1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

Particularităţi rurale cu privire la experienţa trăită a rolurilor de gen



Am vorbit mai sus despre nivelul de trai scăzut care conduce la o limitare a deciziilor în familie. Pornind de aici voi trece pe scurt în cele ce urmează aspectele pe care le consider relevante în raport cu distincţia rural – urban. Voi începe cu acceptarea subzistenţei ca mod de viaţă şi ca element de definire a identităţii şi cu implicaţiile sale asupra felului în care este performată cetăţenia de femeile din rural. Femeile intervievate în Sâncrai pot fi împărţite în două categorii. Cele a căror viaţă s-a conturat în jurul muncilor agricole şi a C.A.P. – ului – vorbim aici de femeile de vârsta a treia – şi cele care au pendulat între munca plătită (servicul la combinat) şi muncile agricole (fie ele la C.A.P sau în propria gospodărie). Cert este însă că ambele categorii aduc în discuţie aspectele legate de traiul greu, de condiţiile proaste de viaţă, toate acestea în contrapondere cu volumul mare de muncă depus pentru asigurarea necesarului pentru supravieţuire. Constanta interviurilor în rural pare a fi această împletire, acceptată ca firească, între nivelul scăzut de trai şi duritatea muncilor agricole peste care se spurapune în unele cazuri şi serviciul.

Interesant este însă că această configurarea a realităţii este perceptuă ca fiind naturală, imuabilă şi legată în principal de mediul de rezidenţă. Accepatarea acestui mod de viaţă se originează în internalizarea ruralului şi a vieţii la ţară ca fiind „date” şi mai mult decât atât ca un „dat” moştenit care capătă astfel semnificaţii profunde având în vedere că este simbolizat ca element de stabilitate şi continuitate. Expresii de felu „ca la ţară”, „de la ţară”, „la ţară e mai greu”, „noi suntem de la ţară”, „cum vorbim noi la ţară”, „o femeie simplă de la ţară”, „pentru că stăteam la ţară şi asta era” vin astfel să susţină ideea prezentată mai sus şi să întărească o semnificare a realităţii în care acceptarea greutăţilor, a subzistenţei devine parte componentă a construcţiei identitare a intervievatelor.

În completarea acestui tablou trebuie adusă în discuţie şi raportarea comparativă rural-urban care vine să întărească fatalismul intervievatelor. În acest sens, oraşul este văzut ca un spaţiu idealizat în a cărui descriere apar identificabile diferenţele şi interesele de gen. Mai exact, femeile de la oraş sunt privite cu o oarecare invidie, ele sunt acele doamne care au apă curentă şi canalizare şi care spală rufele la maşină automată, care au gaze şi dincolo de asta posibilitatea de a mânca în oraş dacă nu vor să gătească într-o zi, care au timp să aibă grija de ele, să se fardeze şi chiar să meargă la coafor. Aceste elemente sunt transmise prin formularea unor explicaţii care înglobează trimiteri la mediul de rezidenţă. De exemplu, apa este proastă şi nu se poate găti cu ea, trebuie să o aduci de departe cu găleata, trebuie să mergi la treburile câmpului care nu pot fi lăsate să aştepte, ai o gospădărie de întreţinut în care te aşteaptă în fiecare dimineaţă pasări şi animale care trebuie hrănite, încălzitul este o problemă – trebuie să mergi după lemne, să scoţi cenuşa, de multe ori lucrezi în mizerie de dimineaţa până seara ş.a.m.d. Devii astfel femeie simplă de la ţară care în virtutea volumului mare de muncă pe care îl depui eşti mai puţin informată, ai mai puţin sau deloc timp pe care îl poţi folosi pentru tine, iar tot ce îţi doreşti este să te odihneşti. De aceea, fiind conştientă de condiţia ta eşti rezervată, te rezumi la a discuta despre treburile tale, despre copii şi familie, iar legătura ta cu cetăţenia pare a fi desprinsă dintr-o lume la care tu nu ai acces, pentru că eşti femeie simplă de la ţară, cu mai multe responsabilităţi şi obligaţii şi cu mai puţine drepturi.

