[]

PREFAŢA

Cheile Turzii reprezintă un obiectiv turistic de mare valoare pentru priveliştile încîntătoare pe care le oferă vizitatorilor, în ierarhia obiectivelor turistice din ţara noastră, ele se situează pe o poziţie de frunte datorită nu numai aspectelor estetice pe care le relevă, ci, în mod deosebit, datorită caracterului unic pe care îl au printre alte numeroase şi spectaculoase chei. Astfel, în timp ce Cheile Bicazului, Cheile Dîmbovicioarei, Cheile Nerei şi altele nu pot fi străbătute decît pe firul apei, Cheile Turzii pot fi parcurse şi pe deasupra versanţilor văii, care se ridică cu 300—350 m faţă de altitudinea acesteia, astfel că turiştii pot beneficia şi de priveliştea mai impresionantă, spre abisurile deschise către fundurile întunecate ale văii. Prezenţa unor peşteri, cu toate că sunt mici şi lipsite de concreţiuni interesante, aduce şi ea un element de atracţie suplimentar. Importanţa Cheilor Turzii este sporită şi de faptul că au în apropiere oraşe emiţătoare de turişti, precum Turda şi Cluj-Napoca. De asemenea, marea arteră de circulaţie a străinilor, care intra în ţara noastră prin Oradea şi se îndreaptă spre Bucureşti, trece prin municipiul Turda, situat la mică distanţă de Chei, ceea ce le face accesibile turismului internaţional.

Marele interes pe care îl prezintă pentru turism Cheile Turzii a determinat începerea efectuării unor amenajări pentru circulaţie de-a lungul firului văii şi în versanţi (amenajarea de poteci, construirea de podeţe, efectuarea de marcaje). S-a început apoi crearea unei baze materiale pentru cazare şi pentru alimentare: o cabană, cîteva căsuţe, un teren pentru instalarea corturilor proprietate personală, un bufet etc., iar pentru sezonul de iarnă s-a amenajat o pîrtie de schi şi s-a instalat un bebischi.

Ca un aspect cu totul remarcabil, atracţiilor turistice ale Cheilor Turzii li se adaugă interesul ştiinţific deosebit pe care îl prezintă formaţiunile geologice, fauna şi flora lor, interes care a determinat ca o suprafaţă de circa 175 ha, cuprinzînd Cheile Turzii şi zona înconjurătoare, să fie decretată monument al naturii. Ca atare, în conformitate cu Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător, în cuprinsul zonei se interzice desfăşurarea oricărei activităţi ce poate duce la degradarea sau modificarea aspectului iniţial al peisajului, a componenţei faunei şi florei sau a echilibrului ecologic, în afară de cazurile în care organul prevăzut de lege va aproba, în mod excepţional şi în baza unor cercetări de specialitate, exercitarea unor astfel de activităţi.

Din cele de mai sus rezultă că trecerea la o treaptă superioară, calitativ şi cantitativ, a activităţii turistice în Cheile Turzii presupune crearea condiţiilor pentru vizitarea acestora de către un număr cît mai mare de persoane, în vederea realizării scopurilor sociale şi economice ale turismului, vizitare care trebuie să se desfăşoare însă în aşa fel, încît să se asigure păstrarea nemodificată a peisajului, a florei şi a faunei, adică a principalelor componente care au determinat acordarea statutului de monument al naturii.

Prima condiţie pentru sporirea numărului de vizitatori o constituie rezolvarea completă a accesului autoturismelor şi autocarelor pînă la intrarea în Chei. Drumul respectiv pleacă din Turda, trece prin comuna Mihai Viteazul şi apoi o ramificaţie spre dreapta ne conduce la podul peste Arieş şi, mai departe, prin satul Cheia, spre cariera de gips şi spre Cheile Turzii. Ultima porţiune a drumului, de circa 3 km, necesită rectificări ale traseului pentru a se elimina pantele prea mari, în special în porţiunea finală (aici nu se poate circula pe timp de ploaie sau iarna), precum şi aplicarea unei îmbrăcăminţi definitive, de beton sau asfalt, aşa cum este practica obişnuită la orice obiectiv turistic de asemenea anvergură.

În punctul terminus al drumului e necesar să fie amenajat un parcaj spaţios care, ţinînd seama de sporirea numărului de vizitatori după modernizarea drumului de acces, va trebui să poată cuprinde 5-6 autocare şi 40-50 autoturisme, a căror pază va fi asigurată.

Numărul sporit de turişti care vor ajunge în acest fel la Cheile Turzii trebuie să beneficieze de condiţii de vi-zitare confortabile atît pe traseul ce urmăreşte firul apei, cit şi pe traseele care trec pe deasupra celor doi versanţi ai văii. Calea de circulaţie, care în porţiunea următoare primului podeţ este o alee foarte plăcută, trebuie continuată în acelaşi mod pină la punctul final din apropierea comunei Petreştii de Jos, cît şi în versanţi. Podeţele 2, 3 şi 4 trebuie şi ele refăcute cu soluţii tehnice şi estetice mai apropiate de cele adoptate la primul podeţ. Treptele, inevitabile în unele zone ale aleilor sau pentru accesul la nivelul mai ridicat al podeţelor, e necesar să fie confortabile, iar porţiunile periculoase ale aleilor din Chei sau din versanţi vor trebui prevăzute cu balustrade. In 4-5 puncte de privelişte pe firul văii şi pe aleile de sus din versanţi trebuie instalate bănci pentru odihna vizitatorilor şi schiţe pe care aceştia să poată urmări formaţiunile naturale şi denumirile acestora. Cîteva dintre peşterile existente, vreo 3-4, trebuie să fie puse la dispoziţia vizitatorilor, amenajîndu-se accesul pînă la intrare şi o cale de circulaţie în interior.

Nivelul amenajărilor pe care le propunem pentru circulaţia turistică în zonă se explică prin diferenţa dintre drumeţia de munte, aşa cum se practică în prezent în Cheile Turzii, şi acţiunea de vizitare a unui monument al naturii, care, adresîndu-se unei game mult mai largi de vizitatori şi avînd un conţinut diferit, trebuie să dispună de condiţii de circulaţie mai confortabile.

Pentru realizarea scopurilor cultural-ştiinţifice ale acţiunii de vizitare a Cheilor Turzii se impune ca la punctul de intrare în trasee, adică lîngă actuala cabană, sa se amenajeze un pavilion pentru primirea turiştilor, în care să se organizeze o expoziţie permanentă cu hărţi şi planşe explicative privind formarea Cheilor Turzii şi interesul lor ştiinţific. Tot aici, ar trebui să activeze cel puţin un îndrumător al turiştilor, care să le dea acestora lămuriri suplimentare asupra aspectelor ştiinţifice caracteristice Cheilor şi să le explice regulile de comportament pe teritoriul monumentului naturii (interzicerea părăsirii traseelor marcate, interzicerea producerii de zgomote: strigăte, tranzistoare etc., interzicerea aruncării de ambalaje etc.).

Datorită caracterului de monument al naturii, zona Cheilor Turzii reprezintă o destinaţie pentru vizite scurte. Aici nu se recomandă practicarea turismului de sejur, în concedii sau vacanţe sau la sfîrşit de săptămînă. De aceea în Cheile Turzii nu este necesar să se construiască baze de cazare pentru aceste forme de turism, mai cu seamă în condiţiile în care îmbunătăţirea drumului va permite turiştilor să ajungă pînă la obiectiv într-un tîmp foarte scurt. Cabana existentă îşi va îndeplini, desigur, în continuare funcţiunea actuală, dar va fi destinată cu precădere, cazării cercetătorilor, personalului punctului turistic şi unor turişti aflaţi în trecere. Pentru turiştii care vizitează ţara cu autoturisme şi corturi proprietate personală, fie români, fie străini, trebuie amenajat un teren pentru instalarea corturilor în lunca văii, într-un loc mai favorabil decît cel utilizat în prezent.

O problemă care trebuie rezolvată este dezvoltarea alimentaţiei publice. Noua unitate de acest fel, care ar trebui construită în poiana de lângă cabană, va trebui să cuprindă şi un spaţiu pentru comerţul specific turistic, bine aprovizionat cu hărţi, ghiduri, albume, amintiri specifice locului, ilustrate, artizanat originar din zonă şi altele.

Desigur, toate construcţiile trebuie să se încadreze armonios în peisaj, să nu-l degradeze şi dacă se poate chiar să-l îmbogăţească. De asemenea, este necesar să se îndepărteze toate urmele intervenţiilor neestetice ale omului din zonă, cum sînt ruinele morilor de la intrarea văii în Chei sau unele monumente şi obiecte aflate acum în versanţi, care, nefiind întreţinute, au fost degradate de agenţii atmosferici şi de turişti.

În ceea ce priveşte ocrotirea zonei Cheilor Turzii în spiritul Legii nr. 9/1973 este necesar să se angajeze paznici, pentru a se împiedica unele degradări care se produc în prezent, fie de către animale, care pasc pe teritoriul rezervaţiei, fie de către unii cetăţeni care taie arbori din pădurea de protecţie, pentru folosinţe personale.

Dezvoltarea activităţii turistice la Cheile Turzii, bazîndu-se pe dezvoltarea amenajărilor şi pe dezvoltarea măsurilor de ocrotire a zonei, necesită desigur crearea unei administraţii a punctului turistic Cheile Turzii, similară cu cea existentă la punctul turistic Peştera Urşilor din judeţul Bihor. Această administraţie ar trebui să cuprindă, similar, personalul de îndrumare a turiştilor, personalul de pază a zonei, personalul necesar pentru încasarea taxelor, pentru prestarea serviciilor de cazare şi alimentaţie publică, pentru comerţul specific.

Sursele de venituri pe care ar trebui să le aibă la dispoziţie această administraţie a punctului turistic Cheile Turzii pot fi constituite din: taxe de peage pentru utilizarea drumului de acces pînă la Chei, taxe de parcaj, taxa de vizitare a Cheilor, care trebuie perceputa ca o urmare firească a îmbunătăţirii condiţiilor de circulaţie, precum şi beneficiile realizate din activităţile de alimentaţie şi comerţ specific.

