului a fost o lucrare de binefacere. Fie ca poporul nostru de pretutindeni să fie încurajat să ia parte la ea” (Lucrarea de binefacere, pag. 29).

Dacă vrem să-L urmăm pe Isus, ne vom îndrepta atenția și spre alții. Dacă vrem să ținem Sabatul, vom lăsa ca, prin noi, toți să beneficieze de harul lui. Dacă ne dorim redeșteptare, ne vom dori și să slujim.

Întrebări pentru discuție

1. Cum explici ceea ce a mers rău în relația dintre Dumnezeu și poporul Său, așa cum este descris în prima parte a capitolului 58 din Isaia?

2. Te-ai gândit vreodată că facerea dreptății și iubirea milei, ar putea fi acte de închinare? Cum poate schimba acest lucru felul în care te îngrijești de alții? Dar felul în care te închini?

3. Crezi că relația ta cu Dumnezeu poate fi reînnoită printr-o închinare mai „activă”, așa cum este cea descrisă în Isaia 58? Cum se poate întâmpla acest lucru?

Ziua 2

Dumnezeul care vede, aude ― și simte

Imaginează-ți următoarea scenă: vizitezi un membru al familiei aflat la spital. Este bolnav de câteva săptămâni, iar familia extinsă nu știe dacă își va mai reveni. Ai fost plecat, iar aceasta este prima ocazie de a-l vizita pe membrul familiei care suferă. Vorbești încet cu soția pacientului, aflată lângă patul celui iubit, care doarme. În ultimele săptămâni, a petrecut multe zile și nopți lungi la spital și o rogi insistent să meargă acasă și să se odihnească, asigurând-o că vei sta lângă pat în acea seară.

Ea spune că este bine, dar pare recunoscătoare pentru ocazia de a se odihni, deși, în același timp ezită să plece. Își adună lucrurile și se pregătește să plece, oprindu-se pentru a săruta obrazul soțului ei bolnav, care doarme. Te îmbrățișează repede și părăsește camera, fiind înlocuită aproape instantaneu de o asistentă care a venit să verifice starea pacientului.

Te îndepărtezi de pat și mergi la fereastra de la capătul camerei, în timp ce asistenta își face treaba. Privind afară, la strada din fața spitalului, vezi traficul pentru câteva momente, în timp ce asculți sunetele spitalului aglomerat din spate. În lumina timpurie a serii, observi un chip îndepărtat, dar cunoscut, care iese din fața clădirii spitalului și pășește în stradă. Cu un minut în urmă, ea se afla în cameră cu tine; acum se îndreaptă singură spre casă. Umerii ei sunt prăbușiți, capul este plecat și abia mai vede mașinile din jur. Pășește încet și, în timp ce o privești, aproape că îi simți oboseala și durerea.

Este o plimbare singuratică pe care a făcut-o de mai multe ori în ultimele săptămâni, și în multe ocazii de acest fel nimeni nu a părut că observă. Îndepărtându-te de stradă, dar știind de asemenea povestea din spatele plimbării ei singuratice, și preocupându-te profund situația aceastei soții care suferă și a soțului ei aflat în patul din spatele tău, te gândești că aceasta poate fi o imagine a felului în care Dumnezeu privește și a privit fiecare din plimbările ei siguratice afară din spital în ultimele săptămâni. Mai mult, îți dai seama că El vede nenumăratele astfel de plimbări, făcute de rude obosite, triste și îngrijorate, care ies pe ușa acelui spital în fiecare zi, și pe toți pacienții ― de la orice spital...

Pentru o clipă, ai vrea să fugi după ea, doar pentru a-i mai da o îmbrățișare și pentru a-i aminti că Dumnezeu o vede de asemenea, dar a traversat strada și acum nu o mai poți prinde din urmă. Asistenta a terminat cu pacientul și iei loc lângă pat. În acel moment, te rogi pentru soț și pentru soție, pentru problemele fiecăruia, te rogi de asemenea pentru asistentă și pentru spital, și pentru toți cei pe care îi vezi în acel moment. În timp ce te doare inima din cauza durerii, îi mulțumești lui Dumnezeu pentru că nici chiar în cele mai întunecoase timpuri nu suntem niciodată singuri.