Experienţa muncii plătite asociată cu navetismul şi cu traiul parţial în urban are impact formator, cele care au beneficiat de aceste condiţii fiind mai deschise, având mai multe opinii cu privire la ce se întâmplă în jurul lor şi dorindu-şi în acelaşi timp să îşi rupă această dependenţă de mediul de rezidenţă⁶⁵⁶. În gospodăriile lor găsim facilităţi „moderne”, apă curentă, boiler, maşină de spălat şi chiar baie. Mai mult, întâlnim o cu totul raportare la rural, acest spaţiu fiind de data asta valorizat şi ales ca rezidenţă în virtutea beneficiilor pe care le oferă: aer curat, o grădină, o curte cu flori.

Ceea ce distinge însă femeile care au exercitat munca plătită din rural de cele din urban este importanţa care îi este asociată acestui fel de activitate. Dacă pentru intervievatele din urban munca plătită, dincolo de asigurarea unor venituri, reprezintă o formă de concetare la comunitate şi de punere în evidenţă a propriei persoane prin profesionalism, pentru femeile din Sîncrai munca plătită nu este atât de valorizată. Serviciul este pentru ele acea activitate pe care au fost obligate să o presteze în perioada comunistă şi care are strict funcţia de a aduce venituri suplimentare familiei acum.

Această modalitate de raportare la munca plătită trebuie înţeleasă în contextul în care viaţa de zi cu zi a acestor femei se desfăşoară în principal în jurul muncilor în gospodărie şi a celor agricole. Despre aceste activităţi se povesteşte mai mult, cu mai multe personaje – mama, tatăl, fraţii şi surorile – cu relatarea unor întâmplări ce au intrat în reţeaua vieţii personale a intervievatelor. Acest fapt nu este deloc întâmplător, ci pune în evidenţă felul în care aceste femei se auto-poziţionează în raport cu evenimentele din viaţa lor.

Muncile casnice şi de îngrijire sunt amintite numai atunci când întrebările provoacă asemena discuţii, iar asta nu pentru că ele nu ar fi parte integrantă din viaţa de zi cu zi, ci pentru că sunt asociate cu o normalitate atât de profund internalizată de aceste femei încât pare că nu merită a fi chestionată. Gătitul, spălatul, călcatul, curăţenia sunt acele activităţi care fac parte integrantă din identitatea lor de femei, şi mai ales de femei de la ţară. Aceste obligaţii sunt atât de bine întipărite în construcţia socială a acestora încât ele nu mai sunt percepute atât de mult ca munci, ca poveri ale vieţii de zi cu zi, ci fac parte din „datul” de a fi femeie. Aşa cum spune şi Valentina Marinescu, „acestea sunt munci casnice, dar nu sunt percepute ca muncă, ci ca simple activităţi co-naturale celor care le fac. Ele au mai mult o dimensiune existenţială fundamentală – asigură bunăstarea şi chiar supravieţuirea familiei – bărbat şi copii. Muncile casnice nu pot fi apreciate de cele care le fac – tocmai pentru că nu au un referent extern în raport cu care să se constitue diferenţa, dar în funcţie de natura lor, femeia îşi defineşte (implicit şi involuntar) locul în plan social”⁶⁵⁷.

Semnificare realităţii este întărită şi susţinută şi de ceea ce am putea numi dubla zi de muncă a bărbaţilor care, după ce vin de la serviciu, se ocupă de treburile câmpului şi de gospodărie, percepţia inegalităţilor în ceea ce munca bărbăţilor şi cea a femeilor fiind atenuată. Putem vorbi deci, de o formă de diviziune a muncii menită să eficientizeze activităţile care au generează bunăstarea familiei. Fragilitatea aceste bunăstări potenţează acceptarea unei asemena configurări a rolurilor de gen fără prea multe contestări, aducând în favoarea ei şi apelul la tradiţie şi la siguranţa şi stabilitatea oferite de aceasta.
Concluzii

Aşa cum aţi văzut, am tratat în acest capitol aspecte legate pe de o parte de munca plătită, iar pe de altă parte de muncile casnice şi de îngrijire, dar şi de autonomie şi decizii în familie. Concluziile care se pot desprinde de aici sunt:

• 
  valorizarea muncii plătite, atât din prespectiva de aducătoare de venituri şi independenţă economică, dar mai ales din perspectiva potenţialului de a genera un cadru în care femeile să se manifeste autonom, ca indivizi, ca profesioniste şi ca cetăţene ce contribuie direct la bunsătarea societăţii şi nu numai a propriei familii;
  
• 
  asumarea muncilor casnice şi de îngrijire în virtutea rolurilor de gen impuse şi semnificarea lor în termeni de contribuţie la bunăstarea familiei şi a celor dragi, dar şi de autosacrificiu;
  
• 
  asumarea dublei zile de muncă în termeni de manifestare a independeţei în măsura în care aceste femei valorizează munca plătită, chiar dacă „a avea un serviciu” însemna pentru ele dublarea muncii zilnice;
  
• 
  avem de-a face cu o separare clară a familiei şi muncilor casnice de locul de serviciu şi munca plătită. Muncă plătită poate fi caracterizată prin realizare presonală, autonmie, individualism, în timp ce cea casnică poate fi privită din perspectiva unei etici a grijii, a responsabilităţii faţă de familie şi în special faţă de copii. Cele două sfere de acţiune sunt separate una de cealaltă, acasa acţionând preponderent constrângerile patriarhale – roluri de gen, activităţi de rutină care sunt acceptate în virtutea faptului că sunt făcute pentru cei dragi – afara femeile se simt capacitate, ele au responsabilităţi ce vizează propria persoană făcând tot posibilul să se pună în valoare;
  
• 
  în ceea ce priveşte autonomia şi deciziile în familie, femeile se confrută cu o premantă balansare între normativitatea modelului partenerial de luare a deciziilor - care pune în valoare autonomia fiecărui partener – constrângerile strucurale legate de limitarea deciziilor în contextul unui nivel de trai scăzut şi responsbilitatea şi priceperea partenerilor în raport cu implementarea deciziilor. Reglarea acestor mecansime aduce în prim plan femeile care, în virtutea responsabilităţilor extinse pe care le au faţă de familie, gestionează bugetul şi ia decizii, asta nu înainte de a-l convinge pe soţ de viabilitatea acestora.
  

Evident că aspetele enumerate mai sus se reflecă şi în felul în care se modelează substanţialitatea cetăţeniei intervievatelor. Putem vorbi astfel de interese ale femeilor sau interese de gen ale femeilor⁶⁵⁸ rezultate din împărtăşirea experienţei comune a muncilor casnice şi de îngrijire (experienţe femeieşti şi experienţe feminine⁶⁵⁹) care pot fi trasnformate în elemente strategice de renegociere a contractului cetăţenesc. În termeni de politici publice această configurarea a realităţii se poate manifesta ca cereri⁶⁶⁰ pentru măsuri de reconciliere a vieţii de familie cu cariera, măsuri pentru crearea unori sisteme alternative, eficiente şi accesibile de îngrijire, măsuri în privinţa asigurării unui venit decent după încetarea raporturilor de muncă platită, măsuri de stimulare a participării bărbaţilor la realizare muncilor cansice şi de îngrijire (vezi concediul pentru creşterea copilului) etc.

Aducerea acestor aspecte pe agenda publică şi pe agenda formală a guvernanţior depinde însă fundamental de modalitatea în care femeile reuşesc să îşi politizeze interesele (ale femeilor sau de gen) prin participare civică şi/sau politică. Aceste aspecte vor fi analizate în capitolul următor.