Activitatea de ocrotire a Cheilor Turzii, cât şi îndrumarea şi supravegherea turiştilor în timpul vizitelor ar putea fi sprijinite prin înfiinţarea unei asociaţii turistice nepatrimoniale, intitulată „Prietenii Cheilor Turzii". De asemenea, la aceste acţiuni ar putea participa elevii unui liceu din municipiul Turda, grupaţi într-un cerc de studii biologice, precum şi studenţi de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Cluj-Napoca, în special în perioadele de practică.

Fără îndoială, o valorificare turistică raţională a Cheilor Turzii, aşa cum este schiţată mai sus, nu poate fi concepută fără o cunoaştere intimă a zonei şi a traseelor de vizitare sau de legătură. O asemenea cunoaştere o au cei doi autori ai cărţii de faţă, Mihai Vasile şi Mircea Barbelian. Ea le-a permis să ofere cititorilor un îndreptar practic, detaliat, despre Cheile Turzii, şi să prezinte o serie de trasee de legătură spre diferite alte puncte de interes turistic. Dintre acestea considerăm necesar să atragem atenţia asupra celui care duce de la Cheile Turzii, prin versantul drept al văii, la cascada Ciucaş şi apoi la comuna Cerneşti. Descris pentru prima dată într-un ghid turistic, acesta este un traseu foarte plăcut, care oferă privelişti deosebite, permiţînd celor care îl urmează să cunoască interesantul curs al văii Hăşdatelor pînă la confluenţa cu valea Arieşului. Ne exprimăm convingerea că majoritatea turiştilor care pătrund în Munţii Apuseni prin Turda, după vizitarea Cheilor Turzii, vor prefera acest traseu pentru a reveni în valea Arieşului. În acelaşi timp însă, prin detaliile prezentate cei doi autori pun la dispoziţie o serie de date şi informaţii, care vor uşura munca experţilor în turism şi a proiectanţilor la aplicarea măsurilor de valorificare turistică a zonei.

Iată cele două argumente majore pentru care credem că acest ghid al Cheilor Turzii este de o utilitate reală pentru turismul românesc.
ALEXANDRU BORZA — expert în turism —

CUVÎNTUL AUTORILOR

Cheile Turzii au trezit şi continuă să trezească interesul pentru practicarea turismului în perimetrul lor şi în împrejurimi. Statutul de rezervaţie naturală pe care-l au nu trebuie să împiedice, desigur, pe nimeni de a le vizita şi a le cerceta, ca amatori de drumeţie ori ca pasionaţi de studiul naturii. Dimpotrivă: faptul ca celebrul defileu tăiat de rîul Hăşdate a fost declarat monument al naturii ne îndeamnă pe toţi iubitorii de drumeţie să-l vedem şi să ne bucurăm de unicitatea lui, fiind fără îndoială şi o destinaţie turistică de importanţă majoră.

Prezentând cititorilor Cheile Turzii dorim să afirmăm, de la bun început, că în zona lor, ca pretutindeni de altfel, este necesar să se practice un turism civilizat, că toţi oaspeţii acestui loc minunat din ţară vor trebui să dovedească o mare grijă pentru tot ce există în interiorul lor - flori, vieţuitoare, arbori, stînci — că sînt interzise toate manifestările menite să urîţească natura. Numai aşa vom putea fi beneficiarii frumuseţilor pe care le-a modelat şi conservat timpul aici.

In cartea noastră, care s-a închegat ca urmare a multor drumuri făcute de autori în regiune, cu dragoste pentru ea şi bucurîndu-ne de ajutorul unor prieteni sinceri, vom înfăţişa aspecte ce ţin de geografie, geologie, floră şi faună, vom propune cîteva trasee de drumeţie prin Chei şi împrejurimi, vom descrie traseele de căţărare. Textul este însoţit, cum se obişnuieşte în toate lucrările de literatură pentru turism, de o ilustraţie fotografică şi cartografică.

Ţinem să mulţumim şi pe această cale tuturor celor care ne-au sprijinit în definitivarea ghidului nostru, fie punîndu-ne la dispoziţie diferite date, fie făcind echipă cu noi în traseele alpine.

Dintre aceştia menţionăm în primul rînd pe Szánto Eugen, cel care a fost tot timpul alături de noi în perioada documentării, sfătuindu-ne, informîndu-ne şi primindu-ne cu toată dragostea în „împărăţia" de care are grijă, ca de propriul copil, de cîţiva ani buni.

Mulţumim apoi cunoscătorilor competenţi ai Cheilor Turzii: .Molnár Ludovic, Constantin Mititeanu, Moravek Vasie, Armaş Ion şi loan Stăncescu, ale căror îndrumări practice ne-au fost de un real folos. Le rămânem recunoscători amicilor Octavian Brătilă (Bulinel) şi Silvius Iorga pentru datele furnizate; lui Lörincz Nicolae, pentru amănuntele privind premierele, cît şi membrilor echipei salvamont Cluj-Napoca: Nagy Istvan şi Harmath Csaba.

In sfîrşit, exprimăm gratitudinea faţă de prietenii noştri, alpiniştii, care s-au legat în corzi împreună cu noi: Adrian Vana, Adrian Chifa, Vasile şi Rodica Vana, Vasile Lazăr, Marcus Gabor, Vlad Vărzaru, Adrian Moldovan, Dan Moldovan, Gelu Botezan, Adrian Corobeanu, Relu Anghel, Dorin Luduşan, Aurel Geana, Liviu Munteanu, Brînduşa Bocoş, Mircea Rusu. Mihaelei Dinu şi Melaniei Schulze le exprimăm recunoştinţa noastră.

Mulţumim de asemenea lui Mircea Popescu şi Octavian Bortoş pentru ajutorul dat la realizarea ilustraţiei fotografice; la fel şi cabanierilor Vica Angelescu, Marin Gheorghe Todea şi Ionel Crişan pentru ospitalitatea dovedită.

PREZENTARE FIZICO-GEOGRAFICĂ

CADRUL GEOGRAFIC DE ANSAMBLU

De un pitoresc rar întîlnit, Cheile Turzii, născute din înfruntarea milenară a apelor rîului Hăşdate cu pieptul calcaros al Munţilor Trascău, au adus faima regiunii din preajmă. Prin cadrul geografic natural de excepţie, ele constituie o zonă de interes ştiinţific şi turistic aparte. Pentru a avea o imagine cît mai exactă a aşezării Cheilor Turzii în spaţiul geografic, vom face cîteva corelări cu unitatea gazdă şi cu cele din apropiere.

Munţii Trascău, care cuprind acest fenomen natural numit Cheile Turzii, participă la alcătuirea Munţilor Apuseni, iar aceştia întregesc, la rîndul lor, osatura Carpaţilor româneşti. Apusenii, datorită faptului ca sînt înconjuraţi de regiuni cu altitudine joasă - culoarul Mureşului, la sud şi est, Podişul Transilvaniei, la est şi nord-est, Podişul Someşan, la nord, şi Cîmpia Panonică, la vest - par mai înalţi decît sînt în realitate, şi au înfăţişarea unui contrafort, a unei uriaşe cetăţi naturale. Priviţi dinspre răsărit, din culoarul Mureşului, ei ni se dezvăluie masivi şi accidentaţi, din cauza culmii abrupte şi calcaroase a Trascău Bedeleului, care scoate în evidenţă acest pronunţat aspect al lor. Masivitatea Apusenilor însă este aparentă, deoarece numeroase „depresiuni" pătrund adînc în zona muntoasă şi o fragmentează în mai multe masive, din care cauză, observaţi cu atenţie, se aseamănă cu „o palmă cu degetele răsfirate către Cîmpia Tisei” (G. Vîlsan). Această ,,palmă” de relief a fost împărţită, pe baza limitelor geografice şi a structurii geologice, în mai multe unităţi.

Partea centrală este constituită de grupul muntos purtînd numele cu rezonanţă dacică Bihor, o veritabilă „casă a apelor" din care izvorăsc o serie de rîuri mari ca Arieşul, Crişul Alb, Crişul Negru, Someşul Cald. Constituţia geologică a masivului, formată preponderent din şisturi cristaline, a determinat apariţia unor forme de relief domoale - cu spinări largi şi pante line. Acest relief larg vălurit este marcat, ici-colo, de benzile de calcar sfredelite şi scrijelite de ape, luînd înfăţişarea unor lapiezuri, doline, chei sau peşteri, Cetăţile Ponorului fiind un exemplu elocvent în acest sens, un fenomen natural complex şi interesant. In partea centrală, în masivul Bihor, se ridică, la 1849 m, cocoaşa Curcubătei Mari, cel mai înalt pisc al Apusenilor. De aici, dacă ne facem ochii roata, descoperim spre sud, peste apa Hălmăgelului, Muntele Găina (1 484 m), vestit pentru singulara nedeie a munţilor — Tîrgul de Fete — obicei cu începuturi străvechi, cu prilejul căruia, în fiecare an, în duminica cea mai apropiată de 20 iulie (Sf. Ilie), au loc manifestări tradiţionale şi pot fi văzute şi admirate exponate ale artei populare a moţilor. Tîrgul de Fete de pe Muntele Găina atrage, prin originalitatea desfăşurării lui, excursionişti de pretutindeni, dornici să cunoască particularităţile de viaţă ale entităţii umane ce trăieşte de veacuri pe aceste meleaguri.

Vecine Bihorului, spre est, se întind masivele Gilău şi Muntele Mare, munţi înfrăţiţi pe care cu greu îi poate separa o limită geografică. Un punct de mare atracţie al Muntelui Mare este Complexul turistic Băişoara, avînd program de funcţionare permanent (iarnă-vară), complex ce trebuie să fie vizitat într-o drumeţie de plăcere de către toţi cei care vin să vadă rezervaţia naturală Cheile Turzii.