Dumnezeul care vede

Plânsul este un răspuns natural omenesc față de suferință și nedreptate. Chiar dacă nu suntem siguri cui ne plângem și ce plângem, acțiunea de a plânge este în sine un punct de plecare. Dar, aceste plânsete sunt mai pronunțate atunci când sunt îndreptate spre un Dumnezeu despre care credem că este bun, care ne iubește și vrea ce este mai bine pentru noi. Când trecem printr-o tragedie, „tăcerea” lui Dumnezeu poate părea că sfidează suferindul credincios. În istoria lui Iov, de exemplu, durerea lui fizică și pierderile, erau însoțite de întrebările ridicate în legătură cu natura lui Dumnezeu și cu observarea durerii lui de către Dumnezeu.

Totuși, în timp ce auzim aceste întrebări răsunând de-a lungul Bibliei și a istoriei omenesti, vedem de asemenea, cum Dumnezeu este prezentat ca un Dumnezeu care vede și aude suferința, chiar și a „celor mai neînsemnați” (vezi Matei 25). În toată creația Sa, El observă chiar și căderea unei sigure vrăbii, iar Isus ne asigură că „voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii” (Matei 10:31). Este un motiv care se repetă în multe istorisiri din Biblie.

Agar se afla într-o situație familială dificilă și șocantă. Era egipteancă din naștere, dar nu știm nimic despre circumstanțele prin care a fost luată din țara natală. Ca slujitoare în gospodăria lui Avraam și a Sarei, Agar nu a putut să aleagă unde sau cum să trăiască. Când Sara a sugerat planul ei disperat prin care Avraam să aibă copii, este improbabil ca Agar să fi avut de ales în această privință. Oricât de rea ar fi părut ideea, ea a devenit și mai rea atunci când planul părea că funcționează. Sara a început să o urască pe Agar, care era însărcinată și, când situația a devenit de nesuportat, Agar a fugit ― o femeie însărcinată, singură, într-o țară îndepărtată, în deșert, temându-se probabil pentru viața ei.

Dar, nici chiar în adâncimea acestei nedreptăți care i se făcuse și aflându-se într-o situație fizică extremă, Agar nu era cu adevărat singură și uitată. Un înger a venit la ea cu mesajul că Dumnezeu îi văzuse necazul și că nu era abandonată. El a asigurat-o că Dumnezeu era cu ea și că El va rezolva lucrurile. Îngerul i-a dat chiar instrucțiuni despre copilul pe care urma să-l aibă: „îi vei pune numele Ismael” ― care înseamnă „Dumnezeu aude” ― „pentru că Domnul a auzit mâhnirea ta” (Geneza 16:11). În anii în care avea să fie mamă, de fiecare dată când chema numele copilului ei, avea să-și amintească faptul că în cea mai dificilă situație din viața ei, Dumnezeu a fost martor la disperarea ei.

Agar a răspuns dând, în schimb, un nume Dumnezeului ei: „Ea a numit Numele Domnului care -i vorbise: ,«Tu eşti Dumnezeu care mă vede!» căci a zis ea: «Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m'a văzut!»” (Geneza 16:13).

Acest lucru nu înseamnă că totul a mers ușor și frumos pentru ea după această experiență, pentru că la câțiva ani mai târziu s-a găsit într-o situație similară, de data aceasta ea și fiul ei fiind pe cale să moară de sete în deșert. Din nou, îngerul i-a vorbit asigurând-o că Dumnezeu văzuse situația ei și auzise „glasul copilului” (Geneza 21:17).

Din aceste experiențe, avem unul dintre cele mai profunde și mângâietoare nume date lui Dumnezeu ― „Dumnezeul care mă vede”. Este un nume pe care oricine, de-a lungul istoriei, îl poate chema indiferent de circumstanțe, necaz sau suferință. Dumnezeu vede.