CAPITOLUL 7 – Participarea civică şi politică a femeilor în viaţa de zi cu zi
În acest ultim capitol îmi propun să prezint aspectele pe care le consider cele mai relevante în raport participarea civică şi politică a femeilor. Înainte totuşi de a trece la această prezentare doresc să fac câteva clarificări în ceea ce priveşte modul de structurare a acestor ultime două capitole prin raportare la instrumentarul conceptual folosit în analiză, dar în special prin raportare la felul în care am definit participarea civică şi participarea politică. Spuneam în primul capitol al acestei lucrări că am fundamentat definirea celor două tipuri de participare pe de o parte în tradiţia lockeană a contractului social care identifică societatea civilă şi societatea politică⁶⁶¹, iar pe de altă parte în disticţia între interse şi presiune făcută de Dominico Fisichela şi Samuel Finer⁶⁶². Pornind de la aceste premise, am definit participarea politică în termeni de promovare şi apărare a intereselor prin influenţarea decidenţilor şi/sau a alegerilor, fenomene care pot presupune şi aplicarea unor sancţiuni licite sau ilicite⁶⁶³. În acelaşi timp, participarea civică a fost definită ca presupunând promovarea intereselor pe căi alternative şi nelegate în mod direct de influenţarea sferei politice, construindu-se în principal pe ineracţiunile dintre cetăţeni, având un potenţial ridicat de a se transforma în participare politică, dar neurmărind în mod necesar schimbarea, menţinerea sau obţinerea puterii politice şi nici asumarea responsabilităţii guvernării.

Din perspectiva acestor două definiţii se poate discuta pe seama asumării participării la munca plătită şi a participării în familie ca fiind forme de participare civică. Cu toate acestea, eu am ales să le tratez separat din cel puţin două motive pe care le voi expune în cele ce urmează. În primul rând, atât participarea la munca plătită cât şi participarea în familie sunt conectate direct la o formă de urmărire a intereselor, însă aceste interese, chiar dacă promovate prin cooperare, nu pot fi definiblie în general ca interese comune ale unor grupuri care generează participare civică aşa cum am definit-o mai sus.

În ceea ce priveşte familia cred că este important de precizat faptul că ea este percepută în primul rând ca un spaţiu al grijii, sprijinului şi compasiunii, iar urmărirea intereselor în familie vizează o formă de bine comun fundamentat pe dragostea, solidaritatea şi respectul membrilor. Mai mult decât atât, chiar dacă am putea face conexiuni între participarea în familie şi mai ales la muncile casnice şi de îngrijire, ca fiind modalităţi alternative de urmărire a intereselor sau de completare a lipsei de eficienţă a statului în gestionarea nevoilor cetăţenilor săi, consider că este important să facem totuşi distincţia între activităţi cu potenţial generator de politici publice şi acţiunile efective de colaborarea între cetăţeni în virtutea urmăririi unor interese comune – participarea civică.

Dacă vorbim de muncă plătită, evident că putem găsi conexiuni între aceasta şi promovarea pe orizontală a interselor prin cooperarea, însă acesta este o funcţie pe care o îndeplineşte indirect, munca plătită fiind practicată mai ales în virtutea beneficiilor pe care le aduce pentru individ/ă şi eventual pentru familia acestuia/acesteia – venituri, independenţă, stimă de sine.

În al doilea rând, cele două forme de participare – la munca plătită şi în familie, au fost tratate împreună într-un capitol distinct şi datorită conexiunilor ce se stabilesc între ele, mai ales din perspectiva unei analize sensibile la gen. Putem vorbi astfel despre tensiunea dintre viaţa profesională şi cea de familie, despre dubla zi de muncă, despre rutina activităţilor cansice în comparaţie cu potenţialul inovativ, generator de stimă de sine şi de capacitare al muncii plătite, despre diviziunea genizată dintre sfera publică şi cea privată⁶⁶⁴ care asumă muncile casnice şi de îngrijire ca făcând parte din cea de-a doua, pe când munca plătită este cea mai fecventă modalitate de ieşire în spaţiul public a femeilor.

Pornind pe de o parte de la participare ca element central al acestei lucrări, iar pe de altă parte de la structurarea formelor de participare mai ales dintr-o perspectivă sensibilă la gen, în acest ultim capitol al lucrării îmi propun analizez aspectele pe care le consider relevante în raport cu participarea civică şi politică a femeilor prin prisma experienţelor, înţelesurilor şi semnificaţiilor pe care subiectele participante la această cercetarea le-au pus în valoare în urma realizării interviurilor.