Spre miazănoapte, Bihorul, Gilăul şi Muntele Mare sînt hotărnicite de masivul granitic Vladeasa, iar acesta este continuat, spre nord-vest, de Munţii Pădurea Craiului, masiv de o spectaculozitate rar întîlnită. Ochii turiştilor avizi de frumuseţi şi de cunoaştere vor descoperi aici cele mai interesante forme de endo şi exocarst ca: peşteri impresionante, chei. izbucuri, doline etc.

În marginea vestică a Apusenilor se întîlnesc înşirate spinările stîncoase ale Codrului Moma şi Zarandului. Partea sudică a „ghemului" muntos al Apusenilor este formată de catenele Munţilor Metaliferi, „stăviliţi" la rîndul lor, spre Carpaţii Meridionali, de culoarul Mureşului.

O caracteristică morfologică a Munţilor Apuseni este data de prezenţa numeroaselor chiuvete intramontane, ce au fost adevărate vetre de civilizaţie şi leagăn de naştere al strămoşilor noştri din această parte de ţara; de la est spre vest, enumerăm depresiunile Zlatnei, Abrudului, Roşiei Montane, Bradului şi Săcărîmbului.

Din valurile culmilor muntoase se ridica, ici-colo, petice de acoperire calcaroase, care bruschează privirea prin verticalitatea pereţilor lor. Un exemplu elocvent: fortul calcaros al dealului Vulcan veghind din înălţime localitatea Buceş. Spre deosebire de aceşti aşa-zişi vulcani, în Munţii Apuseni vulcanii, ca fenomene geologice, cu activitate intensă de-a lungul mileniilor, au jucat un rol important în formarea şi fixarea zăcămintelor metalifere. Prezenţa mineralizaţiilor de cupru, aur şi argint în aceste zăcăminte au contribuit la concentrarea în jurul lor a numeroase comunităţi umane, constituite în cătune şi comune, care din cele mai vechi timpuri le-au exploatat, scoţînd la suprafaţa, prin tot felul de lucrări subterane, rodul filoanelor. Oraşele Brad, Zlatna, Abrud, Roşia Montana reprezintă continuarea centrelor miniere de demult, a căror temelie a fost aşezată acum mal bine de 2000 ani.

Alt punct de atracţie al Munţilor Metaliferi îl constituie ivirile de ape minerale şi termale legate tot de prezenţa în subsolul regiunii a acestor zăcăminte metalifere de origine magmatică. Un asemenea dar natural nu putea fi trecut cu vederea de către cercetătorii de specialitate,aşa ca pe seama lor s-au înfiripat şi apoi s-au dezvoltat staţiunile balneoclimatice de la Vata de Jos şi Geoagiu-Băi (apele de la Geoagiu-Băi sînt cunoscute chiar din vremea daco-romanilor).

In extremitatea estică a Apusenilor se ridică spinările pietroase ale Munţilor Trascău. Ei îşi împlîntă în Podişul Transilvaniei pintenul calcaros al Culmii Petreşti sau Petridu, în coasta căruia se află formidabila spintecătură a Cheilor Turzii.

Mai departe spre nord, dincolo de Valea Crişului Repede, se întind Munţii Rez (Şes) şi Mezeş, desfăcuţi ca două degete, care bat la poarta Maramureşului.

MUNŢII TRASCĂU, AŞEZARE Şl LIMITE

Munţii Trascău, ca localizare strict geografică, alcătuiesc extremitatea de răsărit a Apusenilor, dincolo de ei desfăşurîndu-se Podişul Transilvaniei. Spre nord sînt hotărniciţi de Dealurile Clujului, iar graniţa lor sudica este marcată de Valea Ampoiului, care-i desparte de Munţii Metaliferi. Cu toate că au înălţimi moderate, Munţii Trascău sînt interesanţi datorită formelor de relief spectaculoase, modelate în calcare de factorii atmosferici şi de ape, constituind prin acestea principalele atracţii turistice ale zonei. Intre formele de relief create pe seama calcarelor, la loc de frunte se situează „cheile” dintre care menţionăm: Cheile Turzii, Cheile Turenilor, Cheile Borzeştiului, Cheile Aiudului etc.

Drumeţul va descoperi pe cărările Munţilor Trascău însă şi cele două defilee: al văii Iara, numit Surduc, şi al Arieşului, între localităţile Buru şi Moldoveneşti, acesta din urmă fiind cea mai solicitată poartă de pătrundere în Apuseni.

Sectorul nordic al Munţilor Trascău este ocupat de Culmea Petreşti, care străjuieşte parcă municipiul Turda. Spinarea lui largă se înfige ca un deget calcaros în Podişul Transilvaniei orien-

tată fiind în direcţia sud-vest-nord-est şi desfăşurîndu-se pe o distanţă de aproape 15 km. A-ceastă culme calcaroasă suportă „rănile" adînci tăiate de apa Hăşdate şi Pîrîul Racilor, „răni” numite Cheile Turzii şi respectiv Cheile Turenilor. Acest ansamblu de relief carstic de excepţie a adus faimă locurilor de aici.

La sud de Culmea Petreşti se înalţă, peste apa Arieşului, Colţul Trascăului sau, cum îi spun bătrînii din zonă, Piatra Secuiului. Dincolo de el, spre apus şi sud, se înlănţuie crestele culmilor Trascău, Bedeleu şi Rîmeţi care formează cumpăna apelor între Valea Arieşului şi Mureş. Din creştetul lor se poate zări spre nord-est şerpuirea apelor Arieşului printre şisturile cristaline ale culmii Trascău şi bazinul Iara-Arieş, limită geologică între Munţii Trascău şi Munţii Gilău. După lupta şi zbuciumul dintre munţi, Arieşul îşi domoleşte unda între colinele molcome ale Podişului Transilvaniei, ca mai apoi să-şi reverse prinosul apelor în albia larga a Mureşului.

Inşirarea culmilor muntoase este curmată de încă două chiuvete intramontane: chiuveta Borzeştiului şi chiuveta Trascăului. Prin aceasta din urma coboară spre sud, desfăcîndu-se din drumul Baia de Arieş-Turda, în dreptul localităţii Buru, calea Aiudului. Vegheat de la înălţime de cele doua cocoaşe ale Pietrii Secuiului, drumul Aiudului însoţeşte rîul cu acelaşi nume prin depresiunea Trascău ieşind la larg din strînsoarea munţilor, în Podişul Transilvaniei prin „gîtuitura” Cheilor Aiudului. De la Aiud, şoseaua ce merge spre Cluj-Napoca urmează aproape conturul Munţilor Trascău pe linia imaginară de înfrăţire cu Podişul Transilvaniei. Departe, spre apus, parcă la marginea norilor, se ondulează larg spinarea Bedeleului şi Trascăului. Dincolo de ele, spre nord, în ceata depărtării, se ghiceşte spintecătură Cheilor Turzii. Rîul Hăşdate, arhitectul acestor chei, a ferestruit tenace, din timpuri străvechi, stînca, dezvăluind generos alcătuirea geologica pe adîncimi de 250-300 de metri. Din zbuciumul luptei duse de apă şi piatră au rezultat cele mai variate forme carstice ca: peşteri, doline, lapiezuri, mici izbucuri, toate la un loc formînd un ansamblu demn de admirat. Pe ţancuri, de marginea grotelor, pe prispele să-pate-n perete se agaţă cu unghii lemnoase fel de fel de arbuşti, iar pe povîrnişuri, prin crăpături, din smocurile de iarbă îşi iţesc corolele atîtea şi atîtea flori, îndulcind şi înviorînd asprimea peisajului, fermecînd ochii privitorului.

Dacă apa Hăşdate, ca de altfel toate celelalte cursuri de apă din regiune, a fost din timpuri imemoriale un duşman nemilos al stîncii, sfredelind-o şi dîndu-i înfăţişarea pitorească de azi, zonele din preajma ei au constituit pentru oameni dintotdeauna un perimetru ideal de vieţuire.

Călătorind pe poteci sau hoinărind cîteodată aiurea prin această parte de ţară vom întîlni cătune strîns adunate ori gospodării stinghere risipite pretutindeni, pe culmi, pe văi. Oamenilor le-a priit din cele mai vechi timpuri această zonă, clima de aici, bogăţia pămîntului. Pădurea şi stînca i-a apărat în vremuri de restrişte, apele le-au ostoit setea, iar pajiştile i-au ajutat să-şi crească animalele. Numărul mare al satelor împrăştiate în cuprinsul acestor munţi mărturisesc de fapt despre ospitalitatea acestui pitoresc colţ de ţară.

GEOLOGIA REGIUNII

După succinta privire de ansamblu asupra înfăţişării Munţilor Trascău, să încercăm să pătrundem puţin în istoria geologică a regiunii, căutînd explicaţia formelor de relief pe care le vedem azi, cu chipul lor de munte, vale epigenetică, chei, defileu, suprafaţă de abraziune etc. Aspectul lor este o consecinţă a acţiunii deosebit de complexe a proceselor şi prefacerilor geologice. Raportate la unităţile structurale învecinate, formaţiunile geologice ale Munţilor Trascău sînt strîns legate de acestea, tot aşa cum Cheile Turzii sînt legate de Munţii Trascău.

Aceşti munţi sînt orientaţi în general în direcţia sud-vest - nord-est, observîndu-se, la o prima privire a lor, o dispoziţie aparent paralela cu planul axial. Frămîntările tectonice, mişcările de ridicare sau coborîre ale uscatului sau ale domeniului marin, au ,,deranjat” însă acest fel de simetrie. Fundamentul Munţilor Trascău este constituit dintr-o succesiune groasă de şisturi cristaline, formate la rîndul lor în adîncul unui geosinclinal hercinic, unde au fost supuse unor grade diferite de metamorfism. Astfel, observăm o dispoziţie gradată de la est spre vest a rocilor mai slab metamorfozate, trecînd treptat la cele puternic metamorfozate.