Dumnezeul care aude

Câteva secole mai târziu, un întreg grup de oameni — descendenți ai aceleiași familii — sufereau, fiind ținuți ca sclavi, abuzați de egipteni. Patru sute de ani sunt o perioadă mare de așteptare, mai ales când aștepți în condiții de sclavie din ce în ce mai dură. Dumnezeu promisese că Se va întoarce la poporul Său, și că îl va elibera din Egipt, dar generație după generație a fost lăsată să ridice bogăția și prestigiul opresorilor ei idolatri — iar Dumnezeu părea că tace. Oare observase El suferința lor, măcar? Îi uitase El? Oare Îi păsa?

Apoi, Dumnezeu intervine. El i se arată într-un tufiș care arde, undeva departe, în deșert, unui așa-zis lider — un prinț fugar și păstor umilit cu numele Moise. Dumnezeu i-a dat șovăielnicului Moise o misiune de îndeplinit, iar prima parte a misiunii era să se întoarcă la israeliți, în Egipt, cu mesajul că Dumnezeu le auzise și le văzuse asuprirea: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile” (Exod 3:7).

Da, lui Dumnezeu Îi păsa. De fapt, El era pe cale să facă ceva pentru a schimba radical situația lor. Aceasta nu înseamnă că va fi ceva automat sau instantaneu. Condițiile lor din Egipt au devenit mai rele, înainte ca ei să poată scăpa prin îndrumarea lui Dumnezeu, iar împlinirea planului descris de Dumnezeu lui Moise, a necesitat încă mulți ani. Dar, la fel ca în cazul lui Agar, realizarea faptului că Dumnezeu auzise strigătele lor după ajutor, era un punct de întoarcere în relația lor cu Dumnezeu, în ciuda circumstanțelor: „au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferinţa; și s'au plecat şi s'au aruncat cu faţa la pământ” (Exod 4:31).

Dumnezeul care simte

Faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu care vede și aude strigătele celor săraci și asupriți, este mângâietor. Faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu care, în Isus a experimentat și îndurat cea mai rea cruzime, asuprire și nedreptate din lume, este uluitor. În ciuda întregii mile și bunătăți demonstrate de Isus în viața și lucrarea Sa, moartea Sa a venit ca un rezultat al urii, geloziei și nedreptății.

De la rugăciunile tensionate făcute de Isus în grădina Ghetsemani, până la arestul Său, „judecățile”, tortura, batjocurile, răstignirea și moartea Sa, El a îndurat un chin greu, plin de durere, cruzime și de o putere rea, apăsătoare. Toate acestea erau accentuate de inocența, puritatea și bunătatea Celui care le suferea. Prin prisma istoriei mântuirii, vedem frumusețea sacrificiului lui Isus pentru noi, dar nu trebuie să uităm brutalitatea suferiței și nedreptății pe care a experimentat-o.

În timp ce preoții și conducătorii religioși Îl urau pe Isus, aveau nevoie să găsească o acuzație pe care s-o aducă împotriva Lui. Procesul pe care l-au ținut, contravenea cu multe practici legale, stabilite de ei. Era o farsă ― condusă cu grabă și iuțeală pentru a ajunge la rezultatul dorit. „... mulți făceau mărturisiri mincinoase împotriva Lui, dar mărturisirile lor nu se potriveau” (Marcu 14:56). Chiar și când liderii L-au adus pe Isus la reședința lui Pilat, tot nu căzuseră de acord asupra vreunui lucru rău, iar Pilat „știa că din pizmă dăduseră pe Isus în mâinile lui” (Matei 27:18).

Faptul că Isus a fost răstignit după declarații atât de puternice din partea judecătorului Său, care Îi confirma nevinovăția, subliniază teribila nedreptate care i-a fost făcută (vezi Isaia 53:8). În Isus, Dumnezeu cunoaște cum e să fii o victimă a răului, a nedreptății și a violenței. Dumnezeu S-a identificat atât de mult cu noi, în starea noastră deznădăjduită și căzută, încât nu ne putem îndoi de empatia, de mila și de credincioșia Lui: „Căci n'avem un Mare Preot [Isus] care să n'aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).