7. 1 Participarea civică

Participarea civică va fi tratată din prisma participării la viaţa comunitară - biserică, prieteni şi vecini sau grupuri de apartenenţă – şi a participării la alte grupuri de interese în virtutea potenţialului de a genera fie reţele alternative de urmărire a intereselor, fie de a se transforma în grupuri de presiune.

Având în vedere că cercetarea de teren a fost realizată în oraşe mici şi în mediul rural, comunitatea capătă un rol foarte important în raport cu felul în care indivizii îşi urmăresc satisfacerea intereselor. Rolul participării în comunitate devine esenţial mai ales din prespectiva sa de potenţator al participării politice în virtutea faptului că în interiorul acesteia se poate crea acea atmosferă familiară, de încredere în care oamenii să colaboreze voluntar fie că au scopuri politice sau non-politice⁶⁶⁵. Această formă de colaborare potenţează mai apoi abilităţile şi orientările democratice cum ar fi: încrederea socială, normele de reciprocitate şi cooperare, capacitatea de a transcende puncte de vedere asemănătoare şi de a conceptualiza un bine comun⁶⁶⁶.

În ceea ce priveşte participare în comunitate a femeilor, principalul scop este nu atât de a identifica cât de mult participă acestea la viaţa comuntăţii, ci acela de a identifica felul în care participă, activităţile la care participă şi mai ales cum înţeleg ele aceste acţiuni. Mai mult decât atât, întrebările din grila de interviu îmi permit punerea în evidenţă a unor situaţii dezirabile cu privire la ceea ce ar putea însemna o bună funcţionre a comunităţii, a instituţiilor şi organizaţiilor care o definesc.

7. 1. 1. Instituţii religioase şi rolul lor în potenţarea particiării civice
În ceea ce priveşte participarea în comunitate, biserica a deţinut un loc important în structurarea grilei de interviu. Acest fapt s-a datorat şi contextului regional în care a avut loc cerecetarea, regiunea Hunedoara poate fi caracterizată şi prin prisma diversităţii confesionale pe care o întâlnim acolo, ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a testa unele întrebări legate de capacitatea diverselor culte de a genera o formă de coeziune comunitată care să se manifeste şi prin participare civică. Un alt argument în favoarea introducerii bisericii în cadrul de analiză al participării comunitare ţine şi de faptul că această instituţie continuă să fie dintre cele mai de încredere pentru cetăţenii români - plasându-se la cote mai ridicate ca alte instituţii ale statului cum ar fi Guvernul sau Parlamentul. Nu în ultimul rând, este cunoscut faptul că practicile religioase sunt asociate în special cu femeile, imaginile cu biserici pline de enoriaşe făcând astăzi parte din banalul vieţii cotidiene. Mai mult decât atât, femeile sunt tradiţional mai active şi mai devotate din punct de vedere religios decât bărbaţii iar în trecut, când participarea femeilor la viaţa publică era aproape totalmente restricţionată acestea aveau dreptul de a participa la serviciile religioase⁶⁶⁷. În acest context, întrebarea cu privire la rolul bisericii în generarea unui climat prielnic participării civice şi mai ales a participării civice a femeilor, capătă legitimitate.

Configurarea a legăturilor dintre credinţă, religie şi biserică, în contextul discuţiei despre participarea în comunitate a femeilor, stârneşte curiozitatea în ceea ce priveşte felul în care intervievatele noastre înţeleg şi semnifică interacţiunile lor cu aceste instituţii, dar mai ales cu privire la felul în care este perceput rolul bisericii într-o comunitate şi dacă acest rol este generator de participare civică.

Credinţa ca practică privată. După cum ştim, credinţa ţine în principal de sfera privată, ceea ce ar putea lăsa să se înţeleagă că subtitul de mai sus este unul tautologic. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere nu este aşa, mai ales dacă ţinem seama că mă refer în special la practica acesteia. Practicarea credinţei este cu atât mai importantă cu cât poate fi conectată cu colaborarea dintre credincioşi în virtutea unor credinţe şi valori comune. Aşadar, practica privată a credinţei vine tocmai să submineze acest potenţial şi să se manifeste ca o barieră în cale manifestării publice a intereselor, iar în cazul femeilor ca încă un element de izolare în sfera privată.