Zona exterioară estică este formată din roci cristalofiliene epizonale de tipul cuarţitelor, filitelor negre şi şisturilor cloritoase. Acestea din urmă sînt preponderente şi pot fi recunoscute după culoarea lor verzui-albicioasă şi după friabilitatea mare. La partea superioară a acestei serii întîlnim calcarele cristaline, cum sînt cele din Colţul Trascăului. Avansînd spre vest, întîlnim rocile specifice mezozonei, ridicate la suprafaţă de convulsiile scoarţei, în regiunea centrală a Trascăului şi în versantul apusean al Culmii Bedeleu. Este bine cunoscuta serie mezometamorfică Vidolm-Lunca, unde întîlnim următoarele tipuri de roci: şisturile cuarţitice cu granaţi, şisturi cuarţitice cu muscovit, care strălucesc din cauza aglomerărilor de paiete de mică, şisturi amfibolice şi calcarele cristaline. Ultima şi cea mai intens metamorfozată zonă este localizată în Culmea Vîrfuiata, unde, pe lîngă paraşisturi, găsim şi gneisul ocular. Gneisul, aşa cum îl arată şi numele, este plin de ,,ochi” migdalaţi de feldspat. Toate aceste serii cristalofiliene au suportat enorma dezlănţuire a orogenezei hercinice, cînd s-au ondulat şi cutat strîns formînd anticlinale şi sinclinale, pînze de încălecare etc.

O dată cu trecerea timpului, în regiune s-au mai succedat şi alte cicluri tectonice (kimmerică, alpină) care au modelat şi remodelat relieful existent, dînd şi posibilitate magmei din adîncime să iasă spre suprafaţă pe fracturile şi crăpăturile din scoarţă. În acest mod s-a facilitat formarea complexului ofiolitic din timpul triasicului, prezent şi în fundamentul Cheilor Turzii, unde este acoperit de bancurile groase ale calcarelor jurasice.

Acest complex este reprezentat aici de diabaze, porfire şi porfirite sticloase ce apar la zi, dezgolite de apa Hăşdate în zona ieşirii din Chei. Culoarea lor frumoasa, verzuie sau brun-roşiatică, o putem vedea în albia rîului, chiar prin transparenţa apei, cînd nivelul ei este mai scăzut.

Regiunea Munţilor Trascău, inclusiv zona Cheilor Turzii, cade în perioada imediat următoare, în jurasic, sub năvala apelor marine. Adîncimea destul de mică a marii, abundenţa organismelor cu carcasele, cochiliile sau scheletele calcaroase au favorizat formarea celebrelor calcare jurasice, în timpul jurasicului superior sau malm. In bancuri groase, calcarele jurasice participă Ia formarea Culmilor Petreşti, Bedeleu şi Rîmeţi din partea centrală a Munţilor Trascău şi mai apar ca petice înconjurate de masa depozitelor cretacice în Piatra Secuiului şi Cheile Aiudului. De culoare albă-cenuşie sau gălbuie, dispuse în bancuri groase, stratificate, ele păstrează şi azi urmele numeroaselor vieţuitoare ca: foraminifere, radiolari, lamelibranchiate etc.

La alcătuirea calcarelor din Munţii Trascău au participat în mod masiv şi scheletele unor coralieri din care menţionam: Aulastrea shaferi, Amphiastraea gracilis, Stycosmilia rugosa etc.

Cu toată masivitatea lor, bancurile calcaroase sînt foarte vulnerabile la acţiunea apei, fie că-s provenită din ploaie, fie că-s apă curgătoare. Cea mai elocventă dovadă a solubilităţii calcarelor este existenţa cheilor, cu toate formele de endo şi exocarst. Şi valea Hăşdate şi-a săpat drum îngust — Cheile Turzii — în calcarele recifale neojurasice, dezvoltate în facies asemănător calcarelor de Stramberg. Intrînd în Chei pe la capătul amonte, putem observa aceste calcare pe ambii versanţi, dispuse în bancuri cu înclinare generală spre nord-est. Au o culoare specifică calcarelor jurasice, albă-cenuşie, gălbuie cu unele treceri spre culoarea roşcată, pe care o remarcăm spre mijlocul Cheilor. Această culoare poate fi pusă şi pe seama alterării calcarelor sub influenţa factorilor atmosferici externi.

Acţiunea apei şi a celorlalţi factori erozivi şi-a pus şi aici pecetea, reprezentată prin aproape toate fenomenele carstice. Remarcăm astfel prezenţa lapiezurilor şi dolinelor, a peşterilor, destul de numeroase, a firidelor. Apele de şiroire s-au „împletit" pe deasupra stîncii scrijelind-o şi, cînd, în timpul perioadelor ploioase, cantitatea de apă a crescut, au luat naştere adevăraţi torenţi. Dezagregarea fizico-mecanica şi-a spus şi ea cuvîntul, la piciorul versanţilor acumulîndu-se cantităţi mari de grohotiş de pantă sau, cum sînt denumiţi de localnici, „zuruşi”.

Apele care „stăpîneau" în timpuri imemoriale regiunea fremătau de agitaţia peştilor şi a altor vieţuitoare. De prezenţa lor sînt legate resturile fosile, şi anume dinţii sferici ai speciei Spherodus maximus, pe care îi vom găsi scormonind în cariera Sănduleşti, din marginimea nordică a Cheilor Turzii.

La baza calcarelor jurasice din Chei se evidenţiază o intercalaţie de calcare cu puternice silicifieri, adevărate jaspuri cunoscute şi ca pietre semipreţioase.

Din timpul ultimului etaj al jurasicului superior, numit porthland, în zona noastră s-au format şi au rămas aşa-zisele calcare porthlandiene, pe baza cărora se fabrica cimentul, în perioada imediat următoare, cretacic inferior, prin scufundarea uscatului, în această regiune s-a instalat o zonă de geosinclinal care, prin extinderea mare a apelor, părea să astupe totul sub sedimentele sale. Numai insula dură a cristalinului din culmea Trascău apărea de sub apa mării neocomiene, ţinînd piept invaziei lichide. Urmarea transgresiunii marine din cretacicul inferior este crearea unor strate de marnocalcare, calcare marnoase, de culoare cenuşiu-verzuie sau roşu-violacee, cunoscute în literatura de specialitate ca strate cu Apthycus. Bogat fosilifere, stratele cu Apthycus conţin resturi de Cephalopode, Apthycus şi chiar capsulele întregi ale infuzorilor Tintinopsela carpathica şi Calpionella el1iptica.

Intercalate între aceste strate apar pînze subţiri de şisturi marnoase dure şi gresii cenuşii. Stratele cu Apthycus au mare dezvoltare în regiune, ele găsindu-se şi în Cheile Turzii, unde stau transgresiv peste calcarele jurasice. Prezenţa fosilelor amintite pledează pentru vîrsta valanginian-hauteriviană şi, ca o curiozitate, putem spune că sînt contemporane cu bine cunoscutele strate de Sinaia. In Culmea Petreşti stratele cu Apthycus capătă un caracter calcaros litografic, adică foarte fin şi omogen şt din această cauză este folosit în tipografie.

Marea neocomiană a avansat tot mai mult, încît în barremian, vîrsta imediat următoare, avea o extensie maximă. Singură Culmea Trascău înfrăţită cu Bedeleu s-a opus năvălirii marine, jucînd rolul de cordilieră în geosinclinalul cretacic, astfel instalat.

Meterezul Trascău-Bedeleu împărţea domeniul oceanic în două bazine, partea propriu-zisă, la est, deci cuprinzînd şi zona Cheilor Turzii şi fosa Arieşului, la vest, între catena Trascăului şi Munţii Gilău. Cu timpul, cele două bazine s-au umplut cu sedimente, formîndu-se depozitele flişului, cel din fosa Arieşului purtînd numele de subzona flişului intern, iar cel din bazinul exterior numindu-se subzona flişului extern. Această ultimă subzona înglobează şi teritoriul din vecinătatea Cheilor Turzii.

Petrografic, se caracterizează prin conglomerate, gresii, argile cu intercalaţii de calcare cu forme fosile de Orbitolina lenticularis şi Orbitolina bulgarica.

De zvîrcolirile scoarţei nu au scăpat nici aceste formaţiuni, pe care presiunea „stressului" le-a încreţit strîns în sinclinale şi anticlinale normale, răsturnate, inverse, întocmai ca un imens şarpe boa contorsionat.

După această perioadă regiunea a mai fost tulburată de transgresiunea din timpul cenoma-nîanului şi din timpul turonian-senonianului. In conglomeratele, gresiile şi marnele formate în timpul turonian-senonianului se găsesc numeroase urme ale organismelor fosile. Din acel timp străvechi au ajuns pînă la noi, înţepeniţi în stîncă, melcii sau, cum li se spune ştiinţific, gasteropodele: Acteonela gigantea şi Acteonela lamarki. Prezenţa lor ne indică că pe aceste locuri se întindea litoralul unei mări calde puţin adîncă, lucru dovedit şi de urma împietrită a valurilor rămasă pe suprafaţa gresiilor fine muscovitice numite „ripple markes”.

Sfîrşitul cretacicului a adus o lungă perioadă de aşa-zisă linişte, cînd apele mari s-au retras concomitent cu ridicarea uscatului, cu exondarea lui. Formaţiunile formate şi cimentate în apa marii vor cunoaşte de data aceasta la suprafaţă puterea vîntului, a apei, a căldurii, a gerului, pe scurt eroziunea. Ea va fi aceea care, iarăşi milioane de ani, va macină piatra, va îndepărta chiar depozite întregi de sedimente, aşa cum se poate vedea atît în Cheile Turzii, cît şi în împrejurimi.

Activitatea forţelor exterioare a încetat o data cu instalarea pe acest domeniu a mării mioce-ne, care în tortonian a reuşit chiar să acopere creasta CuJmii Petreşti. Valurile marii s-au înverşunat asupra acestei culmi şi au format, cu trecerea timpului, o suprafaţă netedă uşor înclinată. Forma aceasta de relief este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de suprafaţă de abraziune.

Transgresiunea tortoniană a invadat în acest perimetru şi bazinele Petreştiului de Jos, Tureni şi bazinul Borzeşti, la sud de Cheile Turzii.

Litoralul marin instalat aici a favorizat formarea conglomeratelor, pietrişurilor, calcarelor şi breciilor calcaroase la marginea nordică a calcarelor jurasice, în jurul localităţilor Tureni, Sănduleşti şi Petreştii de Jos.

Calcarele recifale create în pătura subţire de apă abundă de forme fosile de viaţă, mai ales alge calcaroase de genul Lithothamnium.

Excursionistul care, pe lîngă frumuseţile regiunii, vrea sa cunoască şi ce vieţuitoare foiau prin partea locului poate să le găsească împietrite şi cimentate în rocă în împrejurimile comunelor Tureni, Copăceni, Moldoveneşti.

Între stratele tortoniene apar intercalaţii de tufuri dacitice, de culoare alb-gălbuie — cenuşie, provenite de la erupţiile neogene, efuzate pe liniile de fractura, formate în timpul mişcărilor orogenice, ce au însoţit scufundarea bazinului transilvănean. În perimetrul Cheilor Turzii tuful dacitic, descris mai sus, aflorează la intrarea de jos a Cheilor Turzii.

Clima aridă, adîncimea mică a apelor şi soarele torid au contribuit la crearea, în zonele depresionare ale fundului marin, a rocilor de evaporaţie, gipsul şi sarea.

Gipsul, prin varietatea sa, alabastrul, apare în aflorimentele din Dealul Alb, de lîngă cabana Cheilor Turzii. Alabastrul mai apare şi pe teritoriul localităţii Cheia şi este exploatat împreună cu gipsul în carierele din vecinătatea Cheilor Turzii la Imezeu şi Rîpile Albe. Lentile groase de gips sînt prezente şi în Dealul Dăbăgău, comuna Copăceni, în apropierea drumului Cluj-Napoca—Turda, unde au fost găsite şi filoane din cristale azurii transparente, de celestină. Celestina a fost identificată şi pe lîngă gipsurile de la Sănduleşti şi satul Cheia.

Concentraţia sporită şi clima foarte caldă au permis crearea, tot în faciesul lagunar al tortonianului, a zăcămintelor de sare din partea nordică a oraşului Turda. Acestea au fost exploatate încă de pe vremea romanilor; azi, în locul vechilor saline cu tavanele prăbuşite, au apărut lacurile sărate de la Băile Turda, folosite ca băi de tratament.

Încet-încet, marea a început sa se retragă spre centrul Podişului Transilvaniei, lăsîndu-ne din timpul etajului sarmaţian, în sinclinalul din faţa Cheilor Turzii, gresiile micacee cu mecanoglife, care au rezistat pînă azi eroziunii. Retragerea mării sarmatice se făcea concomitent cu ridicarea întregii regiuni, pînă la dispariţia totală a apelor marine, teritoriul astfel eliberat rămînînd exondat pînă în prezent. Ridicarea masivului a atras după sine reactivarea reţelei hidrografica asemănătoara celei pe care o cunoaştem azi.

La început parcă ezitînd, apoi din ce în ce mai sigur, apele rîurilor şi-au croit cursul prin săparea şi transportarea la vale a sedimentelor acumulate milioane de ani.

Rîurile din această zonă au fost atrasa de regiunea joasa a bazinului transilvănean. Apele văilor Hăşdate şi Pîrîul Racilor au străbătut mai întîi depozitele mai tinere, apoi, cu trecerea vremii, şi-au adîncit văile prin formaţiunile mai vechi, şi de asemenea prin masa calcaroasă a culmii Petreşti.

Această evoluţie în timp a văilor şi faptul că au străbătut strate de compoziţii şi vîrste diferite le conferă caracterul de vale epigenetică.

Din cauza mişcărilor tectonice ciclice, de ridicare şi coborîre a domeniului continental şi oceanic, pe scurt spus din cauza mişcării epiro-genice şi eustatice, precum şi a orogenezei, în Munţii Trascău s-a creat un sistem de falii şi fisuri ce au compartimentat şi străbătut roca în toate direcţii'le, orientarea generală fiind nord-vest — sud-est.

Şi în zona platoului calcaros al Petreştilor se evidenţiază acest complex de falii, unde o fractură majoră străbate de-a curmezişul masivului, iar alta se dezvoltă longitudinal, paralelă cu direcţia pintenului calcaros. Faliile şi fracturile au facilitat strecurarea apelor pe crăpăturile din rocă, uşurîndu-se astfel activitatea de dizolvare şi dezagregare a stîncii.

La fel şi pîrîul Hăşdate, după ce a săpat în depozitele mai noi, acoperitoare, a întîlnit în masivul calcaros falia transversală, pe care s-a insinuat şi adîncit, reuşind să ferestruiască întreg pachetul de calcare jurasice şi dezvelind în albie chiar porţiuni din ofiolitele triasice.

Planul faliei iniţiale îl putem observa azi, în mijlocul Cheilor, de unde trece în imensitatea Peretelui Uriaş. Cealaltă fractură, care afectează Culmea Petreşti în lungul ei, o descoperim, în capătul amonte al Cheilor Turzii, în zona numită „Polmoane" şi în partea centrală a defileului.

La acţiunea de distrugere şi săpare a apei s-a adăugat activitatea factorilor externi, vîntul, ploaia, îngheţul şi dezgheţul, căldura, după cum în regiune a alternat climatul cald şi umed cu climatul rece şi foarte rece din timpul glaciaţiunilor cuaternare.

Fiecare din aceşti factori, în felul său, a erodat şi dislocat fragmente din stratele calcaroase, prăbuşindu-le în vale, apei Hăşdate revenindu-i sarcina de a le transporta şi îmbrînci dincolo de Chei, spre vărsare.

Dar principalul factor care a favorizat săparea acestor Chei, totuşi destul de tinere, aşa cum am mai menţionat, a fost proprietatea calcarului de a se dizolva în prezenţa apei. Din această cauză, în cuprinsul Cheilor Turzii se întîlnesc numeroase forme ale acţiunii de dizolvare a apei, cunoscute sub numele de forme carstice, şi care vor forma obiectul unui capitol aparte.

Această incursiune sumară în istoria alcătuirii geologiei Munţilor Trascău, în general, şi a Culmii Petreşti, în special, au darul de a explica condiţiile şi factorii care au concurat şi au dus la formarea acestei uriaşe despicături - Cheile Turzii.

După cum am văzut, aşa s-au născut şi au „crescut" aceşti munţi, din jocul mereu schimbător al mărilor străvechi, prin avansări irezistibile şi retrageri ezitante, prin acumulări avare de sedimente şi risipiri prin eroziuni sălbatice, prin înălţări şi scufundări repetate ale uscatului, ca, în final, să ni se dezvăluie cum îi cunoaştem azi. Dar, chiar şi azi, putem observa, în mic, bineînţeles, unele din prefacerile care au modelat de-a lungul timpului relieful. Nouă nu ne rămîne decît să le descoperim rostul şi frumuseţile, prin ,,hălăduiri" repetate pe văi şi pe culmi, încercînd să înţelegem ceva din măreţia naturii. Abia atunci bucuria drumeţiei va fi deplină.

RELIEF CARSTIC

Dintre toate rocile existente în natură doar una singură, calcarul, s-a impus riguros în relief, prin sensibilitate la confruntarea cu agenţii externi, pe seama ei iscîndu-se forme inedite ale configuraţiei scoarţei terestre.

Datorită calcarului şi a timpului care s-a scurs peste el, cu toate consecinţele, avem azi Cheile Turzii, Cheile Bicazului, Platoul Vaşcău ctc., adică relieful carstic, căruia i s-a consacrat o întreagă ştiinţă - carstologia.

Format în trei feluri şi clasificat de literatura de specialitate în calcare anorganice, biogene şi organogene, calcarul a fost modelat mai frumos şi mai interesant decît oricare altă rocă sau asociaţie de roci.

Rozaceu, alb, cenuşiu sau roşiatic, fin la pipăit sau zgrunţuros, el a avut şi are principala proprietate de a se dizolva în prezenţa apei, bineînţeles în decursul a milioane de ani. Consecinţa directă a acestui fapt este existenţa unui întreg complex carstic cuprinzînd formele de la interiorul masivelor calcaroase — endo-carstul şi acelea de la suprafaţa lor — exocarstul. Ne vom ocupa în paginile următoare, succint, numai de bariera calcaroasă a Culmii Petreşti, ramificaţie a Munţilor Trascău.

Conform literaturii şi studiilor de specialitate, din punct de vedere al celor trei criterii, morfologic, structural şi al raporturilor poziţionale cu zonele învecinate, Culmea Petreşti se integrează categoriei de carst de bară calcaroasa proeminentă. Lucru foarte uşor de observat; în primul rînd, Culmea Petreşti este net individualizată şi ridicată faţă de regiunea înconjurătoare, fiind uşor de reperat de la mari distanţe; în al doilea rînd, râul ăşdate a ferestruit transversal culmea calcaroasa, tăindu-şi valea adîncă cu pereţii abrupţi, Cheile Turzii, fenomen specific unor astfel de bare.

Am văzut la capitolul despre evoluţia geologică a zonei cadrul şi condiţiile care au facilitat adîncirea văii Hăşdate în calcarul Culmii Petreşti. Interacţiunea apei, ca dizolvant, şi calcarul, ca factor litologic, favorizată şi de prezenţa în masiv a litoclazelor, cum li se spun fisurilor, a dus la formarea impresionantelor Chei ale Turzii. Dar acţiunea apei nu s-a redus numai la atît. Apa provenită din şiroirea ploilor a creat pe platoul somital al Culmii Petreşti microcar-stoplene, în care găsim formele tipice ale exocarstului, ca lapiezuri de diferite forme şi mici doline. Astfel, pe Culmea Mînăstirii, în zona denumita ,,La Bliduri", apa a corodat roca şi a dat naştere unui cîmp tipic de lapiezuri cavernoase şi rotunjite. Putem semnala, de asemenea, pe platoul Culmii Sanduleşti, lapiezurile în turmă "de miei" şi existenţa Marii Doline, din perimetrul numit „Grădina". Tot ca forme ale exocarstului mai putem aminti în arealul Cheilor Turzii ţancurile şi crestele verticale ale Pereţilor cu Trepte, Pereţii Alghinelor, stîncăria Borza, ca şi zona Costişata de pe malul drept al Cheilor.