„(Obişnuiţi să mergeţi la biserică?) Până nu demult. Până când eram căsătorită mergea soţul meu. Tatăl lui este preot şi mergea la biserică. Mergeam şi eu, e adevărat, dar... Faptul că mergi la biserică aia nu înseamnă că eşti neapărat credicios. Din punctul meu de vedere, eşti credincios când crezi în adâncul sufletului tău şi când îţi faci rugăciunea de rigoare la momentul potrivit.” ⁶⁶⁸

“(Obişnuiţi să mergeţi la biserică?) Când simt nevoia. După ce am pierdut sarcina, acum câteva luni, s-a nimerit într-un post, am ţinut acel post, mi-am propus să merg la biserică, să merg să mă împărtăşesc, să mă spovedesc. Şi am avut aşa o părere de rău că am întâlnit oameni gălăgioşi, oameni zgomotoşi, oameni care nu merită credinţă, oameni care clevetesc şi n-am putut să mă concentrez foarte bine la slujbă, atunci am făcut eforturi să mă ţin de ceea ce mi-am propus... De aceea, când simt nevoia să merg la biserică merg într-un moment când nu e foarte aglomerat, merg să mă regăsesc practic cu Dumnezeu. Dar altfel, biserica suntem noi, biserica poate fi acasă, un loc... nu trebuie neapărat să te rogi la icoane, nu? La acel chip cioplit, pur şi simplu să te rogi şi cred că-i primit... .”⁶⁶⁹

“(La biserică mergeţi?) Mai rar aşa, deci nu ... eu am aşa un alt... Cred, dar nu mi se pare neapărat că prezenţa la biserică înseamnă că... Eu am aşa un loc al meu în care ştiu că (Dumnezeu ) mă vede şi...”⁶⁷⁰

Percepera credinţei ca legătură intimă între credincios şi Dumnezeu, ca spaţiu de linişte şi reculegere, de împăcare cu sine impune necesitatea unui mediu care să fie prielnic unor astfel de manifestări. Dacă biserica nu are capacitatea de a crea un astfel de mediu, pentru presoanele care îşi reprezintă legatura cu divinitatea aşa cum am spus mai sus, ea îşi pierde funcţia principală şi devine astfel nefrecventabilă. Însă biserica nu devine nefrecventabilă în general, intervievatele care au făcut referire la manifestarea privată a credinţei mergând la biserică, numai că ele nu asociază acest spaţiu cu ceea ce ar trebui să fie pricipala funcţie a acestei instituţii şi anume cea de mediere şi exercitare în comun a credinţei.

Această modalitate de raportare la biserică şi credinţi atrage atenţia asupra inconsistenţei dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie biserica în percepţia intervievatelor. Aşa cum se poate observa, nu numai că biserica nu reuşeşte să fie un pol de atracţie pentru manifestarea credinţei, dar nici ceilalţi indivizi care o frecventează nu răspund aşteptărilor pe care s-ar putea construi ulterior cooperarea.

Cu toate acestea, o asemenea analiză necesită o atenţie deosebită deoarece practica privată a credinţei nu trebuie văzută ca fiind negativă în sine. Totuşi, analiza pe care o propun are în vedere o abordare instrumentală a credinţei şi practicii acesteia prin prisma scopului principal al acestei cercetări, acela de a pune în valoare posible corelaţii şi modele explicative cu privire la participarea femeilor văzută ca fundament al construcţiei cetăţeniei substanţiale.

Având în vedere aobişnuinţa practicilor private ce caracterizează acţiunile femeilor, dar şi criticile feministe la adresa interpretărilor religioase cu privire la locul şi rolul femeilor în societate⁶⁷¹, întrebarea mea este: Oare acest model reflectă pur şi simplu o luare de poziţie autonomă sau reprezintă rezultatul unui cumul de constrângeri inevitabil legate de construcţiile patriarhale? Întrebarea rămâne deschisă, iar posibilele răspunsuri pot fi de un real ajutor în reteoretizarea feministă a cetăţeniei, mai ales pe dimensiunea de participare comunitară a cetăţenelor.