In momentul cînd apa a găsit calea spre adînc, deschisă de leptoclaze (fisuri fine) sau diaclaze, s-a infiltrat din ce în ce mai profund, spălînd ambiţioasă piatra. Cînd infiltraţia şi curgerea au continuat timp îndelungat, fisurile s-au lărgit, fracturile s-au mărit şi a apărut, ca o urmare firească, golul carstic sau, obişnuit spus, peştera, cu întreaga ei reţea de galerii, săli, canale, tuburi.

In cuprinsul Cheilor Turzii se întîlnesc destule peşteri care, se pare, au luat naştere din drenarea apelor de ploaie sau a micilor torenţi de către albia văii Hăşdate. De aceea, ele sînt de dimensiuni modeste, nedepăşind gdîncimea maximă de 75 m (peştera Ungurească), reţeaua subterană mărginindu-se doar la două, trei ramificaţii. La dezvoltarea lor a mai contribuit, pe lînga procesele obişnuite de coroziune şi eroziune, şi incaziunea sau, simplist spus, „prăbuşirea înăuntru". Acest fenomen se evidenţiază olar şi poate fi constatat în fundul peşterii Ungureşti, unde vatra cavernei este plină de bolovani şi lespezi desprinse din tavan. Şi, curios, în nici una din aceste peşteri nu apar aşa-numitele speleotheme, cum ar fi stalactitele şi stalagmitele. In schimb, în ele vom descoperi acumulări coprogene, adică dejecţii provenite de la liliecii ce se adăpostesc aici. Pe lînga aceste goluri naturale subterane vom mai întîlni şi altfel de grote, cele de la suprafaţă, la marginea rîului Hăşdate, numite ştiinţific grote de evorsiune, excavate de apă la piciorul versantului, prin curgerea turbionară.

După această succintă incursiune în „secretele” reliefului carstic, să vizităm cîteva dintre cele mai interesante peşteri. Trecerea lor în revistă o vom face ,,inspectîndu-le” mai întîi pe cele de pe versantul stîng în ordine aval-amonte, apoi pe cele de pe versantul drept, „eşalonate” amonte-aval. Despre golurile subterane mai importante vom spune şi cîteva cuvinte, iar pe celelalte le vom aminti numai. De asemenea, vom indica accesul la peşterile la care se poate ajunge fără dificultate. Pentru a ne bucura de priveliştile minunate ale lumii subpămîntene, ne va fi de folos o lanternă puternică, ori o lampă cu acetilenă, care ne vor feri totodată şi de accidente.

...Plecăm aşadar, pe versantul stîng, unde, sub Cornul Cheii, se deschide peştera Anton, o grotă de mici dimensiuni. Urmează mai departe, lînga Pereţii Pripoanelor, peştera descoperită de alpinişti şi botezată de ei Erasmus Iuliu Nyárády, după numele savantului clujean care a trăit între anii 1891-1966. Intrucît accesul în ea este foarte dificil chiar şi pentru turiştii antrenaţi, mergem mai departe spre peştera Călaştur sau Lăbăşuc. Pe platoul somital al Culmii Sanduleşti, dirijaţi de marcajul punct roşu, ajungem la o dolină. In dreptul acesteia, pe o potecuţă, ne lăsăm pe versant pînă la intrarea în peştera Călăştur. Sîntem întîmpinaţi de o deschidere amplă orientată spre apus, largă cam de şase metri. In interior, primul lucru pe care-l vedem sînt doi stîlpi ce par a împărţi caverna în trei „încăperi”. Impresia ne-o clarificăm, avansînd de-a lungul primului stîlp, alungit în interior pe o distanţă de 12 metri.

Dincolo de el, în partea dreaptă, se deschide un gang îngust de circa un metru, care răspunde în fundul peşterii. La stînga acestui pilier se mai afla un stîlp, mai mic, sprijinind tavanul în arc frînt, arcuit peste o firidă lată. Din firidă se observă un coridor strâmt care iese la suprafaţă mai sus de intrarea mare. După aceşti stîlipi, peştera se continuă pînă la adîncimea de 17 m cu o cameră lată de 13 metri, avînd tavanul în ogivă. Poziţia peşterii, imediat sub coasta Călaştur şi ascunsă vederii, a făcut să fie folosită de oameni încă din preistorie. Urmele lor au fost relevate de săpăturile arheologice făcute la intrare, unde au fost găsite fragmente de ceramică, obiecte de fier şi altele.

De la Peştera Călaştur ne îndreptăm spre peştera Morarilor. Accesul la ea este foarte greu deoarece gura peşterii este inundată de vegetaţie, iar pe platoul din faţa intrării creşte un adevărat lan de urzici. Din poteca Cheii, în dreptul Grohotei Morarilor, suim pe panta malului, pînă la o coamă stîncoasă desprinsă din Creasta Scoruşului. Ne căţăram pe ea, apoi, pe partea cealaltă, coborîm şi începem să căutăm peştera. Cu ochi ageri, îi descoperim gura boltită, înaltă de aproximativ cinci metri. Ne încumetăm şi pătrundem în interior. După ce străbatem sala centrală, largă de nouă metri, şi orientată nord-est-sud-vest pe circa 29 metri, vedem cum înaintea noastră grota se desface în două ramificaţii; cea din stînga este mai îngustă şi mai adîncă (15 m), cea din dreapta, mai scurtă şi mai lată (5 m pe 5 m), înaltă de şapte metri. Şi aici au fost identificate resturi din obiectele folosite de oamenii preistorici.

Tot pe malul stîng se găseşte o peşteră cu tavanul căzut, numită Şura lui Bolica, aflată la cîţiva paşi de potecă, din care cauză o vom vizita la plimbarea prin Chei. Mergînd spre vale pe potecă, ajungem la un podeţ, flancat în stînga şi în dreapta pe versanţi de gurile a două peşteri: Cetăţeaua Mică, pe versantul stîng, şi Cetăţeoua Mare, pe versantul drept. Interesant de observat este ca deschiderile lor, aşezate vizavi de o parte şi de alta a văii, sînt cam în acelaşi ax. Accesul la ele este foarte lejer şi chiar de la început interesul ne este reţinut de ruinele unor ziduri aflate la intrările lor. Mai întîi cercetăm peştera Cetăţeaua Mică, ajungînd în dreptul ei pe un povîrniş destul de scurt. La intrare, păşim într-o „cameră" ceva mai mare, prelungită spre interiorul muntelui pînă la 70 m. Nu vom putea avansa însă în adîncime deoarece galeria principală este îngustă (ceva mai mult de un metru) şi foarte umedă. La ieşire, în „holul” intrării privirea ne este atrasă de o rază de lumina pătrunzînd în interior printr-o săpătură dreptunghiulară, asemănătoare cu un ochi de geam. Traversăm pe malul drept şi, imediat după podeţ, urcăm destul de abrupt malul rîpos spre peştera Cetăţeaua Mare. Chiar la gura ei se ridică un zid gros cam de un metru şi jumătate, cu o spărtură practicată în el, prin care pătrundem înăuntru. La cîţiva paşi de primul zid întîlnim un altul, cu o grosime de doi metri. Trecem şi de acesta, tot printr-o deschizătură aflată în stînga, şi ajungem într-un spaţiu larg de aproximativ cinci metri. Undeva, deasupra noastră la circa cinci metri se găseşte tavanul. Sala centrală este barată, la 36 m de la intrare, de un culoar transversali din care, în stînga şi în dreapta, pornesc două galerii. Pă'rundem în galeria din dreapta trecînd peste o treaptă stîncoasă de un metru înălţime şi, după aproximativ 20 m, ieşim intr-un loc mai larg, de unde direcţia se schimbă la 90°. După cîţiva metri, braţul coteşte din nou în unghi drept şi se îngustează accentuat, termânîndu-se cu o nişă umedă. Revenim în sala centrală şi intrăm în galeria din stingă, înălţată la un metru de vatra sălii. Păşim peste acest prag şi continuăm să mergem pînă la capătul ei pe o distanţă de aproape 35 m. Faptul ca a fost locuită şi ca la un moment dat a fost fortificată împotriva duşmanilor de tot felul nu ne mira, deoarece dimensiunile peşterii Cetăţeaua Mare permit adăpostirea mai multor oameni. Şi ea a fost prospectata arheologic, descoperindu-se urmele şi fragmentele feluritelor obiecte folosite de oamenii din preistorie.

După vizitarea celor două goluri subpămîntene, cele mai des cercetate de turişti, plecam mai departe pe poteca Cheii, în căutarea celorlalte peşteri de pe versantul drept. Spre deosebire de versantul stîng, pe cel drept vom găsi un număr mai mare de peşteri şi mai interesante. In dreptul Colţului Sanşil urcăm panta malului pînă ce ieşim în Şaua Sanşil, traversăm Zuruşul Cetăţii şi ajungem la locul numit Cupola. In acest loc, trei peşteri sfredelesc masivul şi anume: Modoloaie, ,,La Cuptor" şi Liliecilor. Din faţa peşterii Liliecilor zărim vizavi, peste Zuruşul Cetăţii, în Colţul Sanşil, gura Vizuinii Sanşil. Prin trecătoarea Cupolei ieşim în zona de sub povîrnişul „La Cîrlige", unde se găsesc alte două peşteri: peştera Ascunsa şi peştera Feciorilor. Accesul la ele este dificil, mai cu seama la peştera Feciorilo; de aceea, recomandăm ca ele sa fie vizitate numai de excursionişti foarte bine antrenaţi.

Ne continuăm drumul pentru cercetarea peşterilor şi, pe poteca din interiorul Cheilor Turzii, poposim la locul numit Mijlocul Cheii. De aici ne suim pe malul drept printr-un jgheab, ajungînd pe un platou plin cu sfărîmaturi de rocă care se numeşte „Cîmpul lui Prodan”. Trecem peste el şi ocolim prin stînga Vîrful lui Puşcariu, ieşind pe marginea superioară a grohotişului ,,La Cigăi". Urcăm o cărare vizibilă pînă ce depăşim creasta Colţului Lat, după care urcăm în continuare panta pînă în dreptul a doi copaci mari. Aici, în spatele lor, găsim intrarea în peştera Hornarilor. Numele ei provine, se pare, după cum ne informează prof. E. I. Nyárády în lucrarea Cheia Turzii¹, de la un hornar, Ioan Kis, venit aici în 1780 să caute comori, dar care şi-a găsit sfîrşitul în acest Ioc. Primul care a explorat-o temeinic a fost profesorul geolog loan Tulogdy în 1934. In peştera se intră printr-un portal înalt de şase metri, orientat în direcţia nord-vest - sud-est. Chiar de la intrare, în partea stînga sus, se observă un horn îngust, populat de foarte mulţi lilieci, prin care se vede cerul. Peştera se continua cu o sală mare, largă de patru metri şi lunga de 22 m, avînd tavanul drapat în falduri. Pe măsura ce avansăm, înălţimea tavanului scade. In fundul grotei, spre dreapta, se deschide un coridor îngust, lung de 15 m, terminat cu un puţ cu apă, adine de aproape 35 m.

De la peştera Hornarilor, revenim pe acelaşi drum la Cîmpul lui Prodan şi căutam sa ne apropiem de peretele Colţului Lat, unde se găseşte deschiderea scundă a peşterii Binder. Ne orientam după creasta Colţului Lat şi străbatem încîlceala vegetală ce ne îngreunează drumul, ieşind, în sfîrşit, în dreptul peşterii Binder. Intrarea larga de circa şase metri are numai doi metri înălţime şi, undeva deasupra, vedem o ferestruică, uşor de observat mai ales din interiorul grotei. Avansînd în interior vedem tavanul peşterii înălţîndu-se la şapte metri, pe o distanţă de 20 m, cînd sala se închide. Doar în dreapta se observa un culoar foarte îngust, ce se adînceşte cu încă cîţiva metri. Un fapt demn de reţinut: pe peretele din fundul peşterii se găseşte o semnătură, De Pato, datînd din anul 1574 şi aparţinînd, cu siguranţă, celui mai vechi vizitator cunoscut.

Părăsind peştera Binder, coborîm coasta în direcţia rîului. Trecem doua văioage la rînd, venite din culme, traversăm un bot de deal şi luăm coasta pieptiş spre intrarea largă a peşterii Ungureşti. Dar atenţie: drumul descris poate fi parcurs numai cu un ghid şi pe vreme frumoasa, din cauza pantelor accentuate!

Peştera Ungurească este cea mai mare cavernă din cuprinsul Cheii Turzii, afundîndu-se în munte pe o distanţă de 75 m şi fiind orientată în direcţia nord, nord-est - sud, sud-est. Gura peşterii, un adevărat portal, are o formă trapezoidală cu latura mare jos, de 19 m şi înălţimea de 11 m, Intrînd, remarcăm în peretele din stînga o mică galerie, la doi metri şi jumătate înălţime, adîncă de aproximativ patru metri. In stînga şi dreapta, pe măsură ce avansăm, descoperim, pe pereţi, excavaţii mai mori sau mai mici, unele chiar de mărimea unor loje. La aproape 20 m de la intrare, tot în peretele stîng, descoperim un coridor lat de trei metri şi lung de 16 m. Din tavan atîrnă frumoase perdele de stîncă, din care, cînd şi cînd, mai cad bucăţi de piatră. Cam la 30 de paşi de la intrare, sala principală se îngustează pînă la trei metri, ca după aceea să revină la lărgimea iniţială. Pe peretele din dreapta se observă nişte scobituri alveolare, unele de dimensiunea unor nişe. Pe distanţa cuprinsă între 58 şi 75 m, pardoseala peşterii este acoperită de blocuri şi lespezi provenite din distrugerea tavanului.

După cum era de aşteptat, şi această peşteră a fost folosită încă din preistorie, săpaturile arheologice scoţînd la iveală fragmente de ceramică, obiecte şi unelte, utilizate de oamenii primitivi.

Cu peştera Ungurească se încheie vizitarea peşterilor din Chei, nu înainte de a aminti şi de peştera Filimon, ultima de pe versantul drept, situată lîngă Poliţele lui Bielz. De la peştera Ungurească coborîm puţin şi prindem o cărare vizibilă care ne conduce spre Pereţii cu Trepte şi spre punctul Belvedere, uşor de reperat. De aici, prin Pădurea Mischiului, ieşim în poteca Cheilor şi apoi la cabana Cheilor Turzii.

REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua de rîuri şi pîraie din regiunea prezentată şi, în special, din zona Cheilor Turzii aparţine bazinului hidrografic al rîului Arieş. Cu un bazin bogat în afluenţi, acest rîu este cel mai mare curs de apă cules de rîul Mureş din cuprinsul Munţilor Apuseni şi străbătînd spaţii geografice unde istoria, de milenii, a fost scrisă cu sudoarea şi cu sîngele oamenilor de pe aceste meleaguri. Arieşul drenează o mulţime de versanţi, adunîndu-şi afluenţii din masivele Bihor şi Trascău.

Acest dispozitiv complex al reţelei hidrografice prezintă caracterul văilor tinere cu mersul vijelios, cu învolburarea aprigă a apei, acolo unde bolovanii le stînjeneşte alunecarea. Ele izbucnesc din coastele munţilor, ca scăpate din pripon, şi se prăvălesc la vale pentru înfruntarea dură cu stîncă. Drumul lor este presărat cu bolovani, pietrişuri, nisipuri, truda lor încetînd la vărsare, unde, prin conurile de dejecţie depuse, ne arată, ca-ntr-un atlas geologic, formaţiunile străbătute.

Arieşul străbate Munţii Trascău de la vest spre est formînd un semicerc cu cocoaşa îndreptată spre nord. În bazinul superior, el se aduna din două pîraie, Arieşul Mare şi Arieşul Mic, amîndouă izvorînd de sub vîrful Curcubăta Mare (1849 m), cel mai înalt vîrf al Munţilor Bihor. Pînă la vărsarea în Mureş, într-un punct situat la 10 km vest de Luduş, parcurge 110 km, desfăşurîndu-se pe o suprafaţă de 2 910 km². In cuprinsul montan panta medie a rîului este de 7‰. iar pe sectorul colinar şi de cîmpie panta este de 2‰. Pe tot acest parcurs, Arieşul îşi poartă apele în cuprinsul ,,Ţării Moţilor" — ţară de piatră, cu străvechi rădăcini înfipte adînc în trecutul ţării noastre. La tot pasul întîlneşti aici locuri şi vestigii ce amintesc de istoria zbuciumată a acestei „ţari". Pe Arieşul Mare, din satul Horea, comuna Albac, s-a ridicat conducătorul şi sufletul războiului ţărănesc de la 1784, Vasile Nicola Ursu, zis Horea. Pe dealul Fericetului se înalţă şi azi „Frasinul lui Horea", de peste 200 ani vechime. Din satul Cărpiniş, spălat de rîul Abrud, afluent al Arieşului, se trage loan Oargă, cunoscut sub numele de Cloşca, tovarăşul de arme şi fratele de suferinţă al lui Horea. Tot în această zonă se află locul natal al unui alt mare luptător pentru dreptate şi libertate, Avram lancu, născut în satul Vidra de Sus, de pe Arieşul Mic, sat ce poartă astăzi numele „craiului munţilor" — Avram lancu.

După unirea Arieşului Mare cu Arieşul Mic în dreptul localităţii Mihoieşti, Arieşul ajunge la Cîmpeni, cel mai important oraş al „Ţării Moţilor". De aici, în 1784, a pornit flacăra răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan; aici a fost şi centrul luptei moţilor în revoluţia de la 1348. Astăzi în Cîmpeni funcţionează cel mai mare combinat de industrializare a lemnului din acest colţ de ţară.

Mai jos, pe Arieş, vom întîlni localitatea Baia de Arieş, străveche aşezare minieră, cunoscută de pe vremea daco-romanilor. Atestată documentar pentru prima oară în 1325, Baia de Arieş şi-a întemeiat existenţa pe prezenţa mineralizaţiilor auroargentifere din subsolul regiunii, cît şi pe prezenţa aluviunilor aurifere, purtate de apa Arieşului. Venind spre Baia de Arieş de la Cîmpeni, puţin înainte de a intra în comună, pe versantul drept, putem vedea ,,Fagul împăratului", un copac ce suscită o vie atracţie, întrucît nici iarna el nu-şi pierde frunzele mărunte ce-i alcătuiesc coroana.

Urmărind cursul Arieşuiui, ajungem curînd la Sălciua de Jos, de unde, pe valea Morilor în sus, putem urca la peştera Huda lui Papară, ce adăposteşte stalagmite anemolitice de o mare frumuseţe. De la Sălciua de Jos, Arieşul intra pe teritoriul Munţilor Trascău, sporindu-şi apele cu afluenţi pe care-i primeşte de pe ambii versanţi. Primul dintre ei vine de pe partea stîngă şi se numeşte Poşaga, avînd la rîndul lui doi afluenţi: Inceşti şi Săgagea. Pe traseul acestui rîu, cu o suprafaţă a bazinului de 112 km, demn de văzut şi reţinut este „Cheia Poşăgii". Dincolo de ea, la capătul amonte, apar din străfunduri pe ambii versanţi două izbucuri: Feredeu şi Bujor, iar puţin mai sus de aceştia — din satul Poşaga de Sus — porneşte drumul spre rezervaţia naturală Scărişoara-Belioara.

Tot versantul stîng trimite, ca afluenţi, Arieşului două rîuri mai puţin importante: Ocoliş (S=67 km²⁾) şi Ocolişel (S=67 km²).

Mai jos cu circa trei kilometri de confluenţa Ocolişului cu Arieşul, din localitatea Vidolm se poate urca pe malul drept spre rezervaţia forestieră Vidolm, unde este ocrotită o specie relictă rămasa pe aceste locuri din timpul glaciaţiuni-lor, laricea (Larix decidua ssp. carpathica). Cu puţin înainte de intrarea în comuna Buru, în Arieş se varsă, venind din versantul stîng, cel mai mare afluent al lui, rîul Iara.

Izvorînd de sub vîrful Muntelui Mare, Iară îşi sporeşte unda cu aportul pîraielor Ierta, Şoimul şi Sărulesti, întinzîndu-se pe o lungime de 48 km şi o suprafaţă de 320 km- a bazinului de recepţie. Un punct de atracţie, care ar putea constitui etapă de excursie pentru cei ce nu pregetă să meargă mai mult pe jos, este defileul Surduc, de la vărsarea Iarei în Arieş. Alt obiectiv turistic interesant din această zonă este Complexul turistic Băişoara aflat pe afluentul Iarei, Ierta.

Aval de cabana Buru, la 550 metri, se găseşte una din ţintele turelor noastre turistice cu plecarea din Cheile Turzii, şi anume defileul foarte spectaculos şi sălbatic al pîrîului Berchiş sau Borzeşti. În aceeaşi categorie de fenomene geo-morfologice se înscrie şi defileul Arieşului între Buru şi Moldoveneşti.

Tot în dreptul localităţii Buru, dar venind de pe malul drept, se varsă în Arieş rîul Rimetea, străjuit spre răsărit de Piatra Secuiului sau Colţul Trascăului. Din dreptul comunei Rimetea, o potecă suie pieptiş abruptul Colţului Trascăului spre vîrful de 1128 m.

Arieşul, scăpat din strînsoarea munţilor, iese la larg în cîmpie unde, înainte de a străbate municipiul Turda, primeşte apa rîului Hasdatelor, valea constructor al Cheilor Turzii.

Valea Hăşdatelor, acest arhitect lichid, izvorăşte din coasta răsăriteană a Muntelui Mare şi se varsă în Arieş lîngă satul Corneşti.

Departe de a fi un afluent bogat, rîul Hăşdate se întinde pe o distanţă de numai 31 km, bazinul de recepţie dezvoltîndu-se pe o suprafaţă de 215 km. Aşa mic cum este, rîul Hăşdate îşi îmbogăţeşte apele cu ajutorul mai multor pîraie, venite din versantul stîng şi drept. Le enumerăm în ordine amonte-aval pe cele mai importante. Din versantul stîng se adună văile Sălicea, Ciunla, Sălişte, Micuşu şi Negoteasa, iar din versantul drept pîraiele Hăşmaş, Şchiopi, Valea Mare şi Valea după Deal.

De la izvoare şi pînă la intrarea în Chei, rîul Hăşdata parcurge aproximativ 26 km opintindu-se apoi între pereţii calcaroşi ai defileului. La ieşirea din Chei, Hăşdatele îşi schimbă direcţia de curgere cu aproape 90° şi se îndreaptă spre sud, către satul Cerneşti, unde se şi varsă în Arieş. In acest sector cursul apei este foarte sinuos, întrerupt din loc în loc de mici rupturi de pantă unde se formează prăvălişuri de apă, cea mai mare şi mai frumoasă fiind cascada Ciucaş.

Dincolo de confluenţa cu valea Hăşdate, Arieşul mai primeşte din împrejurimile Cheilor Turzii două pîraie: Pordeiul şi Săndulesti. In municipiul Turda, în Arieş îşi varsă apele Calda Mare, unită cu pânul Racilor.

Pîrîul Racilor sau al Turului, cum îi mai spun localnicii, aval de comuna Tureni şi-a creat drum sălbatic în calcarele Culmii Petreşti, în apropierea Cheilor Turzii. De moi mică amploare decît acestea, Cheile Turenilor păstrează, prin sălbăticia formelor carstice şi frumuseţea lor, ceva din măreţia erelor geologice apuse.

In cuprinsul Cheilor Turzii, apa Hăşdate se îmbogăţeşte şi cu aportul cîtorva izvoare, venite din ambii versanţi.

La capătul amonte al Cheilor, pe malul drept, chiar lîngă marginea Pădurii Cheii, întîlnim Fântâna Morarilor şi, dacă ne continuăm drumul spre creastă, vom întîlni izvorul Fântâna lui Chiper. Aproape de albia văii, sub Şura Bali-chii, şiroieşte izvorul Feredeului, ivirea lui aici putînd fi pusă în legătură cu prezenţa faliei din zona „Polmoanelor". Cercetînd Cheile înspre aval, la locul numit Hodiniş, străjuit de Colţul Sanşil, apare un grup de trei mici izvoare neînsemnate. Mai jos cu circa 60 m de acest loc, din malul drept curge cel mai bogat izvor din Chei - Şipoiul Cheii - aflat sub Zuruşul Cetăţii.

In vecinătatea Cheilor Turzii se evidenţiază existenţa unor lacuri, unele naturale şi altele antropice. In rîndul lacurilor naturale, menţionăm lacul de la Cheia Turda, cantonat în gipsurile miocene. Din categoria lacurilor antropice fac parte lacurile din jurul localităţii Turda, formate prin prăbuşirea tavanelor vechilor exploatări de sare. Dintre ele, lacul Roman este cel mai mare. El este amenajat pentru băi şi helioterapie.

Debitul apelor din regiune este în funcţie şi de cantitatea de precipitaţii căzute. In asemenea împrejurări, nivelul apelor creşte în mod impresionant. De astfel de întîmplări povestesc documentele şi oamenii locurilor, amintind de inundaţii şi viituri de ape catastrofale. Atunci, „plăpîndul" Hăşdate, din cauza ploilor prea mari sau a topirilor rapide de zăpadă, s-a transformat într-un dragon lichid, distrugînd şi măturînd totul în cale. Aşa cum s-a întîmplat în anii 1897, 1932 şi culminînd cu inundaţia din 28 mai 1940. Daca celelalte două inundaţii au stricat poteci sau au luat podeţele din Chei, cea din 1940 a distrus case, a făcut victime omeneşti, în multe puncte din Chei viitura schimbînd chiar înfăţişarea locurilor, blocurile de stîncă, copacii tîrîţi la vale, sedimentele depuse ulterior la larg demonstrînd din plin forţa penetrantă şi de rupere a apei. In timpul inundaţiei, frontul undei, povestesc oamenii, avea cam şase, şapte metri înălţime. Deci, nu este de mirare ca apa poate săpa asemenea chei, mai ales atunci cînd primeşte şi ajutor de la ceilalţi factori atmosferici. De mai mică amploare decît inundaţia din 1940, dar tot distructivă, a fost inundaţia din anul 1975. Apele furioase ale rîului Hăşdate, din acel început de iulie 1975, au rupt şi au dus iar la vale podeţele, care au fost refăcute în 1981.

Efortul şi puterea dovedite ale acestor ape au atras atenţia specialiştilor datorită potenţialului lor hidroenergetic, aşa încît se studiază amplasarea pe Arieş a unei uzine hidroelectrice, în defileul Buru, iar pe cursul rîului Hăşdate, în aval de Cheile Turzii, montarea unei microhidrocentrale.

CONDIŢII TOPOCLIMATICE

In plimbările noastre prin zonele limitrofe Cheilor Turzii sau în timpul escaladelor pe pereţii lor este bine să cunoaştem acţiunea factorilor climatici principali din regiune. Ţinînd cont de aceştia, ne vom putea planifica excursiile şi ascensiunile în aşa fel, incit să nu avem surprize neplăcute, care să împiedice reuşita lor.

Teritoriul Munţilor Trascau şi, implicit, al Cheilor Turzii se încadrează în sectorul cu climă temperat-continentală moderată. Partea vestică a acestui teritoriu aparţine domeniului climatic al munţilor cu altitudini medii, acoperiţi cu păduri, iar partea estică - domeniului climatic specific Podişului Transilvaniei.

Pe latura de est a Munţilor Trascau şi, bineînţeles, a Culmii Petreşti şi a Cheilor Turzii, se individualizează nuanţa topoclimatică de versanţi adăpostiţi, cu frecvente efecte formale; acestea sînt determinate de circulaţia maselor de aer dinspre vest, după ce depăşesc creasta principală a masivului Bihor şi coboară spre zona depresionară Turda-Cîmpia Turzii. Efectul de föhn aduce după sine încălzirea aerului şi scăderea apreciabila a cantităţilor de precipitaţii.

Caracteristicilor climatice specifice aşezării în latitudine li se adaugă o serie de particularităţi ce ţin de dispunerea în etaje a reliefului. Masele de aer care acoperă regiunea determină un regim termic moderat, o umezeală a aerului relativ mare, nebulozitate accentuată -mai ales în zona Muntelui Băişoara — şi precipitaţii atmosferice suficiente, datorita, evident, circulaţiei vestice ce predomina în cea mai mare parte a anului.

Procesele atmosferice se desfăşoară cu o intensitate deosebită pe versanţii culmilor montane şi submontane expuse spre vest şi nord -vest.

În timpul sezonului rece predomina pătrunderea maselor de aer temperat-continentale, dinspre nordul şi nord-estul Europei, iar mai rar se resimte şi influenţa aerului umed din zona bazinului mediteraneean.

Fronturile atmosferice sosite dinspre sud-est nu influenţează prea mult arealul Cheilor Turzii, tocmai din cauza orientării lor spre nord-est.